Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Sf. Ap Andrei (+30 noiembrie)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mier Noi 30, 2011 12:03 am

Sf. Apostol Andrei (+30 noiembrie)







Sfântul Apostol Andrei, prăznuit astăzi de Biserica Ortodoxă, este unul din cei doisprezece ucenici apropiaţi ai Mântuitorului, primul chemat la slujirea apostolească şi primul dintre Apostoli care a mărturisit cu multă putere că Iisus Hristos este Mesia Cel profeţit şi aşteptat de poporul evreu. Sfântul Andrei a cunoscut bine legea iudaică şi profeţiile despre Hristos, l-a cunoscut bine pe Domnul, astfel că a fost un bun propovăduitor al Evangheliei într-un spaţiu foarte mare, el trecând şi prin teritoriul Dobrogei şi pe la gurile Dunării.


Sfântul Andrei a fost fratele Sfântului Apostol Petru. Amândoi erau de neam iudeu din regiunea Galileea, mai precis din cetatea Betsaida care se afla lângă Marea Galileii. Galileea era una din provinciile mărginaşe ale evreilor, considerată prea departe de centrul politic şi religios, Ierusalimul, şi supusă amestecului cu diferite credinţe şi concepţii care veneau din spaţii religioase străine de iudaism. Mântuitorul o numeşte "Galileea neamurilor". Betsaida era cea mai mică cetate a Galileii, de fapt era ca un sat, unde majoritatea bărbaţilor se ocupau cu pescuitul. Pe tatăl lui Andrei şi al lui Petru îl chema Iona, şi el îşi învăţase fiii de mici meşteşugul pescuitului. Din apele, uneori limpezi şi liniştite, alteori tulburate de furtuni ale Mării Galileii, Petru şi Andrei culegeau cu multă trudă peştele preţios. Aceşti iudei, în inimile cărora nu era meşteşug, pentru că le aveau îndreptate mai mult spre cer decât spre pământ, deşi ochii lor căutau mereu spre adâncul apelor, ştiau că existenţa lor este în mâna lui Dumnezeu, că depind de bunăvoinţa cerului. Aşa petreceau aceşti Apostoli înainte de a afla adevărul, care este Hristos. Iona nu i-a învăţat pe Andrei şi pe Petru numai acest meşteşug pământesc, ci i-a învăţat şi cuvintele pline de înţelepciune şi de adevăr ale lui Moise, ale profeţilor, ale drepţilor. Ei ştiau prea bine despre Bunul Dumnezeu, ştiau toată legea veche, ştiau că din neamul lui David va veni Mesia, Hristos Cel mult aşteptat, izbăvitorul neamului omenesc. Îl aşteptau pe Hristos şi-l doreau din toată inima. Aşa le era viaţa.

Andrei şi Ioan au fost ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Apostol Andrei a fost ucenic al Botezătorului Ioan. A ascultat cuvintele înflăcărate ale acestuia, s-a călit lângă el, şi-a ascuţit înţelepciunea şi atenţia. A crezut că Ioan era Mesia până când acesta a spus: "Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L ştiţi, cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei". Andrei a înţeles că pe Mesia avea să-l întâlnească în curând. La fel şi un alt Apostol, entuziast ca şi Andrei, Sfântul Ioan. Deşi paginile Evangheliei nu o spun foarte clar, Ioan şi Andrei au fost foarte buni prieteni. Amândoi au fost ucenicii Botezătorului, amândoi l-au urmat desăvărşit pe Hristos. Andrei şi Ioan erau lângă Ioan Botezătorul când acesta l-a văzut pe Hristos şi zis: "Iată Mielul lui Dumnezeu". Cei doi au plecat după Hristos. Domnul văzându-i i-a întrebat: "Ce căutaţi?" Ei i-au spus că vor să vină unde El locuieşte. Evanghelia spune în continuare: "El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea. Au mers deci şi au văzut unde locuia; şi au rămas la El în ziua aceea. Era ca la ceasul al zecelea." Andrei şi Ioan sunt primii care l-au cunoscut pe Domnul. Andrei a vestit imediat lui Petru: "Am găsit pe Mesia".

Întâlnirea decisivă cu Mântuitorul, la Marea Galileii

Acest eveniment este istorisit în Evanghelia după Ioan. Se pare că în paginile Sfintei Scripturi sunt redate mai multe întălniri între Mântuitorul şi aceşti primi ucenici apropiaţi. Acesta a fost un moment. Evanghelistul Matei redă un alt moment. După această întâlnire cu Mesia, Andrei şi Petru s-au întors la ale lor, la pescuit. Îşi ajutau tatăl să întindă mrejele. Domnul le-a dat timp. Trebuia ca în inima lor să încolţească sămânţa credinţei, trebuia ca ei să devină un teren bun unde Domnul să sădească cuvintele şi învăţăturile Lui. Dar mai mult decât toate, ei trebuiau să îşi dorească acest lucru. Deşi erau cu tatăl lor Iona, deşi munceau la mreje, Andrei şi Petru se gândeau la Cel pe care îl întâlniseră. Andrei a spus că l-a găsit pe Mesia. A fost doar entuziasm tineresc? Evanghelistul Matei dovedeşte că mărturisirea lui Andrei a fost profundă. Hristos îi cheamă ultima dată pe Apostoli atunci când şi-a început activitatea învăţătorească. Evanghelistul Matei este foarte clar: "Atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor. Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El". Câtă putere din partea acestor oameni, să renunţe la tot ce au şi să urmeze pe Acela care le era încă necunoscut. Petru avea să-l întrebe pe Domnul ce va fi cu ei, cei care au lăsat casă şi familie pentru a-l urma. Domnul le-a făgăduit Împărăţia cerurilor. Andrei şi toţi ceilalţi apostoli şi-au dorit cel mai mult împărăţia cerurilor, i-au depăşit pe toţi ceilalţi în căutarea lui Dumnezeu. Iată cum se încheie istorisirea despre Apostolul Andrei cuprinsă în Sinaxarul său: " Acum şade la masa cea gătită lui, după făgăduinţa cea nemincinoasă, ca să mîncaţi şi să beţi la masa Mea, întru Împărăţia Mea. Şi se roagă neîncetat pentru noi, cei luminaţi prin propovăduirea lui, ca de păcate pocăindu-ne şi curăţindu-ne să ne învrednicim şi noi aceleiaşi Împărăţii, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine toată slava şi închinăciunea, împreună şi Părintelui Său, Celui fără de început, şi Preasfântului, Bunului şi de viaţă făcătorului Său Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin". În paginile Sfintei Scripturi, Apostolul Andrei nu a mai fost pomenit cu numele, în afara acestor evenimente de la început. Ştim că a petrecut în ascultare de Mântuitorul şi în dragostea faţă de Dumnezeu, predicând cu multă râvnă şi smerenie Evanghelia mântuirii până când a luat cununa mucenicească la Patras, în Grecia. Andrei a trecut şi prin Dobrogea şi pe la Gurile Dunării, a vindecat păcatul şi a alungat diavolii, şi a chemat la mântuire pe strămoşii noştri.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1800;1;66071;0;Chipul-evanghelic-al-Sfantului-Apostol-Andrei.html )


avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Noi 30, 2011 2:58 am

Manastirea Pestera Sfantului Apostol Andrei

Plecand de la Cernavoda spre sud in directia Ostrov, pe drumul care serpuieste printre coline, aproape de cursul Dunarii, ajungi dupa mai multe localitati cu specific pescaresc in comuna Ion Corvin.

Un indicator, la iesirea din sat, te indruma sa mergi mai departe pe un drum lateral pentru a ajunge dupa 3-4 kilometri la Manastirea "Pestera Sfantului Apostol Andrei". La capatul drumului ce trece prin padure se afla manastirea cu cele trei biserici si corpul de chilii, situate intr-un frumos cadru natural.
Pestera Sfantului Andrei - prima biserica crestina de la noi
Primul loc care se viziteaza in manastire este pestera Sfantului Apostol Andrei, o biserica adevarata sapata in stanca, amplasata la baza unui mic munte impadurit. Pe peretii bisericii din pestera sunt multe icoane ce pot fi admirate la lumina candelelor si a lumanarilor. In locul altarului se afla acum o icoana mare a Sfantului Apostol Andrei la care se inchina toti credinciosii care vin aici la pestera.
Despre cum a fost descoperita pestera nu se stiu prea multe, deoarece Dobrogea a fost timp de 400 de ani, pana la Razboiul de Independenta din anul 1877, sub stapanire otomana.
Ceea ce se stie sigur insa, este urmatoarea intamplare petrecuta in anul 1918, an in care un mare avocat din Constanta, pe nume Jean Dinu, in timp ce era in calatorie prin aceasta zona, in urma unui vis care s-a repetat, a descoperit Pestera Sfantului Apostol Andrei intr-o stare deteriorata.
Pestera era inconjurata de padure, copacii ajungeau pana aproape de intrarea in pestera, intrarea era mult mai mica iar inauntru crescusera buruieni, nu locuia nimeni aici in pestera. Dupa ce a curatat pestera a construit un mic corp de chilii.
Odata cu primele chilii ridicate s-au adunat si primii calugari. Acestia slujeau sfintele slujbe in pestera. Au construit mai apoi turla de deasupra pesterii care la anul 1936, dupa cum spun unele persoane avea 40 de metri si se vedea de la drumul mare. Altii spun ca avea doar 18 metri.
In anul 1943 Episcopul Chesarie Paunescu a sfintit pentru prima data pestera. A venit al doilea razboi mondial si apoi a fost perioada comunista, perioada foarte grea pentru biserica ortodoxa iar comunistii, mai precis rusii, bolsevicii, au distrus totul aici. Pestera a devenit staul pentru oi. Taranii din aceasta zona isi adaposteau aici oile cand era vreme urata.
Perioada mai senina pentru pestera a venit abia dupa 1990 atunci cand parintele Nicodim Dinca, ctitorul acestei Sfintei Manastiri, monah fiind de la manastirea Sihastria din judetul Neamt, impreuna cu parintele ieromonah Victorin Ghindaoanu, un preot tot de acolo, cu binecuvantarea IPS Lucian au inceput din nou lucrarile de reamenajare a pesterii si construirea sfintei manastiri. Si vedeti si dvs. unde s-a ajuns pana in acest moment.
Pestera are forma unei biserici. In fata a fost altarul pana la hram anul trecut. A fost adusa icoana mare a Sfantului Andrei care a fost plasata in locul catapetesmei. Avem apoi naosul si pronaosul. Totul este in stanca.
Preotii cultului local, numiti in balada Pestera Sfantului Andrei "sfinti", l-au primit cu dragoste in mijlocul lor pe Sfantul Apostol Andrei, primul ucenic al lui Iisus, care ajunsese pe aceste meleaguri propovaduind cuvantul Evangheliei Mantuitorului. Ei i-au oferit gazduire in grota venerata astazi de crestini.
In actuala biserica din pestera, in pronaos, intr-o nisa, se afla un fel de pat, scobit initial in piatra, despre care traditia spune ca pe el se odihnea apostolul Andrei. Astazi, cei aflati in suferinte vin aici pentru a-si redobandi sanatatea, petrecand cateva zile si nopti pe acest "pat al Sfantului Andrei".
Ca semn al cinstirii locului pe care a sezut insusi "cel dintai chemat" al Domnului, in decursul anilor, acesta a fost folosit si ca loc de ardere a lumanarilor sau a tamaiei. Cu siguranta, aceasta este "casa" despre care se vorbeste in balada Pestera Sfantului Andrei.
Pestera nu a suferit modificari decat la intrare unde s-a construit acel zid, dupa modelul celui din 1918 iar aici deasupra locului in care ne aflam s-a construit aceasta turla care are doar 4 metri inaltime.
Prin stradania micii obsti de calugari, pastorite pana acum de trei stareti - Sava, Neofit si Ioachim - si sprijinite de doi inalti ierarhi, IPS Lucian si IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, ca si cu ajutorul substantial al unor crestini evlaviosi, la Pestera Sfantului Andrei au fost ridicate doua biserici.
Manastirea are acum si o biserica mica situata la cativa zeci de metri de pestera. Construirea ei a inceput in 1994 in luna martie si s-a terminat in luna septembrie 1995, a durat deci un an si jumatate. Tot in 1995, pe data de 1 octombrie a fost sfintita cu hramul Acoperamantul Maicii Domnului. Pictura bisericii mici a fost finalizata in 1999.
A treia biserica este biserica mare a carei constructie a inceput in 1998, s-a terminat in 2002. Pictura a fost inceputa in 2004.
In biserica mica se pastreaza o sfanta lacra cu moastele Sfantului Andrei. Este o cruce in forma de X, in fata Sfantului Altar, in partea stanga. In centrul crucii se afla o particica din degetul Sfantului Apostol Andrei, adusa acum doi ani de la Mitropolia Trifiliei din Grecia iar in cele patru laturi ale crucii sunt particele de sfinte moaste ale sfintilor dobrogeni: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos sfintii martiri de la Niculitel, Epictet preotul si Astion monahul.
In apropiere se mai gaseste si Izvorul Sfantului Apostol Andrei. Traditia spune ca atunci cand Sfantul Apostol Andrei a ajuns aici, in aceasta zona nu exista apa. Atunci a lovit cu toiagul in stanca si a izvorat apa si se pastreaza Izvorul Sfantului Apostol Andrei ca marturie pana in zilele noastre, nesecand niciodata.
Mii de credinciosi din toate colturile tarii, dar si din afara ei, vin aici pentru a se ruga pe locul unde a trait dumnezeiescul apostol. In acest loc plin de har se savarsesc zilnic cele sapte ceasuri, Sfanta Liturghie, se citesc rugaciuni pentru cei bolnavi si, de asemenea, Molitfele Sfantului Vasile cel Mare.
Sute de acatiste, iconite, cruciulite si alte obiecte religioase sunt depuse de credinciosi in scobiturile din peretii pesterii, semne ale profundei credinte si ale legaturii dintre oameni si Dumnezeu.
Aici, in decursul anilor, s-au savarsit numeroase minuni, vindecari miraculoase, iar puterea sfintitoare a pesterii, calitatea curativa a apelor si slujbele pline de har ale cuviosilor parinti au facut din aceasta zona unul dintre cele mai venerate locuri crestine din tara noastra. La fiecare hram, la Pestera Sfantului Andrei vin zeci de mii de pelerini, ca la un adevarat Bethleem al romanilor.
Sfantul Apostol Andrei - scurta biografie
Sfantul Apostol Andrei era fiul lui Iona pescarul din cetatea Betsaidei de pe malul lacului Ghenizaret. Era fratele Sfantului Apostol Petru si era din aceeasi cetate cu Sfantul Apostol Filip. Sfantul Apostol Andrei a fost mai intai ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul impreuna cu Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan.
Dupa patimile Mantuitorului, dupa Rastignire, dupa Inviere, Inaltare si Pogorarea Sfantului Duh, Sfintii Apostoli au tras la sorti fiecare in ce zona sa propovaduiasca credinta. Astfel Sfantului Apostol Andrei i-au cazut sorti sa propovaduiasca in general in tarile din jurul Marii Negre, aici incluzand si Scythia Minor din acea vreme sau Dobrogea de astazi.
Sfantul Apostol Andrei a ajuns in cetatea Tomisului, cum se numea atunci Constanta de astazi, intre anii 60 si 63. Cetatea fiind foarte aglomerata si am putea spune, intr-o oarecare masura, de frica romanilor care pe atunci ii prigoneau pe crestini, ei deja facandu-si prezenta in Tomis, Sfantul Apostol Andrei impreuna cu doi ucenici pe care i-a ales din cetate si care cunosteau foarte bine zona Dobrogei s-a retras aici la aceasta pestera.
Dupa ce i-a botezat pe primii crestini, pe primii martiri, daca vreti, ai Dobrogei, de aici impreuna cu cei doi ucenici a plecat si a propovaduit credinta in toata Dobrogea, pestera fiind folosita am putea spune noi ca "sediu".
De aici Sfantul Apostol Andrei a plecat spre regiunile Ucrainei si Kievului de astazi. Dar acolo, spre deosebire de poporul dac, a intampinat foarte mari greutati deoarece a intalnit un popor salbatic, mai bine zis triburi care l-au tinut inchis si care l-au batut atat de tare pe Sfantul Apostol incat erau strujite sau erau sfaramate toate madularele trupului. Dar noaptea, venind Mantuitorul si vindecandu-l, scotandu-l din temnita, a doua zi Sfantul Apostol Andrei era din nou sanatos in cetate. Vazand toate acestea, numai asa, acei salbatici au crezut in cuvantul spus de Sfantul Apostol Andrei.
Intorcandu-se din zona Kievului iarasi in Dobrogea si vazand ca aici toate lucrurile sunt bune Sfantul Apostol Andrei a plecat de-aici spre sudul peninsulei balcanice, mai precis a ajuns la Patras, in Grecia unde a fost rastignit pe o cruce in forma de X.


[quote][img][/img]


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Mar Dec 20, 2011 8:11 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

"Trei crai de la răsărit" (Byzantion - grup de muzică psaltică din Iaşi)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Sam Dec 03, 2011 10:41 am

Byzantion - Trei crai de la rasarit

Vezi mai multe video din blog
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 04, 2011 5:35 am

TAMADUIREA FEMEIi GARBOVE

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Vrednicilor de dragoste dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos,

Primeasca in bucurie inima noastra si astazi, la incununarea dumnezeiestii liturghii, mai intai cuvantul, si apoi, pentru cei pregatiti, trupul si sangele Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul Parintelui Ceresc, intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. In aceasta asezare si vibratie duhovniceasca, sa ascultam si sa primim acum dumnezeiescul cuvant.

“In vremea aceea – atunci ca si astazi – invata Iisus intr-una din sinagogi sambata. Si iata o femeie care avea de optsprezece ani un duh de neputinta si care era garbova, de nu putea sa se ridice in sus nicidecum; iar Iisus, vazand-o, a chemat-o si i-a zis: Femeie, esti dezlegata de neputinta ta. Si Si-a pus mainile asupra ei, si ea indata s-a indreptat, si slavea pe Dumnezeu. Iar mai-marele sinagogii, maniindu-se ca Iisus a vindecat-o sambata, raspunzand, zicea multimii: Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze; venind deci intr-acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei! Iar Domnul i-a raspuns si a zis: Fatarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei? Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El” (Luca 13, 10-17).

Preaiubitilor,
Sa cugetam impreuna la cuvantul ascultat. Acum si aici, ne simtim intru acel Astazi dumnezeiesc al lui Iisus, Dumnezeu si Om, acolo, in acel loc sfintit de El. Caci unde este El e sfant. El a sfintit si sfinteste totul. Si, intrand, ochii I se indreapta catre sarmana femeie garbova, una dintre “acesti prea mici frati ai mei”, cum ii numeste Mantuitorul pe toti sarmanii lumii. Si noi, la randul nostru, ar trebui sa nu ne tulburam, sa nu slabeasca, ci sa creasca iubirea noastra atunci cand, mai ales in biserica, am vedea pe cineva bolnav; garbovit intr-un fel. Indeosebi acolo sa se indrepte ochii nostri. Un Parinte al Bisericii, Grigorie Sinaitul, spune cum sa birui in tine mandria, iutimea: indeosebi prin barbatie si mila. Unind barbatia (puterea) cu mila, vei invinge mandria si iutimea.

Acolo, Iisus cautand, cu puterea si mila Lui – insusiri dumnezeiesti rasadite si in noi, ca virtuti – Isi indreapta ochii catre ea, o cheama si rosteste: “Femeie, dezlegata esti de neputinta ta”, Isi pune mainile asupra ei. Si prin mainile Lui, prin puterea Lui – caci putere iesea din El si vindeca pe toti care erau in fata Lui – ea se dezleaga; se indreapta si priveste cu uimire in sus, spre El, spre Cel de sus coborat la cei de jos. Sa simtim si sa traim aceasta taina a tainelor! Caci aceasta este Calea: de sus, de la Dumnezeu coborand la noi, ca noi sa ne inaltam catre El. Parca nu te poti opri sa rostesti un cuvant, atat de scump, de adanc talc, al sfantului Grigorie Palama: “Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui mai sus. Ci suirea lui se descopera in coborarea la cele smerite”. Iar cele smerite prin El se inalta.

Iubitilor, sa incercam sa fim asa cum adancul din noi o cere, sa fim in consens cu Hristos (pentru ca El e Sensul). Psalmistul striga, rugandu-L pe Dumnezeu: “Arata-mi calea pe care voi merge!”. El e Calea. El e Sensul. Toti cautam absolutul. Dar absolutul e numai in Dumnezeu. Il cautam acolo unde nu este; cautam sensul acolo unde nu este. Lumea, nu ea isi da sensul. Lumea nu poarta in ea vesnicia, existenta fara de inceput si fara de sfarsit. Ne-a dat Dumnezeu sa fim fara de sfarsit, sa avem si noi parte de vesnicie, dar nu suntem fara inceput. Tragismul demonului acesta a fost: in orgoliul lui vrand sa fie in locul lui Dumnezeu, Lucifer, purtatorul de lumina, s-a trezit deodata ca nu e fara inceput: “Era un timp cand nu era”. L-a adus si pe el Dumnezeu – ca pe toti ingerii, ca si pe noi – de la a nu fi la a fi. Cum stim cu totii ca in urma cu un timp nu eram. Fiecare din noi a inceput sa existe printr-o chemare. Asadar, nu in noi e sensul. Cum tu dai sens, rost fiecarei zidiri pe care o infaptuiesti, asa da Dumnezeu sens Zidirii Sale, tie; despartit de El, ramai fara sens. Numai cu El cunosti calea pe care sa mergi.

Acum, Hristos – care a luat toate ale noastre pentru ca pe toate sa le vindece, care “S-a facut pacat pentru noi”, luand Crucea, durerea pacatului, ca sa biruie pacatul si moartea – traia durerea sarmanei garbove. De aceea s-a indreptat cu ochii catre ea. Vedeti, de optsprezece ani suferea. Ceva mai inainte Mantuitorul vorbise de cei optsprezece peste care cazuse atunci un turn, si se zdrobisera. Numarul 18 inseamna de trei ori cate sase. Si numarul sase, in talcuirea celor vechi, e numar defectibil. Deci de trei ori cate sase arata cat de dramatica era caderea femeii garbove.

Garbovirea, starea aceasta ultima, de a nu putea privi in sus!, de a se fi schimbat in tine sensul gravitatiei. Pentru ca in pacat, cum spun Parintii, gravitatia isi schimba sensul de la Dumnezeu (aceasta este adevarata noastra gravitatie) catre tine insuti, catre eul tau, catre pamant. Nu ca pamantul nu are in el tot taina dumnezeirii; dar e blestemat, din pricina pacatului insuflat de demon si savarsit de om, prin varsare de sange: “Blestemat este pamantul din pricina pacatului tau” (Facerea 3, 17). Si atunci, privirea in jos e caderea din sensul existentei tale. De aceea demonul e simbolizat prin sarpe, care se taraste pe pamant, cum a fost pedepsit: “Pe pamant te vei tari, cu pamant te vei hrani” (Facerea 3, 14). Atunci, foamea de pamant a omului, foamea de cele de jos e foamea de pacat; si pacatul e painea demonului. Adam a pus un fel de nou inceput existentei, spun Sfintii Parinti, cu privirea aceasta in jos – in pacat, stricaciune si moarte.

Intelegem, astfel, durerea lui Iisus pentru privirea noastra in jos. El o dezleaga, si femeia priveste in sus. Si toti se bucura. Unul singur nu se bucura in clipa aceea (si ramane singur): mai-marele sinagogii. Un mai-mare al sinagogii, ca si Iair, de mai inainte, a carui fetita, de doisprezece ani, murise. Si acolo numarul este semnificativ: doisprezece – de doua ori cate sase. Aici, parca mai grav, de trei ori. Dar, de unde Iair vine si se pleaca inaintea Mantuitorului, acesta se impotriveste, desi nu indrazneste sa-I spuna de-a dreptul Mantuitorului, ci vorbeste la plural, adresandu-se multimii: “Sase zile sunt in care trebuie sa se lucreze. Venind, deci, in acestea, vindecati-va, dar nu in ziua sambetei”. Sarmanul… Vindecarea, pentru el, era un fel de munca, un fel de lucru; un fel de munca sub blestem. Iar Iisus venise sa ridice blestemul, sa vindece. Era zi de sambata, si sambata era ziua odihnei. Dar Iisus spusese si acel cuvant: “Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi da odihna!”.

Sa luam aminte: S-a odihnit Dumnezeu la incheierea zilelor Creatiei. Dar odihna lui Dumnezeu – si noi intelegem – nu e somn. Nu e somnul lenesului – cum va spune un Parinte, nu e nici macar somnul ostenelilor. Ci odihna e pacea unui fapt implinit. Era odihna zilelor Creatiei, si la sfarsitul fiecareia din ele, cum spune Scirptura: “a vazut Dumnezeu ca este bine” – ca este frumusete. Si zidindu-l pe om, a zis Dumnezeu ca “toate sunt bune foarte”. Apoi a statornicit in poporul lui Israel: “Sase zile sa-ti implinesti osteneala ta. Iar ziua a saptea e ziua Domnului”.

La acest cuvant, rogu-va, cu luare aminte cercetand, sa acultam si sa intelegem. Traducerea, talcuirea Vechiului Testament, trecerea in limba noua a fiecarui neam, s-a facut din doua surse. Izvorul e unic: Vechiul Testament din limba ebraica. Dar, in curgerea vremii, petrecand poporul evreu in robiile asiriana si babiloniana, iar in timpul imperiului lui Alexandru Macedon raspandindu-se si ajungand in alte tari, dupa sute de ani au mai uitat limba stramosilor.

Limba ebraica veche – pastrati acest cuvant si talc – nu avea decat consonante: b, p, c, d, g, si altele. Si nu reuseau ca sa puna vocalele la locul lor, sa le lege. Sa dam un exemplu: consonanta d, consonanta b si consonanta r; cuvantul astfel format era tradus fie dabar (introducand vocala a) – care inseamna cuvant, fie deber (introducand e), care inseamna ciuma. In loc de cuvant, ciuma! Trecem acum la cuvantul rostit de Mantuitorul, cand L-a ispitit demonul si I-a zis, dupa patruzeci de zile de post: “Daca esti Fiul lui Dumnezeu, porunceste pietrelor acestora sa se faca paini”. Mantuitorul i-a raspuns atunci: “Scris este: Nu numai cu paine traieste omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”. Dar in textul vechi este scris: “Nu numai cu paine… ci cu tot ce iese din gura lui Dumnezeu”. Deci, in textul ebraic lipseste “cuvantul”.

Si pentru ca iudeii mai uitasera limba – indeosebi cei din Alexandria, oras mare al imperiului elenist, intemeiat chiar de Alexandru Macedon –, pentru ei s-a tradus cuvantul lui Dumnezeu, al Vechiului Testament, in limba greaca. Au fost adusi de la Ierusalim, de la cele douasprezece semintii ale lui Israel, cate sase barbati, deci saptezeci si doi de barbati, care au tradus Vechiul Testament in intregime, cam pe la anii 200 inainte de Mantuitorul Hristos. Si asa a aparut Septuaginta, adica Vechiul Testament al celor saptezeci de barbati. Si tot Rasaritul crestin, ortodocsii, au tradus Biblia Vechiului Testament dupa Septuaginta. Ieronim a tradus pentru lumea latina, in secolul IV catre V, Vulgata, la inceput tot dupa Septuaginta (Psalmii, mai ales), dar mai apoi dupa textele ebraice (desi Fericitul Augustin i-a atras atentia). Si a ramas in Apus, pentru lumea catolica si protestanta, traducerea dupa ebraica, iar in Rasarit, in Bibliile noastre – dupa Septuaginta. Dar, ce ati observat? Mantuitorul insusi, cum a rostit cuvantul? – “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul...” – deci asa cum apare in Septuaginta. Mantuitorul, apostolii asa au tradus. Si asa am pastrat noi pana in ziua de astazi.

Ajungand aici, revenim la acel cuvant al mai-marelui sinagogii: “Sase zile sa lucrati, iar nu in zi de sabat. Sa nu lucrati!”. De unde rostea el cuvantul? Era fie din Levitic 23, 3, fie, mai ales, din Deuteronom 16, 8. In Bibliile protestante asa este scris: “Sase zile sa-ti implinesti lucrul tau, iar in ziua a saptea sa nu faci nimic”. Asa se incheie. Iar in traducerile franceza, engleza, germana: “nici un lucru”. In Biblia dupa Septuaginta, dupa care Mantuitorul insusi a citat cuvintele Vechiului Testament, citim asa: “Sa nu faci in acele zile nici un lucru, fara numai cele pentru suflet”. Am putea, oare, gasi tocmai in Biblie acest nihilism total? Nimic?

Aceasta este, insa, o drama a constiintei umane, pe care o regasim chiar in Evanghelia de astazi, la sarmanul, mai-mare al sinagogii. Mantuitorul lucra si ii vorbea in acest adevar deplin al existentei, asa cum se rostise si in Vechiul Testament: “cele ale sufletului”. Cand osteneala, munca noastra a cazut sub osanda, cand ea e patata de blestem, de suferinta umana (munca fortata si atatea forme ale robiei; moartea insasi, in cele din urma), atunci, o asemenea osanda a omului era oprita. Dar nu binele era oprit! Cum sa opreasca Dumnezeu cele pentru suflet? si pentru vindecarea lui si a trupului. Pentru aceea a venit sa lucreze Dumnezeu. Acuza la adresa Mantuitorului, cum citim in Evanghelia dupa Ioan, indeosebi aceasta era: ca dezlega sambata. Sambata devenise – pentru poporul evreu, se intelege – actul de referinta capital al Legii, al crezului. De aceea cautau sa-L invinuiasca si sa-L omoare. Dar binele este etern; Mantuitorul dezleaga constiintele, inima. El spune: “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”. Sa cugetam adanc la lucrul lui Dumnezeu, la actul creator al Lui, la actul binelui creator. Propriu-zis, in actul creator si de viata facator sta insasi fiinta binelui. Dumnezeu lucreaza, creeaza in timp, iubitilor.

Timpul unit cu actul creator si actul creator unit cu timpul – aceasta este tema capitala a Evangheliei de astazi! Timpul nu e un cadru fix – este intrarea vesniciei in Creatie. Astazi – numele timpului lui Dumnezeu, eternul acum intra intr-un inceput. El e inceputul, si prin el existam. Timpul e deodata cu zidirea, cu faptura, cu Creatia. Citim acum primul verset al Scripturii: “La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul” (inceput si facere); la fel cu primul verset al Evangheliei dupa Ioan: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era dintru inceput la Dumnezeu si toate printr-Insul s-au facut”. El e inceputul. Creand, a zis Dumnezeu: “Sa fie!”. Mantuitorul cand predica asa incepe: “Amin, amin zic voua...”; iar Amin inseamna “sa fie”. Iar noi incheiem orice rugaciune cu Amin. Amin-ul nostru e la sfarsit, un raspuns la sa fie al lui Dumnezeu.

Creatia intreaga, si fiecare din noi, existam prin acest “sa fie” al lui Dumnezeu. Si suntem ziditi dupa chipul Fiului unic al lui Dumnezeu. El este Chipul, Modelul nostru, Tatal fiind Protochipul. Si, fiind unicul Fiu al Parintelui ceresc, asa ne-a zidit si pe noi, ca sa fim fiecare un unic, o unicitate. Darul acesta uimitor al unicitatii!… Te cutremuri cand gandesti ca fiecare este un unic, fiecare este o noutate in lume. Nimeni nu e de prisos. Cu fiecare dispretuit, lovit sau ucis e mai saraca existenta. Fiecare cu un dar.

Si atunci, acest Sa fie, acest Da al lui Dumnezeu spus la inceputul Creatiei e rostit cu fiecare zamislire a unei fapturi umane. Cu fiecare din noi e un da al lui Dumnezeu, un Amin al lui Dumnezeu - “Amin, inceputul zidirilor lui Dumnezeu” (Apoc. 3,14).

Doamne, sa simtim ca odraslirea fiecaruia din noi a fost un “amin”, un “da” al lui Dumnezeu, un nou inceput, dumnezeiesc!… Asta o marturiseste, dupa Scripturi, si stiinta. Pentru ca stiinta e unul dintre cele sapte daruri ale lui Dumnezeu, pe care le rostim mereu, dupa Isaia 11, 1-3: duhul intelepciunii, al intelegerii, al sfatului, al tariei, al cunostintei, al dreptei credinte si al temerii de Dumnezeu. Fiecare, deci, existam prin acest “da”, in acest “astazi” al lui Dumnezeu, in acea bucurie a odihnei lui Dumnezeu, a implinirii. Si, odata cu acest “da” al lui Dumnezeu, iubitilor, intram in timp. Aceasta e sarbatoarea fiecaruia.

De aici, aceste doua ganduri: Intai - existenta e unita cu timpul si timpul cu existenta; Creatia cu timpul si timpul cu Creatia. Timpul e chemare. Esti chemat la existenta, prin aceasta afirmatie originara, aceasta lumina divina, sa existi cu timpul. Se dezvaluie aici chemarea adresata de Dumnezeu fiecaruia. Cutremurator! Si aici se afla raspunsul cu privire la rostul, la sensul existentei noastre. Pentru ca fiecare din noi este dator sa lucreze si sa raspunda la chemarea lui, la darul lui, cum intelegem din Pilda talantilor. Ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, sa urcam in nesfarsita asemanare cu El.

Sarbatoarea inseamna chemarea lui Dumnezeu. El e inceputul si El ma cheama la existenta. Iar timpul este durata intre chemarea lui Dumnezeu si raspunsul meu. Dar in aceasta durata eu lucrez. Caci “Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez”, a zis Iisus Hristos. Si in Iisus Hristos, cu Iisus Hristos eu lucrez. Aceste doua adevaruri negraite iti spun ce trebuie sa faci. Si nu stiu cine ar fi in stare sa dea alte raspunsuri, care sa le rastoarne. Fiind chemat sa existi, esti “cu timpul”, si timpul e unit cu zidirea ta. Iar tu trebuie sa umpli durata, timpul, cu lucrul tau, cu raspuns la chemarea lui Dumnezeu; raspuns la darurile pe care ti le-a facut tie Dumnezeu; si fiecaruia. De ce spune Scriptura: “sa lucrezi (in acea zi) numai cele pentru suflet”? – Ce a daruit Dumnezeu sufletului, constiintei, inimii noastre: valorile divine – iubirea divina, lumina divina. Iar luminii divine, ochiul luminii divine – credinta. Si celelalte virtuti: nadejdea, dragostea, bunatatea, pacea, indelunga rabdare, blandetea. Si fiecare a fost inzestrat cu o harisma proprie, ca unul sa devina slujitor al lui Dumnezeu, in felul lui: unul, ca medic, vindecand (cum Mantuitorul, Marele Medic, a vindecat femeia garbova si a inaltat-o, ridicandu-i privirea), altul sa devina invatator (si Mantuitorul S-a numit Invatator, si toata lumea asa I se adresa: “Invatatorule!”), altul iconomist (a pus pe om sa fie ca un iconom al Lui, peste daruri; si cum sa imparta bunatatile zidirii lui Dumnezeu pentru toti semenii lui, cei in lipsa, in suferinta), s.a.m.d.. Fiecare cum este chemat, asa sa lucreze.

Atunci, mai-marele sinagogii, stim ce a spus: “Sase zile sa lucrati, in acestea sa va vindecati, iar nu sambata”. Cand sambata era a binelui, dintru inceput, si a vindecarii in bine; prin Cel “prin Care toate s-au facut”! Si Iisus a raspuns, precum am auzit: “Fatarnicilor...” – tot la plural raspunde si Mantuitorul, din delicatete – “Fiecare dintre voi nu dezleaga, oare, sambata boul sau, sau asinul de la iesle, si nu-l duce sa-l adape? Dar aceasta, fiica a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iata de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, sa fie dezlegata de legatura aceasta, in ziua sambetei?”. Mantuitorul trece mai adanc, chiar dincolo de Moisi si de Legea pe care o daduse Dumnezeu prin Moisi, la Avraam (in care cele trei religii – crezul crestin, mozaismul, islamul – isi au un fel de parinte, al neamurilor). “Si zicand El acestea, s-au rusinat toti cei ce erau impotriva Lui, si toata multimea se bucura de faptele stralucite savarsite de El”.

O, iubitilor, ascultam cuvantul asa rugand pe Dumnezeu, sa ne lumineze cum sa traim taina sarbatorii, evenimentul sarbatorii, evenimentul divin. Caci sarbatoarea dezvaluie un “astazi” al lui Dumnezeu. In fiecare duminica e sarbatoarea Invierii – Astazi al Invierii; si apoi, de-a lungul anului bisericesc, toate sarbatorile, cu feluritele intelesuri, intelegeri – Craciunul, Invierea, s.cl. Si fiecare sarbatoare reitereaza acest “sa fie” al fiecaruia, chemarea fiecaruia dintre noi de a lucra “cele pentru suflet”, sfintind timpul. Pentru ca sufletul este cununa omului, constiinta, unicitatea omului, si intreaga faptura o ilumineaza, o umple de lumina, de lumina adevarului. Orice gand, orice cuvant divin simti ca te infioara, te patrunde, te transfigureaza!

Am cugetat, dupa randuiala sfanta, pornind de la acel “sa fie” al fiecaruia, in Hristos, ca El este Amin-ul a tot omul din lume: incepi ziua, sfintind-o, cu Tatal nostru, apoi, din Ceaslov (cea mai bogata carte de rugaciuni a crestinului ortodox) – Ceasurile, niste slujbe anume randuite, ale Ceasurilor, punctand timpul, oriunde ne-am afla. Pentru ca cele randuite in Ceasuri – intai, al treilea, al saselea, al noualea – sunt troparele in legatura cu viata Mantuitorului, iubitilor. La ceasul intai: “Dimineata auzi glasul meu, Imparatul meu si Dumnezeul meu”. La ceasul al treilea ce eveniment a avut loc? – Pogorarea Duhului Sfant, la Cincizecime. Si e troparul: “Doamne, Cel ce pe Preasfantul Tau Duh in ceasul al treilea L-ai trimis Apostolilor Tai, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Il innoieste intru noi, cei ce ne rugam Tie”. Ceasul al saselea, asa cum citim in Ceaslov: “Cela ce in ziua si in ceasul al saselea pe Cruce ai pironit pacatul cel cu indrazneala facut de Adam in rai, si inscrisul greselilor noastre rupe-l, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”. Aici, gandesti ca Mantuitorul, pe Cruce fiind, a rupt inscrisul pacatelor noastre, blestemul nostru. Iar Ceasul al noualea, la trei dupa-amiaza: “Cela ce in ceasul al noualea pentru noi cu trupul moarte ai gustat, omoara cugetul trupului nostru, Hristoase Dumnezeule, si ne mantuieste pe noi”.

Altfel spus, din moment in moment, in timpul zilei, oriunde te-ai afla, sa gandesti si sa te rogi: la ceasul al treilea a coborat Duhul Sfant… Doamne, fa-ne vrednici pe noi, Duhul Sfant sa lumineze in noi! Duhul de viata facator. Si “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”; la al saselea, Mantuitorul, pe Cruce, a rupt inscrisul pacatelor. La fel zici: “Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma!”; iar la al noualea, cand Domnul Si-a dat duhul pe Cruce, la fel te gandesti si rostesti acelasi cuvant: “Cela ce in ceasul al noualea pe Cruce moarte ai gustat, Hristoase Dumnezeule, omoara cugetul trupului nostru”. Omoara cugetul mortii! Si se inalta atunci sufletul, mintea ta catre Inviere. Caci in Hristos ultimul cuvant nu-i moartea, ci Invierea si viata. Privirea in sus!

Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule si Cuvantul lui Dumnezeu, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor, ne scoate si pe noi din orice garbovire, din orice cadere sub stricaciune si moarte! Si inalta mintea, sufletul nostru catre Tine, Izvorule al vietii, al nemuririi! Amin.

Parintele Constantin Galeriu



avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 04, 2011 7:05 am

Interesant material ai postat, domnul Dan Petrescu. Este complet, bogat, bine ales pentru perioada de dinaintea sărbătorilor de iarnă...
Îmi plac şi fotografiile. Complimente doamnei care te-a însoţit în peşteră!
Felicitări pentru material!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Predica in postul nasterii Domnului Iisus Hristos

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Dec 09, 2011 11:12 pm

PREDICA
„0, neam necredincios şi îndărătnic! Pînâ cînd voi fi cu voi!”
-Iisus Hristos

Mă ruşinez să spun cîte rele suferă – bărbaţi şi femei – din pricina beţiei şi a îmbuibării; o las pe seama conştiinţei acelora care cunosc, pe propria lor piele, relele acestea. Ce poate fi mai ruşinos decît o femeie beată sau numai ameţită? Cu cît vasul e mai slab, cu atît şi naufragiul e mai mare, fie că e femeie liberă, fie că e roabă. Femeia liberă se face de rîs în faţa cetelor ei de roabe; roaba iarăşi la fel, între roabe. Şi fac – şi una şi alta – să fie hulite de oamenii fără de minte darurile lui Dumnezeu. Cînd se întîmplă astfel de beţii, aud pe mulţi spunînd: „Să nu mai fie vin”. Ce nesocotinţă! Ce nebunie! învinuieşti darurile lui Dumnezeu pentru că păcătuiesc alţii? Aceasta însă e curată nebunie! Nu-i vinul de vină, ci neînfrînarea celor care se folosesc rău de vin. Spune, dar, „Să nu fie beţie! Să nu fie îmbuibare!”; dar dacă spui: „Să nu fie vin!”, vei spune, păşind înainte puţin cîte puţin: „Să nu fie cuţit!”, din pricina ucigaşilor; „Să nu fie noapte!”, din pricina hoţilor; „Să nu fie lumină!”, din pricina clevetirilor; „Să nu fie femeie!”, din pricina desfrînărilor; şi, ca să spun pe scurt, ai desfiinţat tot ce e pe lume.

Cine are urechi de auzit, sa auda !

Când furtunile vieţii uneori îţi întunecă seninul din ochii tăi , lăsându-ţi privirile aţintite spre pământ, iar sufletul obosit îşi opreşte pentru o clipă zborul spre cer , când priveşti în jur şi observi că florile tinereţii se scutură încet ,iar stâncile din cale îşi răsucesc pasul uşor fără să poţi face ceva,aruncă-ţi ancora pe ţărmul iubirii. Îndreaptă-ţi pasul spre cer şi ochii spre ţărmul veşniciei . Ai încredere! Şi această iubire care-ţi este oferită , niciodată , o..niciodată nu te va dezamăgi ! Ea va fi puterea vieţii tale , puterea sufletului tău , puterea credinţei tale ..Pentru că Iubirea….Iubirea este….ISUS …”
Cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte, decat din launtrul vostru, din sufletul vostru, unde salasluieste Domnul Iubirii, Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra, veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o veti atinge."



Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Sam Dec 10, 2011 6:01 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Dec 09, 2011 11:46 pm

Multumesc maestre pentru trecere asupra materialului postat..Din nefericire nu pot sa-i transmit complimente damnei care a avut placerea sa se pozeze cu mine in pestera, deoarece era o cunostinta ocazionala din grupul cu care facusem xcursia la manastirile din sudul Dobrogei, in timp ce eram la tratamentul oaselor batrane, la Eforie Nord, impeuna cu doamna si stapana vietii mele de cca. 35 ani, care a preferat sa se odihneasca la locatia dn statiune, deoarece cu o zi inainte o plimbasem inBulgaria pe urmele reginei Maria pana la Varna, optiune justificata si de faptul ca este ca fizic pe jumatatea doamnei[

O Floare intre flori in gradina castelului dela Balcic
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 10, 2011 3:02 am

Da, da, da! O cunoştinţă ocazională, care era pornită să-ţi încălzească osul mai de demult născut... Frumos din partea ei!
Wow! Ce spuneam?!
Iată aici pe doamna şi stăpâna vieţii tale, domnule inginer...!
Sărut mâna, doamna Petrescu!
Vă privesc şi vă admir, întrebându-vă: cum aţi suportat atât de multă vreme acest om hoţoman, corupător de turiste şi fără lacăt la gură?!
Mă bucur sincer că v-am cunoscut! Vă doresc numai senin în cuget şi simţire, sănătate, dragoste şi respect din partea acestui hoţoman şmecheros şi lăudăros, de copii şi nepoţi!
Sărbători fericite, doamna PetrescU!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Sam Dec 10, 2011 5:47 am

Multumesc maestre ! Sa-ti dea Dumnezeu sanatate si viata lunga alaturi de cei dragi


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Dum Dec 11, 2011 8:23 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Sam Dec 10, 2011 5:56 am

.... e drept ca eram cu doamna in pestera...dar din stima, respect si consideratie pentru locasul Sfantului care ne-a crestinat..in acel moment nu ne gandeam la alte pesteri...


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Lun Dec 12, 2011 3:36 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 10, 2011 6:05 am

Inginerule, mă sperii!
Eu mă gândeam la osul tău bătrân precum l-ai caracterizat într-un comentariu anterior, nu la prostiile ce-ţi trec prin cap, omule!
Vai mie, am şi eu păr alb, dar nu mă gândesc nici la prostioare, bre!
Iar dincolo, în peşteră... de ce te lăsasei, cu zâmbetu-ţi serafic, pe umărul doamnei, domnule?! Ai uitat să fii smerit şi cuvios... Fierbea sângele-n matale...!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Duminica a XXVIII-a după Rusalii (Pilda celor poftiţi la cină)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Dec 11, 2011 12:31 am

Evanghelia Duminicii a XXVIII-a după Rusalii (Pilda celor poftiţi la cină)


Zis-a Domnul pilda aceasta: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pe mulţi; şi a trimis la ceasul cinei pe slujitorul său ca să spună celor chemaţi: Veniţi, că, iată, toate sunt gata! Şi au început toţi, câte unul, să-şi ceară iertare. Cel dintâi i-a zis: Am cumpărat un ogor şi trebuie să ies ca să-l văd; te rog, iartă-mă. Şi altul a zis: Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni. Şi, întorcându-se, slujitorul a spus stăpânului său acestea. Atunci, mâniindu-se, stăpânul casei a zis: Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi, şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici. Şi slujitorul a zis: Doamne, s-a făcut precum ai poruncit şi tot mai este loc. Şi a zis stăpânul către slugă: Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa, căci zic vouă: Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.




Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVIII-a după Rusalii prezintă Pilda celor poftiţi la cină şi a fost rânduită de Biserică spre a se citi în această perioadă de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Pilda celor poftiţi la cină are două înţelesuri majore. Primul se referă la istoria mântuirii neamului omenesc, adică la lucrarea Mântuitorului Iisus Hristos ca Fiu şi Slujitor al lui Dumnezeu, Care cheamă la mântuire mai întâi pe poporul evreu şi apoi pe toate popoarele. În al doilea rând, pilda se referă la viaţa noastră, a fiecăruia dintre noi, mai precis la modul în care noi răspundem chemării lui Dumnezeu la mântuire sau refuzăm chemarea Lui, sub diferite pretexte.


Slujitorul Stăpânului, Mesia Cel prezis de profeţi


Anonimul sau "un om oarecare", cum se spune în Evanghelie, este Însuşi Dumnezeu, Cel cu multe nume şi mai presus de orice nume, după cum învaţă Sfântul Dionisie Areopagitul. De fapt, dincolo de numele atribuite lui Dumnezeu în relaţia Sa activă cu lumea, El este mai presus de orice nume şi de orice înţelegere omenească în privinţa fiinţei Sale. Iar numele Lui de Tată al unui Fiu veşnic ni s-a descoperit nouă de Mântuitorul Iisus Hristos, după cum El Însuşi spune: "V-am descoperit numele Lui vouă" (Ioan 17, 6).

Aşadar, Dumnezeu Tatăl Cel veşnic cheamă la mântuire omenirea întreagă. Cum? La amurgul istoriei, în zilele mai de pe urmă (cf. Evrei 1, 2), la plinirea vremii (cf. Galateni 4, 4-5), El trimite în lume pe Fiul Său Cel ceresc ca să cheme lumea la mântuire. În Sfânta Evanghelie de astăzi, cel care cheamă oamenii la cina stăpânului nu se numeşte fiu, ci numai slujitor, pentru a arăta aici că Fiul lui Dumnezeu Care S-a făcut Om, adică Iisus Hristos, este în primul rând Slujitor al lui Dumnezeu, ca să ne înveţe pe noi ascultarea şi slujirea faţă de Dumnezeu. Deja profeţii Vechiului Testament au vorbit despre Mesia ca fiind "Ebed-Iahve", sluga Domnului (cf. Isaia 53, 11), iar Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că Fiul Omului, adică El Însuşi, "nu a venit în lume ca să I se slujească, ci ca El să slujească" (Matei 20, 28).

Deci, Fiul lui Dumnezeu întrupat, adică Iisus Hristos, cheamă oamenii la cina Tatălui ceresc, la comuniunea vieţii veşnice.


Cina din casa Stăpânului semnifică Împărăţia lui Dumnezeu



Aproape la toate popoarele, dar mai cu seamă în tradiţia ebraică, cina este simbolul comuniunii, al bucuriei de a fi împreună, de a mânca şi a bea împreună, de a se vedea şi de-a comunica faţă către faţă, de a se cunoaşte şi a se preţui reciproc. Cina din Evanghelia de astăzi semnifică tainic Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei arvună aici pe pământ este însăşi Biserica lui Hristos în care se săvârşeşte Cina cea de Taină sau Sfânta Euharistie, pe care Mântuitorul Iisus Hristos a instituit-o în Sfânta şi Marea Joi seara, înainte de Pătimirile Sale, de Răstignirea Sa şi de Învierea Sa din morţi.

În pilda din Evanghelia de astăzi, cei dintâi care au fost chemaţi la cină erau căpeteniile poporului evreu şi cărturarii sau învăţătorii de lege. Ei sunt chemaţi cu prioritate, pentru că ei cunosc mai bine Legea Domnului şi lor li s-a încredinţat descoperirea dumnezeiască a planului de mântuire a lumii întregi, pe care Dumnezeu Tatăl îl iniţiază şi-l împlineşte prin Fiul Său, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor. Evanghelia ne arată cum această elită a poporului evreu, care a fost chemată de către Slujitorul Domnului, de Mântuitorul Iisus Hristos, refuză abil şi politicos invitaţia la cină, folosind diferite scuze, care, la prima vedere, par credibile, dar în realitate ele acoperă o existenţă egoistă şi pătimaşă a celor invitaţi. Primul invitat a spus: "Mi-am cumpărat ogor şi trebuie să ies ca să îl văd; te rog, iartă-mă" (Luca 14, 18). Al doilea a spus: "Cinci perechi de boi am cumpărat şi mă duc să-i încerc; te rog, iartă-mă" (Luca 14, 19). Al treilea şi-a motivat refuzul cu următorul răspuns: "Femeie mi-am luat şi de aceea nu pot veni" (Luca 14, 20).

Când a văzut Stăpânul casei că oamenii consideraţi de El a fi cunoscuţi şi prieteni ai Săi, pentru că erau cunoscători ai învăţăturilor Sale sfinte, au refuzat chemarea Sa la ospăţul sau bucuria mântuirii, S-a mâniat, după cum se spune în Evanghelie. Desigur, refuzul lor era expresia libertăţii lor, dar libertatea lor de a rămâne, în mod egoist, în afara comuniunii cu El a produs supărare Celui Care le-a adresat invitaţia la cină. Drept consecinţă, bunătatea Lui s-a îndreptat spre alţi oameni.


Chemarea lui Dumnezeu şi libertatea omului de a răspunde sau nu chemării divine


Întrucât Dumnezeu doreşte ca "toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4), toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire, dar nu toţi răspund acestei chemări. De aceea, Sfântul Grigore de Nyssa, comentând cuvintele Mântuitorului "mulţi chemaţi, dar puţini aleşi" (Matei 22, 14), spune că toţi sunt chemaţi, dar sunt puţini aleşi, pentru că puţini oameni răspund chemării lui Dumnezeu. Aflând de scuzele unora care nu au găsit timp pentru a răspunde chemării Sale, Stăpânul casei Îl trimite pe Slujitorul Său să invite la cină o mulţime de oameni de rând, fără pretenţii de superioritate, care nu se aşteptau la o astfel de invitaţie, şi nici nu se considerau vrednici să stea la o masă atât de strălucită.


Preocupări excesive pentru trup, dar puţină grijă pentru suflet


Cel dintâi care refuză invitaţia la cină aduce ca scuză sau motivaţie grija pentru ogor, adică pentru ţarina cumpărată pe care trebuia să o vadă.

În tâlcuirea unor Sfinţi Părinţi ai Bisericii, acest câmp sau ogor din Evanghelie simbolizează toate grijile şi dorinţele de a stăpâni în lumea aceasta spaţii şi teritorii pământeşti limitate şi trecătoare. Ogorul este aici simbolul dorinţei omului de avere, de expansiune, de extindere pe orizontală, nu de creştere duhovnicească pe verticală, în relaţia sa cu Dumnezeu - Creatorul lumii. Când grija omului pentru averile materiale devine mai mare decât preocuparea pentru mântuirea sufletului său, atunci averile materiale constituie pentru om motiv puternic de a nu răspunde chemării lui Dumnezeu la mântuire şi viaţă veşnică.

Al doilea invitat care refuză chemarea Stăpânului de-a veni la cină spune că şi-a cumpărat cinci perechi de boi pe care trebuie să-i încerce. Tâlcuirea patristică a textului biblic vede în cele cinci perechi de boi cele cinci simţuri ale omului, care în general sunt grupate câte două: doi ochi (văzul), două urechi (auzul), două nări (mirosul), două buze sau limba şi gura (gustul) şi două mâini (pipăitul). Aceste cinci perechi de boi semnifică grija excesivă a oamenilor pentru mâncare, băutură şi jocuri care aduc desfătări trupului. Căutate şi folosite în mod excesiv sau pătimaş, acestea îl fac pe om rob al simţurilor, întunecându-i şi limitându-i orizontul duhovnicesc al sufletului. Prin urmare, patimile egoiste care manifestă subjugarea sufletului sau a voinţei de către simţuri conduc pe om la amorţire duhovnicească şi la nepăsare privind mântuirea şi viaţa veşnică la care este el chemat. Când oamenii trăiesc numai trupeşte şi deloc duhovniceşte, atunci simţurile lor se împătimesc, iar sufletul lor intră în jugul simţurilor împătimite.

Al treilea om care se scuză că nu poate veni la cină spune că "şi-a luat femeie şi de aceea nu poate veni" (Luca 14, 20). Deşi căsătoria este o instituţie sfântă şi binecuvântată de Dumnezeu, uneori familia poate deveni pentru om un motiv de-a nu răspunde chemării lui Dumnezeu la mântuire, dacă ea se transformă în idol, adică devine o preocupare exclusivă şi excesivă a omului, încât acesta nu mai poate cultiva relaţia sa spirituală cu Dumnezeu. Întrucât nu mai văd familia ca fiind, mai înainte de toate, o binecuvântare de la Dumnezeu, mulţi oameni iubesc familia lor în uitare totală de Dumnezeu. Însă dacă familia este văzută ca fiind un dar de la Dumnezeu, atunci această iubire faţă de familie se sfinţeşte. Prin urmare, întrucât părinţii, soţul, soţia, copiii, fraţii şi surorile, rudele şi prietenii buni sunt pentru om dar sau binecuvântare de la Dumnezeu, aceştia trebuie să fie iubiţi nu numai afectiv sau sentimental, ci şi duhovniceşte, adică să fie cuprinşi în iubirea şi rugăciunea omului către Dumnezeu, pentru a înainta pe calea mântuirii şi a sfinţeniei. În acest sens, familia conjugală se sfinţeşte prin participarea ei la viaţa duhovnicească a Bisericii lui Hristos, la viaţa familiei eclesiale în care oamenii sunt fraţi în Hristos şi fii duhovniceşti ai Bisericii Lui, conduşi de părinţi duhovniceşti pe calea mântuirii în lumina şi iubirea Preasfintei Treimi.


În mod neaşteptat, sărăci, bolnavi şi oameni dintre păgâni sunt chemaţi la cina lui Dumnezeu


Văzând refuzul celor poftiţi sau invitaţi la cină, Stăpânul casei a schimbat şi extins planul Său iniţial, zicând Slujitorului Său: "Ieşi îndată în pieţele şi uliţele cetăţii, şi pe săraci şi pe neputincioşi şi pe orbi şi pe şchiopi adu-i aici" (Luca 14, 21). Îndată, Slujitorul a făcut întocmai cum I s-a poruncit. Iar după ce a constatat că încă mai este loc în casă, Stăpânul casei a amplificat invitaţia Sa, zicând: "Ieşi la drumuri şi la garduri şi sileşte-i să intre ca să mi se umple casa" (Luca 14, 23). După ce s-a împlinit şi porunca aceasta, toată casă s-a umplut de oameni care niciodată nu s-au considerat vrednici să fie invitaţi la o cină în casa aceea. Totuşi, Stăpânul casei S-a supărat pe cei care n-au răspuns iniţial chemării Sale, zicând: "nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi (şi n-au răspuns) nu va mai gusta din cina Mea" (Luca 14, 24).

După tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, cele trei categorii de oameni care au fost chemaţi la cină sunt foarte diferite între ele. Cea dintâi categorie de invitaţi reprezintă elita sau conducătorii poporului evreu, care îndrumau spiritual poporul, dar care au refuzat să primească Evanghelia lui Hristos, Fiul Tatălui ceresc, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni şi pentru mântuirea lor.

A doua categorie de invitaţi la cină (săraci, neputincioşi, orbi şi şchiopi) reprezintă mulţimile de oameni săraci şi bolnavi, care vin la Hristos să asculte cuvântul Evangheliei Sale şi să fie vindecaţi de El.

A treia categorie de invitaţi, "cei de la drumuri şi garduri", sunt mulţimi de călători în lume pe drumuri întortocheate sau confuze, fără destinaţie precisă, trăitori la limitele existenţei, în afara comuniunii adevărate în harul mântuitor. Aceştia reprezintă neamurile păgâne sau popoarele care, deşi erau religioase, nu-L cunoşteau pe singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul şi Mântuitorul lumii. Şi aceste popoare sunt chemate de Hristos la cină în casa Tatălui ceresc, care este Biserica, acum arvună, anticameră şi icoană a Împărăţiei Lui Dumnezeu.


Cina Euharistică, arvuna Împărăţiei cerurilor


Evanghelia de astăzi este într-un fel Evanghelia tainei libertăţii omului, dar şi a libertăţii lui Dumnezeu. Noi avem libertatea de a spune "da" sau "nu" lui Dumnezeu când ne cheamă la mântuire şi viaţă veşnică. Însă cine nu răspunde pozitiv la invitaţia de-a veni la Cina cea de Taină, la ospăţul iubirii milostive şi darnice a lui Dumnezeu, acela pierde bucuria de a fi veşnic împreună cu Domnul casei cereşti. Pe de altă parte, libertatea Stăpânului Care invită la Cină se vede mai ales din faptul că dacă cei dintâi chemaţi refuză invitaţia Lui, El are libertatea de a modifica planul Său şi de-a prefera pe alţii. Prin urmare, nimeni nu poate zădărnici planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii, pentru că iubirea Lui milostivă se revarsă peste vidul spiritual al celor care nu răspund chemării Sale.

Aşadar, Evanghelia de astăzi ne priveşte şi pe noi creştinii, întrucât şi noi suntem uneori înclinaţi să repetăm greşelile căpeteniilor poporului lui Israel. Şi noi inventăm uneori scuze că nu mai găsim timp de rugăciune, nu mai găsim timp pentru Spovedanie, pentru pocăinţă, deoarece suntem robiţi de prea multe griji, de grijile zilei de astăzi şi ale zilei de mâine. Atât de mult suntem uneori legaţi de cele materiale şi de programe de activitate suprasolicitante, încât nu mai găsim timpul necesar pregătirii hranei duhovniceşti pentru suflet şi nici timpul necesar pentru a înveşmânta sufletul în haina luminoasă a harului şi a virtuţilor izvorâte din rugăciunea neîncetată a minţii şi a inimii.

Pilda Evangheliei de astăzi vorbeşte, aşadar, despre taina sau misterul mântuirii lumii în Iisus Hristos, Care cheamă oamenii la mântuire, prin binevestirea Evangheliei Împărăţiei lui Dumnezeu şi prin instituirea Cinei de Taină sau a Euharistiei, ca arvună a prânzului din Împărăţia cerurilor, ca ospăţ care pregăteşte bucuria comuniunii veşnice a oamenilor cu Dumnezeu, după ce ei s-au curăţit de păcate prin Botez şi prin Spovedanie.

În sens mistic sau duhovnicesc, cina Stăpânului casei semnifică iubirea lui Dumnezeu dăruită oamenilor şi viaţa oamenilor trăită în comuniune cu Dumnezeu în Biserică. De aceea, mai ales în această perioadă de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului, invitaţia Stăpânului la cină are şi înţelesul de chemare la Sfânta Euharistie, împărtăşindu-ne cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci.

Deci, prima învăţătură duhovnicească practică a acestei Evanghelii pentru perioada Postului Naşterii Domnului este chemarea de a ne curăţi de păcate prin Taina Pocăinţei (Spovedaniei) şi a ne împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului, pentru a primi sănătate şi mântuire, trezvie a sufletului şi sfinţire a simţurilor, pace şi bucurie cerească.

Totodată, Evanghelia care cuprinde Pilda celor poftiţi la cină a fost rânduită de Biserică să fie citită în această perioadă de pregătire pentru sărbătoarea Naşterii Domnului Iisus Hristos şi pentru a ne îndemna să fim milostivi şi darnici, precum este Stăpânul Care invită la cină, să ajutăm pe cei săraci, pe cei bolnavi, pe cei călători, pe cei singuri şi pe toţi cei întristaţi.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca în această perioadă de pregătire pentru a primi pe Pruncul Iisus ca să Se nască duhovniceşte în peştera şi ieslea sufletului nostru să sporim grija noastră pentru mântuirea sufletului şi să ne sfinţim simţirile prin rugăciune şi post, prin pocăinţă şi Spovedanie, prin milostenie şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele lui Hristos ca participare la Cina Domnului, care este arvuna Împărăţiei cerurilor, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1810;1;66393;0;Dumnezeu-cheama-oamenii-la-mantuire*.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 11, 2011 2:39 am

Am fost la slujba duminicală...
da, la fel ca aici s-au dat explicaţii la predică, în afara textului din Sf. Evanghelie...
Mulţumesc, Ovidiu, pentru grija manifestată faţă de acest domeniu!
Duminică plăcută, cu bucuria dragostei şi împlinirilor!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 4:19 am

Pilda celor poftiti la cina - Predica la duminica a 28 - a dupa Rusalii
In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Binecuvantati si dreptmaritori crestini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos,

Era o zi de sambata – sarbatoare a Vechiului Testament. Domnul tocmai vindecase un bolnav. Unul dintre fruntasii fariseilor il roaga sa ia cina in casa lui. Mantuitorul raspunde chemarii si, luand seama cum ceilalti invitati isi alegeau locurile, foloseste prilejul si-i povatuieste: “Cand esti chemat impreuna cu altii la vreun ospat, nu te aseza in locul cel dintai, ca nu cumva sa fie chemat altul mai de cinste decat tine. Si venind cel care te-a chemat pe tine si pe el, iti va zice: Da acestuia locul. Atunci, cu rusine, te vei duce sa te asezi pe locul cel mai de pe urma… Tu asaza-te in cel din urma loc. Si vazandu-te cel ce te-a chemat, sa-ti zica: Prietene, muta-te mai sus” (Luca 14, 7-9).
Cu grija, Domnul previne si fereste de calea dureroasa care te da in jos, te pravale. Dar de jos nu ai unde sa cazi; in schimb, ai unde sa urci – cu duhul.

Si Domnul continua: “Cand faci pranz sau cina, nu chema pe prietenii tai, nici pe fratii tai, nici vecinii bogati (...). Cheama pe saraci, pe neputinciosi, pe schiopi, pe orbi. Fericit vei fi, ca nu pot sa-ti rasplateasca. Ti se va rasplati la invierea dreptilor. Atunci, auzind unul din cei care sedeau cu El la masa, I-a zis: Fericit este cel ce va pranzi in imparatia lui Dumnezeu” (Luca 14; 12-15). Cuvantul era inspirat de insasi prezenta Domnului, era imaginea unei cine impreuna cu Fiul lui Dumnezeu, o anticipare a Imparatiei. Ucenicii vor si spune mai tarziu: “Noi am mancat si am baut impreuna cu El” (Fapte 10, 41). Intr-o asemenea atmosfera duhovniceasca, liturgica, Mantuitorul rosteste cunoscuta Pilda a celor chemati la cina. Si a zis:
“Un om oarecare a facut cina mare si a chemat pe multi. Si a trimis la ceasul cinei pe sluga sa ca sa spuna celor chemati: Veniti, ca iata toate sunt gata. Au inceput insa toti, cate unul, sa-si ceara iertare. Cel dintai i-a zis: Doamne, tarina am cumparat si am nevoie sa ies ca s-o vad; te rog iarta-ma! Altul a zis: Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc; te rog iarta-ma. Al treilea a zis: Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni. Intorcandu-se, sluga a spus stapanului sau acestea. Si atunci, maniindu-se, stapanul casei a zis: Iesi indata in pietele si in ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici. Si a zis sluga: Doamne, s-a facut precum ai poruncit si tot mai este loc. Si a zis stapanul catre sluga: Iesi la drumuri si la garduri si sileste sa intre, ca sa mi se umple casa, caci zic voua: Nici unul din barbatii aceia care au fost chemati nu va gusta din cina mea”.
Preaiubitilor, aceasta este parabola. Mantuitorul a rostit-o in chip deosebit – atrag aceasta luare aminte. Caci L-am auzit pe El vorbind, chemand la cina, la Cina impreuna cu El; tainic, precum la cina de dinaintea jertfei, patimii Lui, cand a rostit: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu”. Adaugand: “Aceasta sa o faceti intru pomenirea Mea”. Cand Iisus rosteste parabola aceasta, sa facem legatura adanca intre cuvintele ei si Cina cea de Taina.

El le-a vestit atunci celor de fata: “Un om oarecare a facut cina”. Omul care a facut cina este Dumnezeu. Mantuitorul asa se numea mereu: Fiul Omului. De la Sfintii Parinti am inteles ca se numea asa fiind intre oameni, facandu-Se Om: iata, Eu Om m-am facut pentru voi; si Eu ca Om, ca Dumnezeu si Om, fac cina si va chem la aceasta cina, la aceasta impartasire cu Mine; cina – darurile Lui, bunatatile acestui pamant al Lui, viata Lui insasi. Chematii cei multi suntem noi. Toti suntem chemati la acest ospat. Nu insa toti si alesi. Domnul va spune altcandva: “Multi chemati, putini alesi”. De ce? “Ales devine cel ce raspunde la chemare” (Sf. Chiril al Alexandriei).

Asa s-a petrecut si in parabola. Chemati au fost multi. La ceasul cinei, dupa obiceiul timpului, a fost trimis slujitorul sa spuna celor poftiti de mai inainte: “Veniti, ca iata toate sunt gata”. “Gata”, ca in zilele creatiei. Pentru fiecare zi a creatiei Sfanta Scriptura graieste: “Si a vazut Dumnezeu ca este bine, ca este frumos...”. Iar la zidirea omului, “a privit Dumnezeu toate cate a facut si iata, erau bune foarte” (Facerea 1, 31). Acum, la pregatirea acestei Cine, Domnul da porunca slujitorilor sa spuna celor chemati: “Veniti ca iata toate sunt gata”. Sunt cu desavarsire gata; caci, iata, acum a venit “plinirea vremii, cand Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau nascut din femeie (din Fecioara-Maica), nascut sub Lege, ca pe cei de sub Lege sa-i rascumpere, ca sa dobandim infierea”(Galateni 4; 4-5), sa dobandim darul infierii divine; dar in cel mai real, concret fapt: cinand, mancand cu El. Si nu numai primind din mana Lui, nu numai cu ceea ce aduce El la Cina, ci cu Trupul Lui: “Ca Tu esti Cel ce aduci si Cel ce Te aduci, Cel ce primesti si Cel ce Te imparti, Hristoase Dumnezeule”, se roaga preotul la aducerea Sfintelor Daruri. “Gata sunt toate” pentru ca de fata este Cel prin Care Tatal toate le-a facut; acum, Cel Care trup S-a facut de la Duhul Sfant si din Fecioara e de fata si cheama: “Veniti la Cina! Imparatul ne asteapta”, oferindu-ne Painea cea vie care S-a pogorat din cer, painea – “Trupul Meu care da viata lumii”(Ioan 6, 51).

Cuvantul Ziditorului este numai da: “Veniti la Mine. Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afara”. Faptura Lui, omul, poate sa spuna si nu. Dar ferice de cel ce spune nu numai raului. Unul din cei chemati i-a vorbit slujitorului despre tarina lui: “Tocmai am cumparat-o acum si am nevoie s-o vad”; altul: “Cinci perechi de boi am cumparat si ma duc sa-i incerc”; in sfarsit, al treilea: “Femeie mi-am luat si de aceea nu pot veni” . Impiedicau acestea prezenta celor chemati la cina? Sau nesocotea Ziditorul aceasta lume, a Lui? Nu, pentru ca “toate printr-Insul s-au facut” (Ioan 1, 3) si pe toate le iubeste. Pamantul il numeste doar “asternut picioarelor Lui” (Matei 5, 35); boul si asinul Ii incalzesc trupul in pestera nasterii Lui, aceste vietuitoare recunoscand in iesle pe Stapanul lor (Isaia 1, 3); de asemenea, El, Hristosul Domnului, binecuvanteaza nunta din Cana Galileii (Ioan, cap. 2). Deci pe toate acestea: tarina, boii, familia, le cuprinde in grija si iubirea Lui divina. Putea atunci stapanul sa se mahneasca si sa osandeasca pe cei ce I-au refuzat cinarea impreuna pentru ca iubeau si ei aceste fapturi pe care El le-a zidit?

Dar iata: tarina, boii, familia umana; altfel spus, in cateva cuvinte e cuprinsa lumea toata. Aici este un adanc de intelegere, negrait. Anume: El cheama la Cina si Cina e implinita, e randuita, e gata, e facuta, daca vreti, din toate aceste categorii, din intreaga faptura, si pentru om. De aceea si in Apostolul care se citeste astazi (cu legatura adanca intotdeauna intre Apostol si Evanghelie), vedem ca in Hristos “avem rascumpararea prin sangele Lui, prin iertarea pacatelor (prin jertfa Lui), El Care este chipul lui Dumnezeu Celui nevazut, mai intai nascut decat toata zidirea” (Coloseni 1, 14-15). El e Capul intregii zidiri. Asa cum Sfantul evanghelist Ioan spune: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate printr-Insul s-au facut; si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut” (Ioan 1, 1-3).

Avem in aceasta parabola a Mantuitorului participarea, partasia intregii creatii. Deodata, Cina ni se descopera drept jertfa Lui. Si iarasi, citim mai departe in Apostolul de astazi: “...intru El au fost facute toate, cele din ceruri si cele de pe pamant, cele vazute si cele nevazute, fie tronuri, fie domnii, fie incepatorii, fie stapanii. Toate s-au facut prin El si pentru El. El este mai inainte decat toate si toate prin El sunt asezate. El este capul Trupului, al Bisericii; El este inceputul, intaiul nascut din morti, ca sa fie El cel dintai intru toate. Caci in El a binevoit Dumnezeu, sa salasluiasca toata plinirea” (Coloseni 1, 16-19). Pe noi toti Tatal vrea sa ne stramute in imparatia Fiului iubirii Sale.

Deci in aceasta marturie sfanta toate sunt cuprinse – simtim si privim in adanc cu ochii duhului – in El, in Hristos, El Care “Dumnezeu fiind, Om s-a facut” si ne cuprinde pe noi in Sine. Aici se dezvaluie taina intruparii Sale, taina inomenirii Sale. Toate cele savarsite sunt facute, sunt create din nimic, iubitilor, caci zidind Dumnezeu lumea, faptura, din nimic, El coboara la ea, Se uneste cu aceasta faptura, sa o indumnezeiasca, sa o patrunda cu dumnezeirea Lui, sa nu o lase prada nimicului. Iar ispita demonului aceasta a fost – cum ne incredinteaza dumnezeiestii Parinti, indeosebi Sfantul Atanasie cel Mare: ca noi, ramanand numai in lumea creata din nimic, despartindu-ne de Dumnezeu si de vesnicia Lui, sa tindem catre neant.

De aceea spunem in rugaciunile de seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui… Nu te dezlipi de mine… Cel ce esti pastor bun al oilor Tale! Nu ma da ispitei sarpelui, nu ma lasa in pofta satanei, odihneste intru mine pururea, robul Tau!...”. Rostul adanc al acestei rugaciuni este ca eu, cel muritor, sa simt odihna lui Dumnezeu intru mine. Pentru ca demonul – si il simtim atat de bine – se ascunde, se face oarecum nevazut ochilor nostri. Dar ori de cate ori omul gandeste numai trupeste (“Treci zi, treci noapte, apropie-te moarte”), in el se usuca parca simtul nemuririi, al vesniciei, se usuca simtul credintei in Cel Vesnic; si in boala, in suferinta, cade sub povara obsesiva a gandului mortii. Iata, aceasta e ispita pacatului! Dumnezeu ne cheama spre viata, nu spre moarte.

Or, toate cele trei categorii evocate in Sfanta Evanghelie – cel cu ogorul, cel cu vietuitoarele, cel cu casatoria – absenteaza de la Cina. Refuza, sub pretexte lumesti, sa se uneasca cu Hristos, cu Fiul lui Dumnezeu Celui viu, Care toate le-a facut: si ogorul, si vietuitoarele, si lumea oamenilor. Dar, in marea Lui bunatate, acestei lumi, zidita din nimic, El ii intinde inelul Lui de logodna, harul Lui. Il cheama pe om la aceasta Cina, adica dumnezeiasca Impartasanie; il cheama pentru a-l scoate din lumea mortii si a-l uni cu El; El Care uneste cerul cu pamantul, dumnezeirea cu omenitatea.

Se dezvaluie aici pacatul din adanc al omului care se lasa “inspirat” de demon. Cum vedea Dumnezeu atunci, si mereu in istorie, traim intr-o lume desacralizata, care uita de El. Erau si atunci oameni “putin credinciosi”. Dar astazi?! S-a si intrebat Mantuitorul: “Cand va veni Fiul Omului, gasi-va El oare credinta pe pamant?” (Luca 21,17). Voiau cei de atunci – si voiesc tot mai mult cei de azi – sa cineze fara Dumnezeu. La porunca biblica “Din tot pomul din rai sa mananci...” (Facerea 2,16), Sfantul Ioan Damaschin talcuieste: “Prin aceste cuvinte socotesc ca a vrut Dumnezeu sa spuna: Suie-te prin toate fapturile la Mine, Viata cea adevarata”. Dintru inceput, Dumnezeu toate le-a pregatit pentru Euharistie, pentru Cina Lui. Sa nu pierdem acum din vedere acest gand si fapt: Cel Ce rosteste parabola ascultata de noi, Cel Ce cheama: “Veniti la Cina...”, este Acelasi Care la Cina cea de Taina zice: “Luati, mancati, acesta este trupul Meu… Beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu...”. Cina, masa aceasta divina, este una cu El, este una cu ceea ce este El – Dumnezeu si Om, Dumnezeu unit cu toata faptura Lui si, in chip sublim, cu omul.

Pe cand omul este ocupat: cu ogorul, cu vietuitoarele, cu femeia; ocupat cu toate acestea, dar fara Dumnezeu, fara Ziditorul lor. Doamne, Tu esti acolo, sus, la originea lor, departe, departe in timp si departe in spatiu, iar noi suntem aici, departe de Tine, in lumea seculara a veacului acestuia. Le avem pe toate si Te-am uitat pe Tine; si fara Tine petrecem cu ele. Ne implinim poftele prin ele. Cat de tragic! Fara Tine petrecem numai cu cele trecatoare, create din nimic, petrecem in intuneric, “in latura si-n umbra mortii”. Stim ca Tu ai zis: “Despartiti de Mine nu puteti face nimic”. In realitate, ramanem cu acest “nimic”, cei ziditi din nimic, din neant. De aceea si auzim nu o data spunandu-se, cand cineva isi da obstescul sfarsit: “cutare a trecut in nefiinta” – in neant; am devenit filosofi ai neantului.

Dar ele, cele ale ogorului, vietuitoarele, adancul, “omul tainic al inimii”, n-au oare glas, nu spun nimic? Nu cumva le auzim? Caci dintru inceput Adam a fost chemat prin porunca: “Poti sa gusti din toti pomii gradinii”, cu intelesul dat de Sfantul Ioan din Damasc: “Gusta din toate un singur fruct: viata Mea”. Nu le auzim noi cum striga: “noi, omule, suntem pentru tine Impartasanie, Euharistie. Nu ma intina cu departarea ta de Dumnezeu, apropie-te, atinge-ma, primeste-ma ca pe un sfant dar! Pentru ca din mine se aduc Sfintele Daruri. Din holda mea – striga ogorul – se aduce painea care e trupul lui Hristos, din boabele mele de struguri – striga via – se alege vinul care devine sange divin, al Impartasaniei!”

Si odata cu glasul lor cheama Hristos: M-am pogorat din cer, din vesnicie sa Ma unesc cu tine si cu cele aduse din nimic, din neant, si pandite de neant, ca sa le dau si sa va dau eternitate; intai de toate, tie, omule, care te rogi in fiecare seara: “Atottiitorule, Cuvinte al Tatalui, Tu singur fiind desavarsit, Iisuse Hristoase, pentru multa milostivirea Ta nu Te dezlipi de mine, robul Tau, ci odihneste intru mine pururea, Cel ce esti pastor bun al oilor Tale. Nu ma da ispitei sarpelui, nici nu ma lasa in pofta satanei, ca samanta putreziciunii este intru mine...”. Da, samanta putreziciunii si a mortii, semanata de demon, prin care el vrea sa ma desparta de Tine, sa ma desparta de Viata. Pentru care iarasi ma rog catre Preacurata, cea care Te-a purtat pe Tine, Viata: “Nepatata, neintinata, nestricata, pururea Fecioara, a lui Dumnezeu Mireasa, care pe Dumnezeu-Cuvantul cu oamenii ai unit prin prea curata nasterea ta, si firea cea lepadata a neamului nostru cu cele ceresti o ai impreunat...” (din rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie). O, auziti: firea fiecaruia dintre noi! Noi spunem adesea cand ne vedem in slabiciunea noastra, in neputinta noastra trupeasca: “Doamne, samanta putreziciunii este intru mine”. Deci, cand te vezi in slabiciune, gusti parca samanta putreziciunii. Cand te vezi falnic si maret, cum zice canonul, te cuprinde ispita trufiei. Si intr-un caz si in altul, despartit de Dumnezeu, esti cazut. Fie ca te sminteste maretia, barbatia, frumusetea cuiva, fie ca te scarbeste neputinta, putreziciunea, care vezi ca e deja semanata de demon. Dar, dimpotriva, cand esti cu El la Cina, atunci te impartasesti. Fie ca e cuvantul lui Dumnezeu, care este Dumnezeu, fie rugaciunea (mai ales), in care vorbesti cu Cel vesnic, fie Impartasania. Pentru care si zice Canonul Sfintei Impartasanii (cand citim sa ne cutremuram, sa avem teologia rugaciunii, gandirea rugaciunii!): “Paine a vietii vesnice sa-mi fie mie prea curat Trupul Tau si prea scump sangele Tau! Tamaduieste toate patimirile mele!”. Iar dumnezeiescul Simeon Noul Teolog spune in rugaciunea lui: “Tu, Doamne, Tu, prin trupul si sangele Tau, ma luminezi si ma faci partas cu lumina. Stralucesti in mine si ma faci partas dumnezeirii Tale, fara pizmuire (adica Tu nu esti pizmas pe mine, Doamne)”.

Adica omul ramane doar in lumea aceasta; unul langa ogorul lui, potrivit meseriei, altul langa vietuitoarele lui, altul cu familia lui, dar fara Dumnezeu. Ramai in lumea mortii. Desi toate dau cuvant si slava lui Dumnezeu. Simti parca intreaga faptura: bobul de grau, bobul de strugure, cum striga: “Eu sunt Impartasanie! Eu sunt Euharistie!”. Caci striga lanul de grau: “din mine ia Hristos painea si o preface in trupul Lui” iar strugurele spune: “Din mine, din boabele mele ia Hristos si din vin face sangele Sau”. Toate striga, toate marturisesc ca sunt Impartasanie. Ele striga, iar noi nu auzim. Or numai in El e salvarea noastra, viata noastra. Si, dimpotriva, fara El, ramanem in lumea mortii. Caci Dumnezeu – si aici este taina – a creat lumea aceasta, dar si-a logodit-o Lui prin harul Lui. Harul lui Dumnezeu este inelul nostru de logodna cu Dumnezeu. Si El a devenit Mirele Bisericii (asa Il numeste si Scriptura, si Biserica) spre a ne cununa Lui; si faptele acestea sunt logodna a Imparatiei.

Asadar – citim in Scriptura – a trimis stapanul pe sluga: “Mergi in piete si in ulitele cetatii, si cheama-i pe schiopi, pe saraci, pe lipsiti, pe toti”. Si i-a adunat si a venit sluga spunand stapanului: “Mai este loc”. “Mergi atunci din nou, la uliti si la garduri (adica la cei care, sarmanii, se tineau de garduri ca sa poata merge) si sileste-i sa intre, sa mi se umple casa!”. Si sluga i-a adunat.

Un cuvant aici ne cere o judecata si o intelegere mai adanca: “Sileste-i sa intre”. Un mare teolog apusean, pe care din veneratie nu-l numesc, talmaceste acest cuvant prin “forteaza-i sa intre”. El socotea la vremea lui ca afla aici temei in Sfanta Scriptura pentru a forta pe eretici sa intre in Biserica. Adica in afara e silirea, constrangerea, iar inlauntru se naste convingerea. Acest teolog interpreta Sfanta Evanghelie in chip exclusiv juridic, autoritar, cautionand chiar violenta, care anuleaza vointa, libertatea constiintei, crezul launtric, deschizand astfel in istorie calea tragediilor inchizitiei. Si e stiut ca inchizita s-a indepartat de la Evanghelie, de la Noul Testament, de la Noul Adam, Care “S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria” si asa S-a facut Om; si a poruncit ca intreg lucrul Bisericii in lume sa se implineasca numai prin puterea Duhului. De aceea Domnul insusi “cu Duhul lui Dumnezeu izgonea si demonii” din oameni (Matei 12; 28), nu cu rugul sau cu sabia. Contemporan unei astfel de interpretari apusene, Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: “Cel ce ucide un eretic savarseste un pacat de neiertat”. Si, unanim, Parintii rasariteni afirma: “Un lucru nu-l savarseste Dumnezeu: Nu-ti impune sa-L iubesti”. Iar Sfantul Ioan Damaschin aduce o nuanta noua: “In necesitate nu e virtute”. Ceea ce este impus, ca necesar, nu mai e virtute. Daca folosesti forta, atunci nu mai e virtute. Numai in libertate este virtute; de aceea, adauga Sfantul Vasile cel Mare: “Daca i-ai luat virtutii libertatea, i-ai luat esenta”. In tinerete, pe la douazeci de ani, cugetam si eu: “Doamne, nu mai am nevoie de libertate; am nevoie de mantuire. Vreau, nu vreau, mantuieste-ma!”. Mai tarziu mi-am dat seama – o data mai mult – de taina aceasta a Duhului Sfant si a libertatii; numai asa se castiga virtutea (care inseamna barbatie; de la latinescul vir, viri – barbat).

Exista insa o “silire” pe care o accepti de buna voie, despre care Sfantul Ioan Scararul spune: “Adevaratul crestin e o silire a firii”; si care te invata sa adaugi mereu: “zel peste zel, ravna peste ravna, foc peste foc”. Iar aceasta, plinind cuvantul Mantuitorului, care zice: “Imparatia cerurilor se ia prin straduinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 1, 12). La Cina Mantuitorului, la dumnezeiasca Euharistie, la impartasirea din viata Fiului lui Dumnezeu, cu “silire”, cu ravna si focul duhului ajungem; cu acel foc care mistuie in noi “spinii patimilor”, ai urii, ai orgoliului, cei care ucid comuniunea. Prin acest foc al iubirii sfinte sa intampinam acum venirea Fiului lui Dumnezeu in lume!

Deci in Duhul Sfant, in Duhul Adevarului, in Duhul luminii si al iubirii divine este marturia adevarului. Aceasta a insemnat porunca stapanului: “Sileste-i sa intre”. “Caci adevar zic voua: Nici unul din cei trei nu va gusta din Cina Mea”. Adica nici unul din cei care au refuzat sa ia parte la cina. Repet: in toata faptura e prezent Dumnezeu. Harul e legatura de unire intre lumea zidita, creata din nimic, si Cel Ce este Vesnicul Dumnezeu. Si numai legatura mea cu Dumnezeu ma inalta, ma impartaseste pe mine de vesnicia Lui. Si aceasta legatura, impartasire de vesnicia Lui, eu o dobandesc prin rugaciune (caci eu ma rog Celui Vesnic), prin cuvantul Evangheliei (cuvantul vietii vesnice) si prin dumnezeiasca Impartasanie, prin participarea, partasia mea la dumnezeiasca intrupare a Fiului lui Dumnezeu.

Un episcop a fost intrebat: “De care fapte se teme diavolul mai mult? Care sunt puterile care il opresc pe el?”. Si acest episcop marturiseste ca i-au raspuns chiar demonii: “Trei sunt puterile voastre, pentru care noi nu ne putem atinge de cel credincios: unul e darul pe care il poarta el atarnat de grumaz; altul e apa; iar altul e trupul lui Hristos”. Semnul si darul pe care-l poarta crestinii la grumaz e semnul Sfintei Cruci; apa e taina sfantului Botez; trupul e dumnezeiasca Impartasanie. Cei care se simt loviti, bantuiti de duhurile rele sa cugete totdeauna la aceste trei daruri dumnezeiesti.

Toate cele trei categorii – ogorul, vietuitoarele, omul – asa le vede si le cere Mantuitorul: sa fie ca o ofranda adusa lui Dumnezeu. Sa ma simt totdeauna in starea aceasta de oferire, de jertfa. Nu in sensul mortii, pentru ca jertfa nu e moarte; e moarte numai a raului, a pacatului. Altfel, adanc, moartea este inconstienta; jertfa o savarsesc constient. Jertfa e da; moartea e nu; jertfa e lumina, moartea este intuneric; jertfa e profetie, viziune a viitorului, a invierii; profetia mortii e groapa. Deci starea aceasta de jertfa, de oferire lui Dumnezeu – asa cum rostim la dumnezeiasca Liturghie: “Ale Tale dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate”; ale Tale sunt, Doamne, si ogorul, si vietuitoarele, si sotia sau sotul; dintru ale Tale, Tie Iti aducem de toate si pentru toate – aceasta a vrut sa spuna dumnezeiasca Evanghelie, in lumina Cinei, Evanghelia care e citita astazi tocmai pentru intampinarea venirii, intruparii Fiului lui Dumnezeu, cand crestinii se spovedesc si se impartasesc.
O pomenim astazi, de asemenea, pe Sfanta Lucia; Lucia, care inseamna lumina. Ce nume minunat! O mica paranteza: vedeti, cuvantul lume, la noi, vine de la lumina. E un cuvant latinesc, dar din latina noastra populara, de aici, venita din sudul Dunarii, unde s-a intins Imperiul Roman inca pe la anii 165, dupa o batalie prin care a fost cucerita Macedonia. Si aceasta limba latina, populara, am primit-o in sufletul nostru si am pecetluit-o cu duhul nostru. Daca in Apusul latinofon lumea este el mondo (in spaniola), il mondo (in italiana), sau le monde (in franceza), la noi nu vine de acolo; vine de la cuvantul lumen, care inseamna lumina (a cazut n si a ramas lume). Deci, la noi, cuvantul lume vine din lumina. Fapt de mare insemnatate: lumea e lumina pentru noi; si lumina trebuie sa fie.

Deci Lucia, pe care o pomenim astazi, aceasta inseamna: lumina. Sfanta Lucia a trait pe la anii 300 d.Hr.; era din Siracuza. De copila, pe la cinci ani, i-a murit tatal; si a crescut, in sfatuirile mamei ei, Eutihia, cu mare evlavie si curatie. Facandu-se marisoara, s-a imbolnavit mama ei. Si a ingrijit-o cu sfintenie negraita. Si tot suferind mama ei – avea o pierdere de sange continua – auzi ea intr-o zi in Evanghelie ca o femeie bolnava de aceasta pierdere de sange s-a atins doar de vesmintele Mantuitorului si s-a vindecat… Se afla prin locurile acelea mormantul unei martire, Sfanta Agata. Si evlavioasa Lucia si-a zis: daca va merge mamica mea si se va atinge de moastele, de mormantul ei, se va vindeca. Si a mers impreuna cu mamica ei si cu credinta s-au rugat si cu lacrimi (credinta care pleaca din adanc, din acel adanc care are legatura cu Dumnezeu) si s-a vindecat.

Iubitilor, rugaciunea nu trebuie s-o rostim asa, fara cugetare la ea; ci gandit fiecare cuvant. Aceasta cugetare adanca e in suflet. Si cand eu, cu credinta rostesc orice cuvant al rugaciunii Tatal nostru – Te simt, Tata, pe Tine, sau cand rostesc Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu – simt, constientizez ca Tu esti Fiul lui Dumnezeu Celui viu, iar cand ma impartasesc, realizez ca Tu esti Cel Care “ai venit sa-i mantuiesti pe cei pacatosi...”. Cu aceasta stare s-a rugat Sfanta Lucia, in acea adancime a sufletului ei, locul de talc al omului cu Dumnezeu, mai adanc decat trupul.

Or, cei poftiti la cina din pilda Mantuitorului n-au trait in adancul lor aceasta legatura cu Stapanul care ii chema la masa Lui; ci numai in trup. Si daca eu imi indrept atentia numai catre trup, o indrept catre muritor si catre moarte. Si daca eu mananc doar paine si vin, si orice din lumea aceasta, fara sa simt ca e darul lui Dumnezeu, atunci ma unesc cu ce e mortaciune. Si uit parca, si sunt surd la glasul fapturilor care, cum spuneam adineaori, toate striga, si bobul de grau, si bobul de strugure: “Eu sunt menit pentru Impartasanie”.

Asadar, revenind la Sfanta Lucia, mama ei s-a atins de trupul sfintit al Sfintei Agata, si s-a vindecat. Daca s-a vindecat, au hotarat sa traiasca intr-o stare de jertfire in fata lui Dumnezeu. Si au inceput sa daruiasca sarmanilor tot ce aveau. Dar logodnicul Luciei si-a intrebat slugile: “Dar ce e cu Lucia? (El avea de-acum plan de casatorie.) De ce da toate acestea?”. Una din slugi i-a spus: “Vrea sa adune bani ca sa obtina o mostenire deosebita, o mare mostenire” (intelegeti talcul). Prin urmare, observand el ca ea nu osteneste in darnicia ei, a intrebat-o ce are de gand. Ea a raspuns: “De-acum eu mi-am descoperit Logodnicul si Mirele meu”. Era, vai, in vremea prigoanei lui Diocletian. ”Vei da seama pentru cuvantul tau”, i-a fagaduit logodnicul ei si a parat-o mai-marelui cetatii. A fost chemata in judecata, cum erau atunci chemati crestinii, iar cei dintre ei care ramaneau nestramutati din credinta lor erau supusi torturii.

In fata judecatorului a spus: “Eu pentru aceasta traiesc. Tot ce am agonisit am oferit ca jertfa Mantuitorului pentru Cina Domnului, saracilor. Sa ia parte ei la aceasta Cina, caci toate le socotesc un dar al lui Dumnezeu. Iar acum nu mai am nimic si ma ofer pe mine ca jertfa Mantuitorului. Eu sunt ofranda, jertfa Lui”.

Erau de fata si logodnicul, si chinuitorul ei: “Aceste cuvinte spune-le crestinlor tai, nu mi le spune mie! Noi ne inchinam mai-marilor nostri”. “Sunteti liberi s-o faceti. Dar eu nu cunosc alt mai-mare. Mai mare este Hristos”. “Indata vor inceta cuvintele acestea in gura ta” – a strigat schingiuitorul ei. “Niciodata, a raspuns ea, niciodata cuvantul lui Dumnezeu nu va inceta in lume”. Atunci a fost supusa caznelor; intre altele, au aprins foc mare in jurul ei. Ea a stat cu mainile inaltate la cer si s-a rugat Mantuitorului, si flacarile n-au atins-o. Si a fost lovita cu sabia.

Si asa a mucenicit aceasta Lucie, aceasta lumina, iubitilor. Cu asemenea marturii intampinam noi astazi pe Hristos, Cel care S-a facut noua jertfa, ca prinsi, cuprinsi si noi in jertfa Lui, sa-L simtim in noi ca ofranda – repet – mai ales in cele trei ipostaze: in cea de rugaciune, in cea de citire a cuvantului dumnezeiesc si in cea de Impartasanie. Sa simtim impartasirea cu vesnicia lui Hristos, iubitilor! Sfantul Simeon Noul Teolog, tanguindu-se la o impartasanie de starea lui sufleteasca, zice: “Doamne, adeseori primesc Trupul si Sangele Tau, si stiu teoretic ca eu ma impartasesc cu Trup si Sange, dar eu nu simt, Doamne! Tu, Care ai trecut prin usile incuiate (deci Tu, al carui Trup e indumnezeit), Doamne, lumineaza-ma cu Duhul Tau cel Sfant. Induhovniceste-ma, Doamne! Sa simt cu duhul in painea si vinul de pe altar, Trupul si Sangele Tau! Induhovnicite, indumnezeite, Doamne!… Si asa, din Tine sa ma impartasesc, si asa sa traiesc mereu taina Ta, Doamne, taina venirii Tale. Sa simt ca Impartasania este darul eternitatii Tale, Doamne! Ca in toate eu Te vad pe Tine, caci toate prin Tine s-au facut, si toate sunt un dar, o Euharistie, toate dorind sa devina trup si sange dumnezeiesc”.

Si eu insumi sa fiu partas la Cina Ta, la Trupul si Sangele Tau, la masa Ta, in casa slavei Tale… Cu Tatal si cu Duhul Sfant, cu rugaciunile Maicii Tale si ale tuturor sfintilor. Amin.
Parintele Constantin Galeriu
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 4:27 am

"fara de veste Judecatorul va veni si faptele fiecaruia se vor descoperi"...


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Lun Dec 12, 2011 3:33 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 4:38 am

.. textul din fericiri spune la concluzii:
"BUCURATI-VA SI VA VESELITI, CA PLATA VOASTRA MULTA ESTE IN CERURI!"

Bucurati-va in lacrimi, bucurati-va in patimire, bucurati-va in moarte, caci cei mai buni din neamul omenesc, care au strabatut aceasta cale spinoasa ca si voi, va asteapta acum in lumea cealalta, unde domneste Hristos, si unde nu este durere, nici intristare, nici suferinta, ci viata si bucurie vesnica.


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Lun Dec 12, 2011 3:38 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 4:47 am

...Slujba duminicala se compune din utrenie, liturghie si vecernie...


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Lun Dec 12, 2011 3:39 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 4:55 am

REMEMBER
Când furtunile vieţii uneori îţi întunecă seninul din ochii tăi , lăsându-ţi privirile aţintite spre pământ, iar sufletul obosit îşi opreşte pentru o clipă zborul spre cer , când priveşti în jur şi observi că florile tinereţii se scutură încet ,iar stâncile din cale îşi răsucesc pasul uşor fără să poţi face ceva,aruncă-ţi ancora pe ţărmul iubirii. Îndreaptă-ţi pasul spre cer şi ochii spre ţărmul veşniciei . Ai încredere! Şi această iubire care-ţi este oferită , niciodată , o..niciodată nu te va dezamăgi ! Ea va fi puterea vieţii tale , puterea sufletului tău , puterea credinţei tale ..Pentru că Iubirea….Iubirea este….ISUS …” Cautati fericirea in sufletele voastre. Nu o cautati in afara voastra. Sa nu asteptati fericirea sa vina din alta parte, decat din launtrul vostru, din sufletul vostru, unde salasluieste Domnul Iubirii, Hristos. Daca veti astepta fericirea din afara voastra, veti trai deceptii peste deceptii si niciodata nu o veti atinge."

.
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 11, 2011 4:55 am

Nu ai ce să-mi lămureşti, nu te-mpovăra, sărmane!
Tu nu ştii cât de des ori rar merg eu la biserică, dar se pare că ai latitudinea de a judeca pe alţii...
De unde citire oare?!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 6:38 am

Maestre..nu sunt eu cel in masura sa judec...dar se pare ca mai trebuie sa lucrezi la capitolul de bun crestin care prevede 2 reguli simple..
1 Iubeste pe Domnul si Dumnezeul tau din toata inima si din tot sufletul tau...
2. Si pe aproapele tau ca pe tine insuti
La punctul doi mai trebuie sa reflectezi
Doamne ajuta!
P.S.Cat despre cuvantul "sarmane"...cred ca ai vrut sa ma superi...Fi fericit...Intrucat suntem in Postul Nasterii Domnului....nu ai reusit
Imi pare rau insa ca ai sange de oltean care se aprinde repede si nu ai rabdarea necesara sa citesti cu atentie ce postez...si pleci cu idea preconceputa ca vreau sa te trag de observatie...Daca este asa imi poti spune direct, imi cer scuze si nu voi mai comenta pe forum interperarile dvs. Dl. Colonel


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Lun Dec 12, 2011 3:26 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Dec 11, 2011 7:44 am

Dar fruzuliţă verde şi-un ardei
De la glumele despre femei
Aţi ajuns la capitolu morală
Frunzuliţă verde şi-o sarmală
Deci şefii mari în glumă se înţeapă
Iar eu nu vreau să dau la moară apă
Deci foaie verde icre de scrumbie
Haideţi s-o dăm domnilor pe veselie
Dar fiindcă aici e pagină de spiritualitate
Propun să glumim pe paginile noastre cele mult căutate Smile

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 11, 2011 8:17 am

Scuza-ma Raul..daca crezi ca.din partea mea a fost o intentie de gluma la subiectul postat...Cred ca pentru a nu mai crea sminteala ar fi bine sa nu mai postez pe forum.Te rog citeste cu atentie ce a ramas din ce am postat si sa-mi spui unde este gresit pentru a sterge.... Am incercat sa fiu delicat cu dl. Colonel dar poate nu am fost suficient de explicit
Il rog si pe Bunul Dumnezeu sa ma ierte daca considera ca am gresit
Doamne ajuta!

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Dec 11, 2011 8:39 am

Ehhh, nu şefu, decât puţin..contrele înţepătoare şi ironiile Smile e ok. Mai sus a fost evident de glumă legat de peşteri. Eu doar am propus să glumim pe paginile noastre, dar cum consideraţi şi dv şi dl Colonel. Smile Important e să ne păstrăm buna dispoziţie mereu.
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Dec 18, 2011 4:20 am

Predica la Duminica dinaintea Nasterii Domnului - Duminica Sfintilor Parinti dupa trup ai Mantuitorului

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!
Dreptmaritori crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Toate praznicele dumnezeiesti: Craciunul (Nasterea Domnului), Invierea, Inaltarea Sfintei Cruci, toate au inainte si dupa sarbatoare, o pregatire a sarbatorii, care te face sa inaintezi catre ea, sa traiesti acel moment suprem al ei si apoi sa cresti in ea, sa cresti din sarbatoare.; sarbatoarea inteleasa ca un eveniment dumnezeiesc, un fapt al lucrarii lui Dumnezeu in opera Sa pentru ca lumea neincetat sa se inradacineze in acest fapt dumnezeiesc si sa creasca asa ca dintr-o radacina, sa se implineasca si sa mearga din desavarsire in desavarsire, neincetat, cum spune dumnezeiescul Pavel: “Sa mearga din slava in slava”, in acest orizont divin, insorit. Pregatirea nasterii Domnului, a faptului unic in creatie, in care Dumnezeu coboara la om si in lume pentru ca pe om si lumea intreaga sa inalte la dumnezeire, sa-l indumnezeiasca pe om.

Acest act unic al istoriei il marturiseste Evanghelia, si faca Domnul, intreaga lume, omenire, sa se indrepte spre Evanghelie, caci ea este unica. Toate religiile sa traiasca acest dar al Dumnezeirii, al coborarii lui Dumnezeu la noi!

Si, Doamne, cat de negrait va descrie, si cata intelepciune divina, inteleasca si mai putin inteleasa de noi, ne pregateste Dumnezeu pentru a trai taina intruparii Sale, taina prin care El, Parintele Ceresc trimite pe Fiul Sau din veci, Dumnezeu din veci, sa se faca om! Omul creat dupa chipul Lui din veci, dar faptura. Deci El, Fiul lui Dumnezeu, sa se intrupeze in faptura!...

Si ne descrie Evanghelia de astazi legatura Fiului lui Dumnezeu devenit om, cu intreg neamul Lui, cu cele doua genealogii (cum se numesc in Scripturi). Ce inseamna o genealogie? In vremea veche se pastrau anumite genealogii. Oameni mai instariti, cu orizont mai larg, cum sunt boierii, isi urmareau parintii, inaintasii lor, cu ani, cu sute de ani, ca sa desluseasca undeva, la vreun moment - nu la radacina, ca radacina e unica - in istorie, pe cineva mai deosebit.

Mai zilele trecute, participand la Iasi la parastasul de o suta cincizeci de ani al mitropolitului Veniamin Costache, se deslusea obarsia lui dintr-un sfetnic al lui Stefan cel Mare: Arbore. Si asa se mangaie oamenii, cu inaintasii lor, nu? Uneori se mai si lauda. Nu-i vorba, Veniamin Costache a fost ca un sfant in neamul romanesc; dar noi, ceilalti. Si atunci intelegem ce inseamna aceasta genealogie, iubitilor. Este legatura noastra cu mosii si stramosii, iar in Sfanta Evanghelie, legatura Fiului lui Dumnezeu cu noi, oamenii.

Si am auzit in dumnezeiasca Evanghelie de astazi (cei care au fost la vreme, cand s-a citit dumnezeiasca Evanghelie, iar pentru ceilalti, acum s-o reamintim, dupa cuviinta) ca Sfanta Evanghelie dupa Matei incepe chiar cu aceasta genealogie; cu una din ele: cu acea genealogie a Mantuitorului, altfel spus, cu parintii si stramosii Lui dupa trup, dupa firea omeneasca.

Si chiar asa incepe Evanghelia dupa Matei: “Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam ...”. Se desfasoara apoi neamurile dupa trup ale Mantuitorului, de la Avraam, parintele Avraam, care a trait, dupa calculul cercetatorilor, cu vreo opt sute de ani inainte de Mantuitorul Iisus Hristos. Citim aici o parte din aceste neamuri; reproducem si intelegem pe urma ca este vorba si de celelalte: “Avraam a nascut pe Isaac (fiul sau, pe care a vrut sa-l jertfeasca; dar Dumnezeu n-a ingaduit. Isaac a fost un simbol, o anticipare a jertfei Fiului lui Dumnezeu.); Isaac a nascut pe Iacov (cu doisprezece fii, patriarhii, dintre care si Iosif cel drept); Iacov a nascut pe Iuda si pe fratii lui; Iuda a nascut pe Fares si pe Zara, din Tamar; Fares a nascut pe Esrom; Esrom a npscut pe Aram...” Si asa se desfasoara pana la David, pana la Solomon si pana la stramutarea in Babilon. Apoi, dupa stramutarea in Babilon, pomeneste de Iehonia, Salatiel, Zorobabel si ceilalti care apoi au venit in istorie, de la parintii lor, si ajunge aceasta desfasurare de neamuri din generatie in generatie, socotindu-le patrusprezece; trei grupe de cate patrusprezece, fiecare grupa de doua ori cate sapte, dupa numerele zilelor creatiei, aici toate socotite nume sfinte. (“...toate neamurile de la Avraam pana la David sunt paisprezece; de la David pana la stramutarea in Babilon sunt paisprezece ; si de la stramutarea in Babilon pana la Hristos sunt paisprezece neamuri”).

Aceasta este genealogia data de Sfantul Evanghelist Matei. Poate va intrebati de ce incepe de la Avraam. Avraam este parintele neamului evreiesc, iar intr-un anume fel si parinte al celor trei religii monoteiste. De la Avraam, prin Agar, sclava sa, a descins lumea araba. Sotia lui Avraam, Sarra, n-a avut copii si, atunci, primul copil s-a nascut din Avraam cu Agar, sclava. Asa era randuiala atunci, ca sa aiba urmasi si cu sclavele. Deci din Avraam si Agar s-a nascut Ismael. Apoi, cand Sarra a nascut si ea pe Isaac, sarmana Sarra a indepartat-o pe Agar. Si Agar a plecat cu feciorul ei in pustie, unde a patimit o vreme, dar Dumnezeu i-a ocrotit si n-a pierit. Si a fost odraslit din Avraam cu Agar, Ismael - neamul lumii arabe. Poate aici este o drama in istorie, si anume: Agar si Ismael au fost indepartati, dar lumea araba, islamul, il considera pe Avraam ca un parinte, insa au oarecare amaraciune pe cei urmasi din Sarra si Isaac, si iata ca au durat peste milenii aceste suparari. Dar noi nadajduim ca pana la urma vor ajunge la pace, ca iata, prin Avraam mai adanc, la sursa, Una e radacina si anume Hristos, din Tatal in Duhul Sfant. Pana la urma, tot cum a spus Mantuitorul, va fi o turma si un pastor pentru toata lumea.

Si atunci, iubitilor, retineti acest fapt: de la Avraam infatiseaza Sfantul Evanghelist Matei, mosii si stramosii Mantuitorului dupa trup pana la Hristos. Avraam - am spus - e parintele neamului evreiesc si parintele islamului, dar prin Maica Domnului si noi il cinstim pe Avraam; deci este un parinte comun, dupa trup, al celor trei mari religii monoteiste.

De ce Sfantul Evanghelist Matei infatiseaza pe mosii si stramosii Mantuitorului de la Avraam, urcand spre Hristos? Repet: pleaca de la Avraam, merge prin Isaac, Iacov, David, Solomon, Zorobabel si urca la acel moment al istoriei in care S-a nascut Hristos. Retinem acest lurcu de mare insemnatate. De ce de la Avraam? Evanghelia dupa Matei este scrisa de el, intai in limba aramaica, in care a vorbit Mantuitorul. A fost scrisa pentru evrei, adica sa le spuna: “Fratii mei evrei! Hristos cel rastignit si inviat este de la Avraam, pe care voi il cinstiti si-l socotiti tata. Noi, iata, il avem pe Avraam. Hristos este Mantuitorul. Recunoasteti-L, credeti, iubiti-L si mantuiti-va prin El!” De aceea aceasta evanghelie, dupa Matei, scrisa pentru evrei, incepe cu genealogia, cu stramosii Mantuitorului de la Avraam, pe care il pretuiesc toti evreii.

Mai avem o genealogie tot dupa trup, iubitilor, cu toti inaintasii Mantuitorului pe firul neamului omenesc, pe firul firii omenesti a Mantuitorului, si anume la Sfantul Evanghelist Luca. Daca genealogia dupa Matei apare a capitolul intai, cealalta genealogie, a Sfantului Evanghelist Luca, o gasim la capitolul al treilea, cand, dupa botezul Domnului, spune: “Iisus Hristos era ca de treizeci de ani cand a primit botezul la Iordan (botezul dupa Vechiul Testament, nu botezul nostru); si cand a inceput sa propovaduiasca, fiind, precum se socotea, fiu al lui Iosif, care era fiul lui Eli, fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui Iosif, fiul lui Matatia...” si merge, iubitilor, nu ascendent (adica suind de la Avraam la Hristos), ci coborand de la Mantuitorul Iisus Hristos, mergand inapoi pe linie, pana la Adam. Si asa incheie: “Fiul lui Matusala (Matusalem - dintre primii patriarhi, care a trait cel mai mult: noua sute saizeci si unu de ani), fiul lui Enoh, fiul lui Iaret, fiul lui Maleleil, fiul lui Cainam, fiul lui Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam, si aici, deodata: fiul lui Dumnezeu”. De la Adam, repet, apare o mutatie: Adam, faptura a lui Dumnezeu, direct (“Mainile Tale m-au facut si m-au zidit”), si fiu al lui Dumnezeu. Prin urmare, in radacina, in obarsia intregii umanitati, este Dumnezeu. Sa nu uitam aceasta: Dumnezeu - Sursa, Izvorul, Radacina creatiei intregi, de dincolo de creatie.

Dar sa revenim. Observati cele doua genealogii: una urca spre Hristos, pentru neamul evreiesc numai, cealalta coboara de la Hristos, mergand inapoi, cuprinzand intreaga omenire pana la Adam, deci adresandu-se tuturor. Daca cea de la Matei se adreseaza neamului evreiesc, cea de la Luca se adreseaza intregului neam omenesc. Si atunci, aceste doua genealogii ne descopera legatura cu Dumnezeu si a lui Dumnezeu cu noi. Dumnezeu, Care S-a facut om si, iata, genealogiile ne arata cm Hristos Se inrudeste dupa trup cu noi, cu toti.

Sfintii evanghelisti Matei si Luca ne infatiseaza obarsia trupeasca, originea trupeasca, dupa trup, cu noi toti, pe cele doua linii: urcand in sanul neamului evreiesc, si coborand catre noi, catre fiecare din noi.

Obarsia dupa trup! Mai este o obarsie a Mantuitorului; care credeti? Cea fireasca (dupa fire), cea divina. Ei bine, ceilalti doi evanghelisti, Marcu si Ioan (vedeti, doi cate doi: primul si al treilea; al doilea si al patrulea) ne infatiseaza aceasta obarsie. Primul si al treilea ne dezvaluie legatura trupeasca, a omenitatii, a lui Hristos cu noi. Cealalta - legatura duhovniceasca, dumnezeiasca. Caci, iata, Evanghelia dupa Sfantul Marcu incepe deodata, stralucind, ca izbucnind din marea taina a lui Dumnezeu: “Inceputul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (deodata, ca un fulger dumnezeiesc), precum este scris in proorocie (la Maleahi) si Isaia: Iata, Eu trimit ingerul Meu inaintea fetei Tale, care va pregati calea Ta. Glasul celui ce striga in pustie: Pregatiti calea Domnului, drepte faceti cararile Lui”. Deci aici avem - observati - tot genealogia, dar de cealalta natura, dumnezeiasca.

Iar Sfantul Evanghelist Ioan spune ceva mai pe larg, incepand tot cu obarsia dumnezeiasca, cand zice: “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Si intru El era viata si viata era lumina oamenilor”. Deci si aceasta evanghelie ne dezvaluie aceasta taina a tainelor, si anume ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu-Cuvantul, Cel Care S-a intrupat si Care e din veci Fiu al lui Dumnezeu. Si toate printr-Insul s-au facut. El e radacina umanitatii, radacina creatiei intregi; El, Fiul lui Dumnezeu.

Astfel vedem cum dumnezeiestile Scripturi ne dezvaluie pe Iisus Hristos ca Fiul lui Dumnezeu si Fiul Omului, rasarind din sanul Parintelui Ceresc din veci. Caci Parintele Ceresc e Parinte din veci si, fiind Parinte din veci, din veci e si Fiul. Daca n-ar fi Fiul din veci, n-ar fi nici Parinte din veci si n-ai putea sa-L numesti Tata al nostru... decat doar cei care socotesc - ca sarmanul, nefericitul Arie - ca Hristos e faptura. O, sarmanul Arie! N-avea voie sa spuna “Tatal nostru”, pentru ca mintea, ca toti cei ce nu recunosc pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestia mint cand zic Tatal nostru, pentru ca nu recunosc pe Fiul din veci. Caci numai asa Parintele Ceresc e Parinte din veci, daca are un Fiu din veci si prin Fiul ne are si pe noi toti ca fii ai Lui. Asa gandim. N-au dreptul sa spuna nici Tatal nostru, nici sa se numeasca fii ai lui Dumnezeu, caci numai prin Fiul din veci suntem si noi fii ai lui Dumnezeu.

Si inca o mare taina se descopera, o, iubitilor: In Iisus Hristos, Domnul nostru, sunt unite desavarsit doua firi: firea (natura) dumnezeiasca si cea omeneasca. Cum am fost noi ziditi? A zis Parintele Ceresc in sfatul Sfintei Treimi: “Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra”. Or, ce inseamna a fi zidit dupa asemanarea lui Dumnezeu? In legatura cu Sfanta Evanghelie de astazi, si din cuvantul smerit de astazi, aceasta inseamna: ca asa cum in Fiul lui Dumnezeu sunt doua naturi - divina si umana -, si in noi oamenii, sunt doua lumi: e lumea firii noastre, zdita, fireasca, din tarana pamantului, cum spune Scriptura, dar e si ceva dumnezeiesc in noi; e harul dumnezeiesc si indumnezeitor in noi, pe care Fiul lui Dumnezeu l-a insuflat, in Duhul Sfant.

Deci si in noi e ceva tainic, adanc; ceva zidit, omenesc, dar si ceva dumnezeiesc, dupa chipul lui Dumnezeu facut om. De ce subliniez aceasta? E de mare insemnatate. Pentru ca numai asa il intelegem curat pe om, numai asa ne intelegem pe noi, numai asa ne implinim pe noi, cu aceste doua daruri dumnezeiesti: de a fi ziditi din tarana pamantului si de a avea in noi si ceva din vesnicia lui Dumnezeu, din infinitul divin, din inaltimea divina. Asa ne implinim, cand simtim in noi aceste doua lumi; traind in lumea aceasta (cu hrana, batura, imbracaminte, adapost si celelalte, uneori cosmetizate, prefacute, mistificate, sau mai stiu eu cum), dar avand si ceva dumnezeiesc in noi; si noi uitam de dumnezeiescul din noi.

O, Doamne! De curand am gasit o carte a unui ganditor al nostru, crestin bun, saracul. L-am cunoscut personal cand eram cantaret la Zlatari [?] si m-am ocupat de revista cu parintele Toma Chiricuta. In aceasta revista scria si Vasile Bancila, si ce frumos gandea acest om! (Editura Anastasia a tiparit cartea lui). Si acest Vasile Bancila spunea in vremea materialismului (pe ai carui adepti, sarmanii, e greu sa-i califici, parca ti-e si jena)... O parte din fratii nostri intelectuali inca mai zaboveau in baltoaca asta statuta a materialismului, unde, daca baltoaca e statuta rasar si viermi, care sunt gandurile noastre rele, si-i purtam noi. Atunci, acest Vasile Bancila spunea: E in om ceva ce-l distinge de celelalte fapturi, nu numai graiul si o simpla rationalitate a lui. Ca rationalitatea nu este mai buna... Un lucru ce invata el si spunea, era ca de mici copiii nostri sa fie hraniti cu sfanta noastra credinta, nu cum zic unii - sa ajunga la ratiune. E ca si cand omul n-a trait pana n-a aparut ratiunea lui Descartes sau a altcuiva. A fost necesar rationamentul filosofilor ca omul sa fie om? De mic trebuie sa-l invatam pe copil, spunea Vasile Bancila, si mai spunea el: Omul traieste in lumea aceasta, se alimenteaza ca ea, se acomodeaza cu realitatea aceasta sensibila dar, auziti, omul a facut un salt suprem, saltul in transcendent, si in aceasta consta toata puterea si maretia omului.

Asa a inteles el Scriptura, si alaturi de el au mai inteles-o si altii, cam tot in vremea lui, poate ceva mai inainte de el. Sa revin. Ceva mai inainte de el, pe la inceputul acestui secol, la noi, alaturi de el gandeau si teologii nostiri (Nichifor Crainic s.a.), sau Nae Ionescu, dar marea majoritate invata dupa bazele darvinismului, evolutionismul acesta steril, nu inradacinat in Dumnezeu. Un alt savant, Fischer [?], ca raspuns unor teorii ale vremii, indeosebi psihologiei abisale (Freud, care sutinea ca adancul din om ne descopera doar poftele acestea trupesti, libidoul; sau Adler cu dorinta de putere, de a te ridica peste ceilalti), spunea ca recunoasterea acelor inaltimi spirituale ale naturii umane, acestea sunt definitia noastra.

Am reprodus exact cuvintele lor, odata cu marturisirea credintei noastre, ca sa stim ca oamenii care se unesc la radacina, adanc, au fost luminati si au spus adevarul, chiar daca vocile lor au fost inabuiste de glasul asurzitor al celorlalti. Or, aceasta este intrebarea in legatura cu Sfanta Evanghelie, aceastaa este descoperirea adanca pe care trebuie s-o pastram, care sa te descopere, sa te defineasca. Adica trebuie sa simti nevoia, traind pe orizontala existentei, sa imbratisezi toata lumea, asa cum Mantuitorul a imbratisat-o pe Cruce, caci de aceea a ales sa moara pe Cruce, pentru a muri imbratisand aceasta lume, cum spun Parintii; si verticala Crucii, care ne inalta. Sa nu inabusim in noi niciodata verticala, dorul de inaltime si inaltare spirituala; altfel devenim niste handicapati. De aceea s-au nascut atatia handicapati, pentru ca, desi suntem ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, il mutilam. Se afla contracandidati inlauntru. Asa se nasc boli si suferinte; mai ales cele sufletesti.

Acum, iubitilor, plecand de la aceasta stare, a zidirii noastre, de aici inca un gand mai departe. Vedeti, infatisarea aceasta a genealogiei, a tuturor inaintasilor, stramosilor Mantuitorului, a profetilor care au vestit si au pregatit marele si unicul fapt... Caci dupa cadere, cazuti am fi ramas si ne-am fi prabusit, fara Hristos, daca Dumnezeu nu ar fi pregatit, prin stramosi mai ales, prin acele varfuri ale profetilor, venirea Fiului Sau, intr-un suis continuu, al Vechiului Testament . Intreg Vechiul Testament tinde spre Hristos, dupa cum Noul Testament creste din Hristos. Sa retinem ideea. O, ce taina se dezvaluie cand noi auzim pe profeti vestindu-L pe Hristos! Bunaoara Isaia (cap. 6,14) spune: “Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si se va numi Emanuel (Dumnezeu este cu noi)”. (Asa cum au rostit copiii nostri in Decembrie: Dumnezeu este cu noi! Era in preajma Craciunului si erau in fata si in numele lui Hristos, Cel Care Se intrupeaza si, prin Cruce si Inviere, biruie moartea. Asa au trait acesti copii, pe care i-am pomenit indeosebi ieri, in ziua de douazeci si unu decembrie, cand la Bucuresti au fost primii jertfiti). Mai pe urma, in capitolele 52-53 infatiseaza suferinta Mantuitorului: “El pentru pacatele noastre a fost zdrobit”. Il infatiseaza in chipul Mielului, despre care Sfantul Ioan Botezatorul va spune: “Cel ce ridica pacatul lumii”.

Profetul Miheia lauda Betleemul intre cetatile lui Iuda, ca de acolo se va naste “Cel care este din zilele vesniciei”. Eu nu pomenesc acum toate profetiile; altceva vreau sa pun in lumina. Vedeti, taina aceasta, iubitilor, si cum se desfasoara intai in Vechiul Testament, tot timpul Vechiului Testament, pana cand? Pana la plinirea vremii, la o anumita plinire a vremii. Noi nu trebuie sa privim numai momente desfacute, din aceasta desfasurare, ci toate vazute intr-un plan integral.

Ingaduiti a spune o smerita reflectie, experienta: Pregateam o lucrare si, deodata, in lucrarea aceea mi-a aparut o idee, o alta idee, inca una. Si se legau una de alta si-mi dadeam seama ca fiecare idee nu trebuie vazuta singular, intr-un fel de autonomie a ei. Avea fiecare identitatea ei, dar se lega de altele, tot asa cum un copilas leaga litera de litera si face un cuvant, apoi o propozitie, o fraza. Asa cum un arhitect leaga fiecare detaliu avand in vedere edificiul, catedrala intreaga; sau tot asa cum istoria o vezi in fapte singulare, dar si in unitatea ei. Asa si Vechiul Testament; il vezi si in fapte singulare, dar si in unitate. Deci ai viziunea unei opere si in particular dar si intreaga. Ai viziunea vietii tale si in particular, cand erai prunc, copil, tanar adolescent, mai varstnic, dar si in totaliatatea ei.

O Doamne! Atunci am zis: acum te inteleg, Doamne, mai bine! Acum inteleg ca Tu ai intreaga istorie, o porti in Tine, Doamne, daca eu amaratul si smeritul de om am realizat aceasta. Si aici se desfasoara tocmai una din trasaturile chipului lui Dumnezeu in noi pe care nu o are nici o faptura. Au celelalte animale viziunea istoriei? Ganditi-va! Mi-aduc aminte de o lucrare in care era scris ca sarmana Ladighina avea un cimpanzeu si voia sa-l faca om. Dar cum sa-l faca? Sa-l puna sa faca si el ceva ce face omul: sa bata un cui. Doi ani s-a luptat Ladighina cu Johny cimpanzeul sa bata cuiul si n-a reusit. De ce? Pentru ca cimpanzeul nu avea viziunea, semnificatia, sensul rational de a fi. Sau nu-l potrivea, sau nu-l fixa. Dar inradacinarea noastra in Radacina Unica a Fiului lui Dumnezeu facut Om, e cea care ne salta peste lume, ne da aceasta viziune a intregului in masura noastra, dar si dincolo ne inradacineaza in Dumnezeu, fapt ce am simtit cu adevarat. O, Doamne! Intelegem cum Tu ai viziunea intregii opere a Ta. Toata opera o are Dumnezeu in El, asa cum eu, amaratul de mine am si eu o operisoara cat de mica, acolo!

Asa L-am inteles, in maretia Lui si constiinta s-a unit cu sufletul in fata maretiei si a adevarului dumnezeiesc si am inteles si profetiile si toate aceste genealogii. Pentru ca toate se legau unele de altele tocmai prin apropierea noastra adanca de Dumnezeu; si mi-am zis atunci cuvantul Fericitului Augustin: “Doamne, sa te cunosc pe Tine ca sa ma cunosc pe mine.” Sau cum spunem noi la spovedanie adeseori, cate unui suflet care sta la indoiala: “Ai Scriptura in casa? O citesti? Stii ca in Noul Testament este vorba de dumneata?” Pai daca acolo e vorba de Icoana, de Radacina noastra, de Mantuitorul Iisus Hristos, e vorba si de noi. Nu ne putem cunoaste daca nu-L cunoastem pe El. Cunoscandu-L pe El ne cunoastem pe noi, in taina aceasta, vedeti, in care se dezvaluie deodata intreaga revelatie dumnezeiasca; si atunci credem cu tarie in ea. Credem ca asa a fost pentru ca ai impresia ca este o experienta a vietii tale. Si intind atunci radacina in El. Simti ca oriunde te vei afla esti cu El, mai ales acum, cand, iata, a trebuit sa vina stiinta ca sa mai adauge si ea ceva: ca in fiecare faptura, bobita cat de mica de creatie, se oglindeste faptura intreaga.

Pai aceasta ne descopera Dumnezeu in dumnezeiasca Scriptura de cand lumea. Zice psalmistul, preamarind pe Dumnezeu: “Pe cat de departe sunt rasariturile de apusuri, asa a intarit Dumnezeu mila Lui spre cei ce se tem de Dansul”. Deci oriunde , in fiecare lucru, in fiecare faptura, Il simti cu radacina si mila Lui, cum zice, iarasi, psalmistul: “A Ta este ziua, a Ta este noaptea. Tu ai intocmit lumina, Tu ai facut toate marginile pamantului, vara si primavara Tu le-ai zidit”. Iar in alta parte la fel graieste psalmistul, luminat: “Cat de departe e cerul de pamant, asa intareste Dumnezeu mila Lui catre noi”. Sau spune: “De la fata Ta Doamne, unde voi fugi? Ca Tu pretutindenea esti”. Sa simti ca e pretutindeni este o mare bucurie.

Ingaduiti cateva cuvinte: Mai acum catva timp, cu cativa ani in urma, era cineva stapanit de o slabiciune. Il urmarea pe acel om o persoana de care se indragostise patimas. “N-am liniste parinte. Noaptea il visez, ca un cosmar ma chinuie. Si-mi vorbeste si-mi striga si in timpul zilei, parca”. Erau situatii si de o parte si de alta. O persoana feminina imi vorbea de un barbat, o persoana barbateasca imi vorbea de o femeie, pana la obsesie. Altii mi-au vorbit ca le este frica de o crima din partea cuiva. Si atunci, in aceste chinuri launtrice, ce m-a luminat Dumnezeu sa zic? Spun: Vezi dumneata - si va rog sa fim cu luare-aminte -, aceste cosmaruri, unde se inscriu ele? Ele nu se inscriu in adancul omului, la radacina; se inscriu in straturile superficiale. Acolo apar; si in vise si in cosmaruri si in obsesii. Obsesii grele de tot la unii, pana la indemnul de a lua cutitul sa spintece pe cineva. Si imi mai spuneau: “Am fost la medic, la psihiatru; n-am reusit sa scap de rau, de aceste cosmaruri”. Atunci am mers pe aceasta taina a descoperirii credintei. Repet: in adancul din noi, radacina, e in Dumnezeu, dincolo de lume. Iar obarsia mea, originea mea, e tocmai acel loc de intalnire cu Dumnezeu, in care Dumnezeu coboara, ca pe mine sa ma ridice la acea veriga care e voia lui Dumnezeu, e veriga harului. Nu e din lumea aceasta. Si atunci, dumneata trebuie sa mergi mai adanc, sa sapi peste straturile acestea care te chinuie, cu posesiile, obsesiile posesive. Pana in adanc sa mergi, la ultima adancime, acolo unde demonul nu poate patrunde, caci “Dumnezeu a pus in vistierii adancul” Adancul din mine e in vistieria lui Dumnezeu, e in mana lui Dumnezeu. Sufletele dreptilor sunt in mana lui Dumnezeu, zice Scriptura iarasi.

Si atunci, cu rugaciunea mergi mai adanc decat toate straturile acestea, mergi la sursa, care este Dumnezeu. Caci nimeni nu e sursa mea - retinem - nici dumneata nu esti sursa mea, radacina mea, nici eu nu sunt sursa dumitale, radacina dumitale, niciunul din noi. Sursa, radacina, este unica: Dumnezeu. Deci sursa e dincolo de lume, nu-i din lumea aceasta.

Si atunci, daca eu cred cu tarie si stiu ca sursa mea e mai adanca decat toata lumea aceasta, decat toti filosofii si savantii, decat toate cosmarurile acestea, ca a celor din Gadara, atunci eu merg, patrund la esenta, la sursa, fac legatura cu sursa, cu Dumnezeu. Si celelalte se risipesc cum se topeste ceara in fata focului, si asa si demonii. Aceasta este calea risipirii acestor stari tragice, care uneori ii inabusa pe bietii oameni.

Deci acesta este al doilea adevar pe care trebuie sa-l retinem astazi, din descoperirea celor doua genealogii ale Mantuitorului. Mergeti la sursa, iubitilor, la radacina existentei noastre, acea radacina prin care noi din nou ne simtim in ultimul nostru adevar, in temeiul existentei noastre si nu ne mai clatina nimic, pentru ca Cel neclintit, Cel vesnic, e cu noi!

Si cu aceasta sarbatoare de astazi se mai pune o problema. Noi praznuim Craciunul si Invierea in fiecare an. Mi-aduc aminte, mai acum vreo doi-trei ani, cand cineva care avusese si o functie ceva mai importanta, sef la televiziune, spunea sarmanul: Ce sa mai vorbim noi tinerilor, de Pasti, ca cineva a inviat acum vreo doua mii de ani? O, sarmanul de el! Cum gandea! E ca si cum Invierea ar fi fost numai pentru Hristos. Dar Invierea era pentru noi. Cea mai mare taina si fapta a lui Hristos n-a fost doar Invierea, caci El era Dumnezeul cel viu. Cea mai mare minune a Domnului e ca S-a facut om si a murit pentru noi. Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a facut om; pentru noi Fiul lui Dumnezeu a murit si a inviat. Pentru ca noi sa crestem din acest fapt dumnezeiesc, al Invierii.

Ce vreau sa va spun? Cum sa traiesti Nasterea? Daca ti-as zice: “Da, s-au petrecut atunci, acum doua mii de ani”, parca te arunca intr-un fel de obisnuinta, de rutina. Doamne pazeste! Taina sarbatorii si a sarbatoririi o gasim din nou la Bancila. Noi vom adauga un cuvintel la el. Zice Bancila: “Existenta noastra e obisnuita, nesarbatoreasca. Nu mai simti sarbatoarea - altfel spus, nu mai simti taina Nasterii si a Invierii. Or, ce zice el: Iata, ici-colo s-a mai instituit un fel de obisnuinta nesarbatoreasca, sau cum spune cineva la noi, praznic, prin care se intelege masa, adica mancare multa si vin mult. El nu intelegea praznicul ca taina a sarbatorii, praznicul in sens duhovnicesc, sarbatoare duhovniceasca. Trei sunt cauzele de suferinta ale constiintei de nesarbatorire: ideea limita, contradictorie, a tuturor mizeriilor eului nostru, a conflictului cu societatea si a conflictului cu natura; adica suntem atat de coplesiti de eul nostru, de conflictul cu semenii si de conflictul cu natura. Iata, bunaoara, s-a prabusit pamantul la vreo patru sute de kilometri, dincolo de Iasi. Toate acestea ne coplesesc si ne intuneca privirea si nu mai intelegem taina sarbatorii.

Sau, adaugam aici si altceva. Sarbatoarea e un act suprem, dumnezeiesc: S-a intrupat Fiul lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara. Daca ne-am gandi noi nitel, adanc! Vedeti, Evanghelia dupa Luca il numeste pe Adam fiul lui Dumnezeu, in ultima instanta. Atunci, obarsia noastra este in Dumnezeu, va spuneam adineaori. Ori, cum a fost zamislit Adam insusi? In zidirea lui Adam e ceva din taina intruparii Fiului lui Dumnezeu, caci Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Adam, si el de la Duhul Sfant, ca a primit suflare de viata, nu? Luand Dumnezeu tarana din pamant l-a plamadit pe Adam si a suflat in el suflare de viata, harul Duhului Sfant. Din pamant, dar ce fel de pamant? Dumnezeiestii Parinti numesc pamantul, fecioara curata, caci nu fusese inca intinat de pacatul uciderii, de sangele varsat de Cain din Abel. Era pamantul fecioara curata, neblestemat, deci. Adam, intr-un anumit fel, avea si el din taina Intruparii faptul acesta: pamantul-fecioara, neintinat, neblestemat, si suflare de viata de la Duhul Sfant.

Dar el n-a stiut sa creasca in aceasta, a parasit aceasta taina, si atunci a venit Fiul lui Dumnezeu. De aceea dureaza pana la o plinire a vremii, pana la ziua Invierii. Noi insa, prin taina botezului, a Impartasaniei, trebuie sa crestem sufleteste, in sarbatoare; sa simtim si noi ca, asemenea Fiului lui Dumnezeu, e Duhul Sfant in noi, ca trupul nostru devine fecioara curata, biruind patimile, slabiciunile trupului, care ne dau atatea boli si suferinte. De aceea dureaza atat de mult pana la alta plinire a vremii, pe care noi ar trebui s-o grabim, asa cu Sfantul Apostol Petru spune: “Noi ar trebui sa fim asteptand si grabind venirea zilei aceleia, atunci cand vom praznui un cer nou si un pamant nou”.

Pentru aceasta, zice Apostolul pe care l-am ascultat astazi: “Prin credinta stramosul nostru, Avraam, atunci cand a fost chemat, a ascultat si a iesit la locul pe care era sa-l ia spre mostenire si a iesit nestiind incotro merge; si a mers spre pamanul fagaduintei”. Trebuie spus ca de la Adam pana la Avraam lumea privea spre vechiul paradis pierdut, dar de la Avraam se deschide o noua viziune in istorie: catre paradisul viitor, catre Hristos. Toti cei din Vechiul Testament, prin credinta au strabatut suferinte, necazuri, robiri, privind spre Hristos, spre intruparea Lui. Toti profetii, si cei mai putin insemnati, aveau o tendinta spre inainte, viziune care era numai a omului in taina viziunii revelatiei dumnezeiesti.

Si au trait taina serbarii. Acum noi traim taina intruparii, inradacinati in ea din momentul botezului si al mirungerii. Prin Evanghelie avem neincetat ochii catre Hristos, desavarsitorul credintei noastre, plinitorul credintei noastre, cum spunea acelasi Pavel. Iar despre cei din Vechiul Testament: “Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustii si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului. Si toti acestia, marturisind prin credinta, n-au primit fagaduinta pentru ca Dumnezeu randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi desavarsirea”(Evrei 11,38, 39).

Precum copiii nostri din Decembrie, asa s-au jertfit, si cum inca va mai dura toata istoria. Nu trebuie s-o privim ca pe un moment static, gol, fereasca Dumnezeu, ci sa ne intrebam: cat am trait si cat am crescut noi din Nasterea lui Hristos cea din Fecioara, de la Duhul Sfant, cat crestem noi viziunea catre cerul cel nou si pamantul cel nou al Invierii, a invierii si a trupurilor; si daca putem raspunde la aceste intrebari vom simti ca sufletele noastre sunt vii, asa cum spune Mantuitorul: “Cel ce asculta cuvintele Mele si crede in Cel ce M-a trimis, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ca a si trecut din moarte la viata”. Si: “Adevar spun voua, vine vremea si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, si care vor auzi, vor invia”.

Simtim noi ca a inviat sufletul nostru, ca s-a risipit indoiala, necredinta, deznadejdea, ca il simtim pe Hristos viu? Nu cumva sa spunem cu fiecare Craciun pe care il intampinam si-l traim: Ei, a fost ceva, odata! Dar orice act dumnezeiesc e pentru eternitate. Omul sa stie, sa simta din nou radacina in Hristos si, apeland mereu la radacina, la sursa, sa simtim cum crestem din Radacina. Atunci cresc in noi nu numai frunzele, ci si roadele. Sa ne amintim cum a blestemat Mantuitorul smochinul, cand a cautat in el smochine si n-a gasit - si nu era vremea smochinelor: “In veci sa nu mai fie rod in tine!” In veci. M-a cutremurat acest fapt. A doua zi, apostolii au trecut si au vazut smochinul blestemat. Petru I-a zis: “Doamne, iata, smochinul pe care l-ai blestemat, s-a uscat din radacina”. Doamne! Atunci Iisus i-a spus: “Aveti credinta lui Dumnezeu!” (Marcu 11,22). Pilda smochinului ne priveste pe noi toti, fiinte duhovnicesti, ziditi dupa chipul lui Dumnezeu, despre care spune Mantuitorul: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez”. Spiritul nu moare niciodata, spiritul rodeste neincetat.

La fiecare sarbatoare noi sa simtim taina sarbatorii; sa simtim ca rodim, crestem in ea dupa chipul lui Hristos. Altfel ne uscam. Ganditi-va: Au mai fost profeti de la Hristos pana astazi, care sa vesteasca intruparea, venirea lui Dumnezeu? N-au mai fost. Avem o alta profetie: a cresterii noastre din Nasterea Fiului lui Dumnezeu si Invierea noastra sufeteasca in timp, catre Hristos, Cel care va ridica la inviere intreaga faptura, la cea de a doua plinire a vremii. Daca noi traim asa, atunci vom avea parte de inviere.

Iar acum sa traim cel putin invierea aceasta sufleteasca si a neamului nostru, intru marirea lui Dumnezeu. O, Doamne! Ajuta-ne asa sa traim taina pe care Tu ai descoperit intru noi, taina lui Dumnezeu si Om. Vrei si pe noi sa ne zidesti in amandoua aceste daruri, ce sunt si ale fapturii umane, dar si a neincetatei inaltari spirituale a omului catre lumina si Dumnezeu. Amin.

Parintele Constantin Galeriu

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Axionul Naşterii Domnului

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Dec 18, 2011 6:39 am

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Dec 19, 2011 7:28 am

Discutie cu Tatal nostru

Tatal meu cel sfant si bun
Aste vorbe vreau sa spun:
Nu-mi da duhul trandaviei
Spunand vorbe in desert,
Sau iubire de prea mult
PoruncaTa sa-mi fie lege
Si mereu sa Te ascult.
Iubirea de stapanire
Sa indepartezi de mine
Da-mi in suflet doar iubire
Pentru cel ce mi-e aproape
Chiar cu vorba de huleste
Si sfarsitul mi-l doreste
Ca sa ma intorc la Tine


Scrisa de mine, inspiratie dupa rugacinea Sf.Efrem Sirul


Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Mar Dec 20, 2011 2:34 am, editata de 1 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Sf. Ignatie Teoforul (+20 decembrie)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Dec 19, 2011 9:52 pm

Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte astăzi pe Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie, Purtătorul de Dumnezeu. Se spune că Sfântul Ignatie a fost copilul pe care l-a apucat de mână Mântuitorul Iisus Hristos care l-a luat în braţe zicând: "De nu se va smeri cineva pe sine ca pruncul acesta, nu va intra în Împărăţia Cerurilor", precum şi: "Cel ce va primi pe un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte". De aceea i s-a spus Teoforul, cuvânt care are două în­ţe­lesuri: purtătorul de Dumnezeu şi purtat de Dumnezeu.

Sfântul Sfinţit Mucenic Ignatie a fost urmaş al Apostolilor şi al doilea patriarh al Bisericii Antiohiei, după Evod. Împreună cu Policarp, episcopul Bisericii Smirnei, a fost ucenic al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.

Cum îl iubea cu tot sufletul pe Hristos-Domnul şi nu se sfia să-şi mărturisească dreapta credinţă, când împăratul Traian a trecut prin Antiohia, Sfântul Ignatie a fost pârât suveranului că întoarcea lumea de la închinarea la zei, spre a-L slăvi pe Dumnezeu. A fost a­restat pe dată şi dus înaintea lui Traian. Ignatie avea în jur de 77 de ani atunci. După ce împăratul a văzut că indi­ferent ce ar face nu poate să-l întoarcă pe acest creştin de la credinţa în Hristos, a poruncit să fie chinuit îndelung şi în felurite chipuri. Însă Sfântul Mucenic Ignatie a îndurat toate suferinţele insuportabile la care a fost supus, în cele din urmă fiind legat şi trimis la Roma, păzit de zece ostaşi – pe care Sfântul i-a numit leoparzi din pri­cina sadismului lor – urmând a fi dat fiarelor sălbatice.

În drum spre Roma, Sfântul Ignatie a poposit mai întâi la Smirna, oraş de pe ţărmul Mării Egee, apoi la Troada, vechea Troie a lui Ulise. În aceste oraşe a pri­mit delegaţii de la şase biserici mari din Asia, răspunzând episcopilor cu câte o scrisoare. Sfântul Ignatie a scris o scrisoare şi către romani, în care îi ruga pe creştinii din Roma să nu intervină în nici un fel să oprească mar­tirizarea lui. Se ruga să fie mâncat repede de fiare, ca să ajungă, după cum se ruga, din grâu al lui Dumnezeu, "măcinat de dinţii fiarelor", să fie găsit "pâine curată a lui Hristos". În Roma a fost aruncat în amfiteatru, unde leii înfometaţi sloboziţi asupra-i l-au sfâşiat pe dată, rămânând doar oasele, pe care creştinii le-au adunat şi le-au dus în Antiohia. Se spune însă că fiarele sălbatice nu s-au atins de inima lui, în care Ignatie îl purta pe Hristos, astfel că ea a rămas intactă în nisip.

Practici străvechi de Ignat

În majoritatea zonelor ţării întâlnim obiceiul sacrificării porcilor în ziua de 20 decembrie. Etnologii spun că anumite practici preistorice, legate de cultul Focului şi al Soarelui, au supravieţuit trecerii timpului şi au preluat numele şi data sărbătorii creştine, primind numele Ignatul Porcilor. Acest sacrificiu sângeros al tăierii porcilor – substitut preistoric al spiritului grâului – este legat şi de ritul funerar de incinerare – pârlitul porcului (Ignis provenind din latinescul foc) –, dar şi de un străvechi obicei, de a sacrifica porcii primăvara, în perioada semănatului, acesta fiind însă mutat de la Echinocţiul de primăvară la Solstiţiul de iarnă, asemenea datinilor de Anul Nou: Sorcova, Pluguşorul, Semănatul.

(sursa: http://www.jurnalul.ro/calendar/sfantul-ignatie-teoforul-copilul-purtat-in-brate-de-hristos-599563.htm )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Dec 20, 2011 7:42 am

Sfantul Ignatie Teoforul (35-107) - se crede ca a fost sirian de origine si ca, inainte de convertirea sa la crestinism, ar fi fost pagan si mare persecutor al crestinilor. Potrivit traditiei, Ignatie a fost episcop de Antiohia. A suferit moarte martirica la Roma, in timpul domniei imparatului Traian (98-117). A fost arestat, impreuna cu alti crestini, in timpul persecutiei din Antiohia si pedepsit cu moartea prin aruncare la fiare, in amfiteatrul de la Roma. A luptat impotriva celor care sustineau ca Hristos a avut un trup aparent: "Fiti, prin urmare, surzi cand vi se vorbeste de altceva decat de Iisus Hristos, Cel din semintia lui David, Fiu al Mariei, Cel Care cu adevarat S-a nascut, a mancat si a baut, Care cu adevarat a fost prigonit in timpul lui Pilat din Pont, Care cu adevarat a fost rastignit si a murit in vazul celor ceresti, al celor pamantesti si al celor de dedesubt, Care cu adevarat a inviat din morti" (Catre Tralieni, IX, 1).
A predicat neincetat unirea in jurul episcopului, inconjurat de prezbiteri: "Aveti grija sa nu luati parte decat la o singura Euharistie; caci nu exista decat un singur trup, Domnul nostru Iisus Hristos, si un singur potir spre unirea cu sangele Sau; un singur jertfelnic, dupa cum un singur episcop cu preotii si diaconii, impreuna cu mine slujitori". Particele din moastele sale se afla in Catedrala episcopala din Galati, la Schitul Darvari din Capitala si la Manastirea Tismana.

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Dec 21, 2011 12:31 am


Invatatura unui calugar
In aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.
L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.
”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine. Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine, ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog. Atat fac - ma rog impreuna cu el. Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi. Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei. Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin. Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea. Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului. Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”
L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns:
“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta. Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu. Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu. Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea. Acolo te asteapta Dumnezeu. Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica. Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura. Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.” L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:
”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste, o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu. Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine. Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie. Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni, aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”
L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi. Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.
“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata. Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului. Iubirea, este curgerea vietii. Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai? Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta. Atunci te deschideai prin inima. Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata. Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza.” L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:
“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau. Ci vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie. Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugii dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.
L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul. Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.
“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa meargaimpreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”
Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.
”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele, asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”
Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:
“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el. Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu. Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti. Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume. Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi. Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”
La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez. Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat: ”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”
Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.
Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai.

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Dec 23, 2011 11:38 am


Pelerin in Bethleem
Bethleem, locul in care s-a intrupat Fiul lui Dumnezeu. La Bethleem, care inseamna "casa painii“, Sfanta Elena a ridicat la porunca fiului sau, imparatul Constantin, o biserica deasupra pesterii Nasterii Domnului. Ruinele acestei biserici se afla in prezent sub temelia bisericii actuale. Ea a fost distrusa la aproximativ 200 de ani de la zidirea ei, de catre imparatul Iustinian si inlocuita cu alta, care se pastreaza si in zilele noastre.
Despre poarta de la intrare, ni s-a spus ca a fost facuta intentionat de mici proportii, ca turcii sa nu poata intra cu animalele in ea. Am intrat mai intai intr-un fel de vestibul, apoi in biserica propriu-zisa. Odata ajuns in biserica, nu trebuie sa te intrebi cum poti ajunge la locul in care Domnul s-a nascut, pentru ca multimea din partea dreapta iti ofera raspunsul. Nu cred ca exista vreo zi in care biserica sa fie lipsita de pelerini.
La indemnul unui musulman, trecem printr-o usa mica si coboram o scara intunecoasa si ingusta. Asa am ajuns la locul in care S-a nascut Mantuitorul. Locul nasterii Domnului este marcat printr-o stea de argint fixata in marmura. Deasupra acestui loc sunt prezente cincisprezece candele care ard neincetat. Am sarutat locul impreuna cu o persoana care purta cu ea si cateva lucruri ale fiului ei. Pe moment nu mi-a placut gestul de a le atinge de locul nasterii Domnului. Dar dupa ce am facut loc altor persoane sa se inchine, m-am uitat la persoana care s-a rugat impreuna cu mine si am vazut lacrimi pe chipul ei. Mi-a fost de ajuns sa inteleg ca nu le-a atins pentru a le venera acasa, ci din dorinta de a-i aduce si pe cei dragi mai aproape de Dumnezeu.
De la acest loc, gasim la cateva trepte mai jos, in partea stanga, ieslea in care a fost asezat Pruncul Iisus.
In apropiere de Biserica Nasterii, la Bethleem, se afla Grota Laptelui, locul in care Fecioara Maria L-a alaptat pe Iisus si de unde au plecat spre Egipt. Culoarea stancii din interior ar trebui sa fie rosiatica, culoare stancilor de acolo. Dar in aceasta grota, culoarea este alba. Ghidul ne spune ca stanca si-a schimbat culoarea pentru ca o picatura din laptele cu care era hranit Domnul, a curs pe ea.
Printre cei prezenti din grupul din care eu faceam parte, erau si persoane trecute de 60 de ani, dar cu puteri neimputinate. Mergeau ca si cand erau de o varsta cu mine. Erau multumite de tot si nu se plangeau de nimic. Nu va ascund ca multe dintre persoanele venite in pelerinaj se aflau pentru a doua sau a treia oara si aveau aceeasi dorinta de a ajunge in locurile sfinte ca a celor care erau pentru prima data aici.
M-au bucurat atat de mult locurile si persoanele pe care le-am intalnit, incat unele amintiri mi-au ramas de parca le-as fi trait ieri.
Rugaciunea pelerinului
Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cel ce esti calea, adevarul si viata, si ai calatorit impreuna cu sluga ta Iosif, precum si cu cei doi ucenici care au mers la Emaus, Insuti, Stapane, calatoreste si cu mine robul tau, binecuvantandu-mi drumul. Trimete-mi si mie inger pazitor ca lui Tobie, ca sa-mi fie povatuitor si pazitor si sa ma fereasca nevatamat de toata reaua intamplare. Si, astfel, cu pace, sanatate si buna sporire, sa ma intorc intru ale mele si toata viata mea sa preamaresc preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.
Adrian Cocosila




avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Ian 01, 2012 11:02 pm

Sfintirea caselor de Boboteaza
Incepand cu primele zile ale anului civil, slujitorii sfintelor altare merg si sfintesc casele oamenilor prin stropire cu apa sfintita si vestesc Botezul lui Hristos.
Sfintirea caselor credinciosilor se face prin stropirea cu aghiasma mare in ajunul Bobotezei si prin slujba sfestaniei ce se savarseste la mutarea in casa noua si care se repeta in fiecare an sau chiar mai des, atunci cand lucrarea raului se face simtita in vreun fel in casa.
Omul este solidar cu tot ceea ce il inconjoara. Pacatele, faradelegile omului intineaza spatiul in care acesta le savarseste. Dimpotriva, curatenia vietii lui sfinteste mediul care-l inconjoara. Nu este intamplator faptul ca in popor s-a pastrat zicala: "Omul sfinteste locul".
Apa sfintita de preot poarta in ea puterea curatitoare si sfintitoare a harului dumnezeiesc.
Cand face sfintirea apei, preotul se roaga ca: "apa aceasta sa se sfinteasca cu puterea, cu lucrarea si cu pogorarea Sfantului Duh", "pentru ca sa se pogoare peste ea lucrarea cea curatitoare a Treimii celei mai presus de fire", "pentru ca sa fie tamaduitoare sufletelor si trupurilor si izgonitoare a toata puterea cea potrivnica" si pentru ca "prin gustarea si stropirea cu apa sfintita sa ne trimita Dumnezeu binecuvantarea Sa, care spala intinaciunea patimilor".
Termenul "aghiasma" vine de cuvantul grecesc "aghiasmos", care isi are originea in cuvantul "aghios"(sfant). "Aghiasmos" se poate traduce si ca slujba de sfintire, dar si ca apa sfintita. Astfel, atunci cand spunem "voi face o aghiasma", intelegem slujba, iar cand spunem "voi bea un pic de aghiasma", ne referim la apa sfintita.
Exista si o alta explicatie in legatura cu originea cuvantului "aghiasma". S-a spus ca el vine de la "iazma". In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR, cu etimologie ne­cunoscuta.
Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea: atunci cand preotul sfinteste apa, la sfarsit, canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Cand se canta troparul, preotul stropeste pe credinciosi in cele patru puncte cardinale cu apa sfintita, spre alungarea "celui potrivnic", adica a celui rau, a celui urat, care este naluca, ve­denie rea, satana. De la actiunea stropirii cu apa sfintita si rostirea cantarii ei, s-a retinut in popor scopul urmarit prin aiasma - aiazma - iazma, de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau, satana.
E bine sa stim ca harul lui Dumnezeu vine acolo unde este chemat. Asa ca nu putem pune un semn de egalitate intre apa nesfintita si aghiasma. Nici in cadrul Sfintei Liturghii, harul lui Dumnezeu nu se pogoara peste toata painea care este in biserica, pentru a o preface in Trupul Domnului, ci doar asupra darurilor pregatite special pentru aceasta. Harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru si nu peste toata apa care exista in alte locuri. Iata de ce e bine ca omul sa-si deschida casa atunci cand preotul vine sa le sfinteasca, pentru ca sfintirea casei vecinului nu inseamna si sfintirea propriei case.

Adrian Cocosila
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Ian 03, 2012 3:36 am

MIHAIL EMINESCU EXEMPLU DE EVOLUTIE SPIRITUALA
Viata si opera lui Mihai Eminescu ne prilejuiesc unele reflectii deosebite.
(n. 15 ianuarie 1850 la Botosani sau Ipotesti - d. 15
iunie 1889, Bucuresti).
Ca orice mare personalitate a influentat puternic
vremurile în care a trăit, dar si pe cele ale urmasilor.
Cea mai bună dovadă în acest sens este aceea că a fost ucis pentru convingerile sale afirmate fără frică. A murit în plină maturitate, ucis de cei pe care-i încurca afirmând adevărul. Practic s-a luptat cu toată societatea în care a
trăit, pe care a bulversat-o, a transformat-o, cu ideile sale. Chiar si acum,la peste 120 de ani, are adepti înflăcărati si dusmani aprigi.
Toată viata a căutat adevărul, cunoasterea, nu l-au interesat diplomele ci doar întelegerea mecanismelor vieŃii, si originea ei. Nu a căutat ranguri sociale si nici plasarea printre “mărimile” cotidiene. A trăit din plin, a
cunoscut suferinŃa sub multe aspecte, a lăsat o operă care este la fel de actuală acum ca si atunci când a scris-o. Prin urmare a ajuns să pătrundă în tainele vietii si chiar ale vesniciei.
Specialistii cunosc opera lui Eminescu mult mai bine decât mine care sunt un amator si la acest capitol. Am remarcat însă si eu că ea, opera sa, are două laturi distincte:
-poezia sau mai precis literatura sa, pentru că a scris si proză,dar poezia sa este cea care l-a făcut nemuritor printre oameni.
-opera sa militantă, civică,politică, cea care a determinat autoritătile să-l ucidă pentru că se opunea vehement planurilor lor politice.
Observăm două directii care se intersectează dar care rămân diferite în esentă.
Opera militantă, cu caracter social, mai precis publicistica sa, demonstrează o angrenare strânsă în viata social politică a vremii în care a trăit.De aceea nu este întâmplător că Eminescu nu a murit de moarte naturală ci ucis de reprezentantii lumii cu care lupta. A fost constient de această luptă inegală si-a asumat constient riscurile fiind convins că lumea de după el va fi altfel. Si într-un fel chiar este altfel.
Dacă însă facem o paralelă între situaŃia socio-politică si chiar militară a vremurilor în care a trăitEminescu si situatia societătii românesti actuale vom constata cu surpriză că problemele sociale,politice, militare si de orice alt gen, au rămas aceleasi, se propun aceleasi solutii, dar nici o rezolvare viabilă conform aspiratiilor celor mai luminate minti umane, nu apare la orizont. Dimpotrivă,contrastele se ascut, extremele se depărtează unele de altele, lupta socială devine mai aprigă si cu consecinte mai dezastruoase, la o scară tot mai mare. Aceasta înseamnă că nu am învăŃat nimic din
lectiile istoriei.
Sub acest aspect, Eminescu s-a angrenat într-o luptă inegală cu autoritătile vremii, luptă care s-a dus în lumile create de oameni, lumi care se supun legilor divine ale karmei.
Această latură este însă plasată pe orizontala cunoasterii, pentru că este munca lui Sisif, face parte
din transformările la care ne supune Roata Samsarei. Este lupta dintre bine si rău care apartine în totalitate doar acestor lumi aflate pe orizontala vietii. Este o activitate de muritor, pentru că se sfârseste obligatoriu în moarte.
Cea de-a doua latură a activitătii lui Eminescu este cea literară si în special cea poetică.
Preocupările sale de a îmbunătăti viata socială a celor printre care trăia, l-au făcut să sufere enorm, iar această suferintă, aceste trăiri interioare puternice, i-au permis accesul în lumile divine interne de unde a extras esente, simboluri, idei nemuritoare, pe care ni le-a lăsat spre a ne călăuzi si alina vietile noastre muritoare.
Este o altă directie de actiune, este o actiune pe verticala spirituală. Poezia sa oglindeste cu
sigurantă această directie înăltătoare, mult mai importantă decât polemica, lupta contrariilor.
Poezia LUCEAFĂRUL redă, într-un mod de neegalat până acum, deosebirea dintre cele două directii ale actiunilor umane:
-orizontala vietii muritorilor si
-verticala pe care urcă doar nemuritorii. Acesti nemuritori, întelegând limitările vietii muritorilor,
se sacrifică adesea si coboară în lume să-i ajute.
-Dar cum ai vrea să mă cobor?
Au nu-ntelegi tu oare,
Cum că eu sunt nemuritor,
Si tu esti muritoare ?
...
- Tu-mi cei chiar nemurirea mea
În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să stii asemenea
Cît te iubesc de tare;
Da, mă voi naste din păcat,
Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.
Dar, de fiecare dată, nemuritorii pleacă dezamăgiŃi si neputiinciosi pentru că nu reusesc să schimbe
viata celor care sunt obligaŃi de legile divine să si-o schimbe singuri.
Concluzia finală este clară :
Trăind în cercul vostru strîmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor si rece.
Există numeroase exemple de acest tip, în istoria civilizatiei umane actuale. Cel mai proeminent este însă Iisus Christos.
Dacă Eminescu prin opera sa militantă a transformat în special societatea si literatura română, Iisus
Christos a transformat cu învătătura sa întreaga lume terestră si chiar Pământul în sine, pentru că
prezenta si jertfa sa au permis energiilor christice să pătrundă în toate măruntaiele pământului.
Exemplul lor, al celor care au dus o viată de muritor, pentru a ne putea lăsa o învătătură si în acelasi timp un exemplu de viată care ne poate duce la nemurire, ar trebui să-l urmăm pentru a scăpa din aceste lumi dialectice, de a scăpa din Roata Samsarei, de a scăpa de munca lui Sisif, pe unica cale posibilă, pe verticala zborului, folosită de Icar pentru a iesi din labirintul vietii orizontale.
Ei sunt făcliile care au ghidat vieŃile muritorilor de-a lungul mileniilor.
George Văsîi, arhitect si preot ortodox, în CERCETĂRI în LUMEA NEVĂZUTĂ, a găsit pe Eminescu plasat în cerul VI, sau stratul VI de lumină (în Lumea Atmică poz.4., conform GraficuluiCreat, respectiv pe acelasi nivel cu: Marcu evanghelistul, Iezechil, Napoleon Bonaparte, Ludvic van Beethoven, Sf. Arsenie cel Mare, Sf Alexe, omul lui Dumnezeu – pustnic,Moise, Ava Agathon – pustnic, Sf Ieronim - mistic catolic, Tihan - compozitor de pe Zefirius (Venus),Părintele Daniel Tudor - stareŃ la Rarău, Serghei Rahmaninov - compozitor rus, Wolfgand Amadeus Mozart - compozitor austriac, Michel Faraday - fizician englez, Ch. August Coulombe - fizician francez, Mahomed - întemeietorul islamismului, Platon - filozof grec, Socrate - filozof grec, Baruch Spinoza - filozof evreu olandez, G.W. Leibnitz - filozof german, Iotsi Matsa - filozof budhist japonez,Voltair - filozof si scriitor francez, Alexandru cel Bun, Stefan cel Mare, Horia, Closca si Crisan,Gheorghe Doja, Constantin Brîncoveanu, Mihai Viteazul, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza si multi altii.
Toti acestia mai au de parcurs încă trei nivele, ale celor Trei Logosi, pentru a atinge adevărata nemurire.
Dacă Eminescu, sau oricare dintre cei mentionati mai sus, s-ar fi rezumat la afirmarea Adevărului,fără a se angrena în lupta dialectică, cu sigurantă ar fi depăsit starea de Adam pe care au atins-o, adică de om complet realizat, si ar fi ajuns direct într-una dintre lumile Logosilor. Vor trebui deci să revină în creaTie pentru a parcurge si celelalte trei etape.
Spre deosebire de Eminescu, si de alti oameni deosebiti dintre care pe unii i-am mentionat mai sus,Iisus nu s-a angrenat în lupta contrariilor din lumile dialecticii, ci s-a multumit doar să afirme si să explice Adevărul Divin. Stia că lupta politică în care doreau să-l prindă fariseii si cărturarii, nu are nici un rost pentru sine si nici pentru omenirea în mijlocul căreia a trăit 33 de ani, si că implicarea sa în această luptă ar fi însemnat tocmai abdicarea de la Ńelul mult mai înalt al nemuririi. Iisus nu s-a angrenat în conducerea lumească a societătii în care a trăit, a refuzat să fie rege, dar si disident. Nici nu
a recomandat pe altcineva în aceste funcŃii. Nu a intentionat si nici nu a încercat să schimbe ordinea
socială sau statală pentru că era constient că societatea trebuia să-si urmeze cursul karmic. Dar aceasta nu înseamnă că a suferit mai putin printre oameni. A avut parte de o moarte chinuitoare, dar această moarte a transformat radical întregul Pământ.
Pentru oamenii obisnuiti această luptă a contrariilor este însă necesară si chiar obligatorie pentru că numai astfel vor înŃelege cândva, după multe cicluri armice,zădărnicia tuturor acŃiunilor, dorintelor,sentimentelor, gândurilor si voinŃei lor, atât timp cât acestea sunt rupte de Divinitate, de vointa Tatăluidin ceruri, de Christos, fundamentul întregii creatii.
De aceea lupta orizontală a contrariilor trebuie îmbinată armonios si combinată obligatoriu cu perspectiva verticală care ar trebui să domine preocupările noastre. Fiecare dintre noi ne aflăm în permanentă la intersectia unei verticale spirituale cu orizontala lumilor dialectice. Oricând avem la dispozitie o verticală pe care putem urca pe drumul spiritual.
Desigur că ideile prezentate aici sunt doar opinii personale. Experientele de viată ale fiecăruia le
pot confirma sau infirma.
Fie ca Christos să fie călăuza noastră!
Mircea Copot
august 2011
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Ajunul Bobotezei (5 ianuarie)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mier Ian 04, 2012 6:34 am

Ajunul Bobotezei (5 ianuarie)


In Ajunul Bobotezei (5 ianuarie) se tine post negru, nu se mananca si nu se bea nimic. Canoanele Bisericii invata ca in Ajunul Bobotezei se ajuneaza total, (Canonul 1 al Sf. Teofil al Alexandriei), iar a doua zi se ia agheasma pe nemancate. In Tipicul Sfantului Sava se spune ca, daca Ajunul cade duminica sau sambata, nu se tine post negru. Postul din ziua de 5 ianuarie este pastrat din perioada secolele IV-VI, cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciune timp de 40 de zile, sa primeasca botezul in seara acestei zile. Dupa ce primeau botezul, puteau sa participe pentru prima data la liturghia credinciosilor si sa se impartaseasca. Astazi, crestinii postesc in aceasta zi, pentru a putea gusta cu vrednicie din apa sfintita - Agheasma Mare.

In unele regiuni, in special in Moldova, crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, de la Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), pana la 14 ianuarie - odovania praznicului. Se intampla ca cei opriti de la Sfanta Impartasanie, sa primeasca de la duhovnic, binecuvantarea de a lua Agheasma Mare. Insa, trebuie sa fim cu luare aminte la faptul ca Agheasma Mare nu poate inlocui Sfanta Impartasanie.

Alti preoti ii opresc pe credinciosi sa ia Agheasma Mare. In acest sens, Sfantul Sava spune: "acestia nu fac bine pentru ca prin darul lui Dumnezeu s-a dat spre sfintirea lumii si a intregii fapturi... Deci de unde este socotinta acestora pentru ca sa nu guste apa aceasta, deoarece trebuie sa stim ca nu pentru aceasta Apa este necuratia in noi, ci devenim necurati prin lucrurile noastre cele spurcate, iar noi ca sa ne curatim de acestea, bem fara de indoiala aceasta Sfanta Apa."

Cu Agheasma Mare se stropesc casele credinciosilor si locuitorii acestora, in Ajunul Bobotezei. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi de pilda, la binecuvantarea si sfintirea prapurilor, la sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, la sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.

Slujba de la Agheasma Mare

Daca Agheasma Mica se poate savarsi ori de cate ori credinciosii doresc acest lucru, Agheasma Mare se oficiaza o singura data pe an, pe 6 ianuarie, in ziua Botezului Domnului in Iordan.

In cadrul slujbei de sfintire a apei se citesc trei paremii, toate din prorocia lui Isaia (cap. XXV, 1-10; LV, 1-13 si XII, 3-6), apoi Apostolul (din I Cor. X, 1-4) si Evanghelia (de la Mc. I, 9-12), in care se prezinta in rezumat Botezul Domnului. Dupa ectenia mare se rosteste rugaciunea de sfintire a apei, compusa de Sfantul Sofronie al Ierusalimului, adresata Sfintei Treimi: ("Treime mai presus de fire..."). Preotul slujitor Il invoca de trei ori pe Sfantul Duh pentru sfintirea apei ("Tu Insuti, dar, Iubitorului de oameni Imparate, vino si acum prin pogorarea Sfantului Tau Duh si sfinteste apa aceasta") si binecuvanteaza de fiecare data apa cu mana, afundandu-o crucis in vasele cu apa. Apoi rosteste o noua formula de invocare a Sfantului Duh ("Insuti si acum, Stapane, sfinteste apa aceasta, cu Duhul Tau cel Sfant"), pe care preotul o rosteste tot de trei ori, binecuvantand de fiecare data apa, cu mana crucis.

La finalul slujbei, preotul slujitor afunda de trei ori crucea si busuiocul in apa cantand troparul Praznicului. "In Iordan botezandu-Te Tu Doamne ..."

In casele credinciosilor, agheasma se pastreaza la loc de cinste, in vase curate si dintr-insa se gusta pe nemancate, in zilele de post si ajunare. Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, "firea apei celei sfinte este ca sa spele si trupul si sufletul, sa-l sfinteasca, sa-l innoiasca si sa-l faca fiu al lui Dumnezeu".

(sursa: http://www.crestinortodox.ro/diverse/ajunul-bobotezei-de-post-negru-69743.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Ian 04, 2012 10:58 pm

2012 - Anul omagial al Sfantului Maslu

Anul 2012 a fost declarat de Patriarhia Romana "An omagial al Sfantului Maslu si al ingrijirii bolnavilor".
In Taina Maslului credinciosul bolnav primeste in chip nevazut harul vindecarii sau alinarea durerii trupesti, intarire sufleteasca si iertarea pacatelor prin ungerea cu untdelemn sfintit. Daca uneori bolnavul nu primeste vindecare de boala in care se afla, nu inseamna ca scopul Maslului nu a fost atins. Aceasta taina aduce o usurare a suferintei fizice si o intarire a sufletului prin stergerea pacatelor uitate si nemarturisite. Chiar daca vindecarea trupeasca nu este garantata, Taina Maslului aduce celui bolnav pace sufleteasca si putere de a-si purta fara revolta propria boala.
Daca boala nu dispare in urma savarsirii acestei taine, inseamna ca boala are un sens. Ea poate fi calea prin care Dumnezeu a ales sa I se comunice celui bolnav. Si nu de putine ori, multi bolnavi au ajuns sa-L descopere pe Dumnezeu in propria lor suferinta. In aceste situatii boala a deschis o alta lume, care mai inainte era nevazuta. Alteori, Dumnezeu ne cheama sa crestem in asemanarea cu El prin rabdarea bolii.
La Taina Sfantului Maslu sunt chemati si cei care sunt sanatosi trupeste, caci ea daruieste nu doar vindecare trupeasca, ci si sufleteasca. Si cum niciun om nu este lipsit de pacat, se cuvine sa participe cat mai des si cei care nu sunt bolnavi fizic. Aceasta taina aduce o putere sporita in biruirea patimilor care au pus stapanire asupra noastra.
Materia centrala a Tainei Maslului este untdelemnul. Insa oamenii sunt obisnuiti sa aduca la aceasta taina pe langa untdelemn si faina si paine. Faina binecuvantata este folosita de crestini pentru prepararea unor turte pentru cel bolnav.
Taina Maslului se savarseste de regula in zilele de luni, miercuri si vineri, dar ea poate fi facuta si in alte zile, daca nevoia o impune. De dorit este ca aceasta taina sa aiba loc in biserica, in prezenta bolnavului. In cazul in care acesta nu poate fi adus in biserica, Maslul poate fi efectuat si la patul bolnavului.
In nicio alta taina, Biserica nu conditioneaza validitatea ei de participarea a cel putin doi preoti. De altfel, in unul din textele din Scriptura in care se mentioneaza Taina Sfantului Maslu, se vorbeste de preotii Bisericii si nu de un preot: "De este cineva bolnav intre voi, sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el, ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului. Si rugaciunea credintei va mantui pe cel bolnav si-l va ridica pe el Domnul si de va fi facut pacate, se vor ierta lui" (Iacob 5, 15).
In incheiere doresc sa precizez ca Taina Maslului nu este savarsita pentru a aduce moartea celui bolnav, cum adeseori se crede. Momentul mortii este hotarat de Dumnezeu si nu poate fi produs prin aceasta taina.

Adrian Cocosila


avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Soborul Sf. Ioan Botezătorul (+7 ianuarie)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Sam Ian 07, 2012 12:46 am

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
- absoluta smerenie
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
- capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia
- capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod - nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa - isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
- Iisus e mai puternic decat Ioan
- Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
- Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
- Iisus este anterior lui Ioan
- Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: "Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc."

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?"

In referatul lui Marcu citim de asemenea: "Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc."

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: "Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era."

Botezatorului i se pune intrebarea: "Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?" Iar el, ne spune textul evanghelic, "a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul."

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: "Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului."

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

"Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii." Iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El."

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: "Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?" Si tot El raspunde cu glas ferm: "Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta." Si inca: "Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el."

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" tainicele cuvinte: "Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el." Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator - sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea - virtute crestineasca suprema si singura perena - este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."

(sursa: http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/nasterea-sfantului-ioan-botezatorul/pilda-vietii-sfantului-ioan-botezatorul-71675.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Ian 16, 2012 7:20 am

Liturghia şi viaţa monahală păstrează sensul misterului, al sacrului; ele sunt trăite şi participate ca sacre, ele sunt mereu noi şi înnoite şi răspund exigenţelor tuturor timpurilor într-o manieră inepuizabilă, căci misterul este prin definiţie inepuizabil. Când se pierde simţul misterului, caută să se înlocuiască fără încetare cu ceva, pentru că prin orice ar fi înlocuit, acel lucru îmbătrâneşte repede şi se caută mereu tot altul şi altul. (Antonie Plămădeală - "Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă")
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Duminica lui Zaheu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Ian 22, 2012 12:25 am

Evanghelia Duminicii a XXXII-a după Rusalii (a lui Zaheu), Luca 19, 1-10



"În vremea aceea trecea Iisus prin Ierihon şi, iată, un om bogat cu numele Zaheu, care era mai-mare peste vameşi, căuta să vadă cine este Iisus, dar nu putea de mulţime, pentru că era mic de statură. Şi alergând înainte, s-a suit într-un sicomor ca să-L vadă, căci pe acolo avea să treacă. Şi când a sosit la locul acela, Iisus, privind în sus, a zis către el: Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta. Şi a coborât degrabă şi L-a primit, bucurându-se. Şi, văzând, toţi murmurau, zicând că a intrat să găzduiască la un păcătos. Iar Zaheu, stând înaintea Domnului, I-a zis: Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit. Şi a zis către el Iisus: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut."



Sfânta Evanghelie care se citeşte în Duminica a XXXII-a după Rusalii ne arată cum schimbarea modului de a fi al unui bogat poate să-i aducă mântuirea, atunci când din om lacom devine om milostiv, arătând deodată pocăinţă şi fapte de pocăinţă.


Pacea, bucuria şi fericirea sufletului nu se dobândesc prin acumulare necinstită de bunuri materiale


Zaheu vameşul este singurul bogat, dintre cei prezentaţi de Sfântul Evanghelist Luca, care se mântuieşte, chiar dacă, înainte de întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, vameşul era preocupat doar de îmbogăţire, asuprind mulţi oameni şi răpind avutul lor.

În vremea Domnului Iisus, vameşii, adică acei oameni desemnaţi de regimul roman de ocupaţie să adune impozite pentru Imperiu, erau în general dornici de îmbogăţire, colectând cu lăcomie de la populaţie mai mult decât permitea legea.

Unul dintre aceştia, Zaheu, mai-marele vameşilor din Ierihon şi împrejurimi, era un om urât de popor pentru lăcomia lui şi invidiat pentru bogăţia pe care o adunase în scurt timp, dar în mod necinstit sau nedrept.

La un moment dat însă, în viaţa acestui vameş lacom şi nedrept s-a trezit o dorinţă de schimbare. El şi-a dat seama că nu era atât de fericit pe cât spera să fie când luase hotărârea de a aduna multe averi în orice chip. Bogăţiile materiale adunate de el în scurt timp nu-l mulţumeau sufleteşte. Simţea că omul este mai mult decât materie, că pacea, bucuria şi fericirea sufletului nu vin din acumulare necinstită de bunuri materiale în jurul omului, ci prin sporirea bunătăţii spirituale din interiorul omului, din sufletul său.

De aceea, Zaheu, om bogat, dar mic de statură, se urcă într-un sicomor, pentru a reuşi să-L vadă pe Iisus din Nazaret despre care a auzit că schimbase vieţile multor oameni. Deşi fapta lui Zaheu părea, mai degrabă, una inspirată de curiozitate, totuşi, în adâncul său, acesta simţea şi credea că Mântuitorul Iisus Hristos poate să-l elibereze de patima lăcomiei de averi, să-i schimbe viaţa şi să-i dăruiască o nouă lumină vieţii sale. Dovada că Zaheu era mânat de o căutare sinceră şi de o tainică dorinţă de schimbare a vieţii se vede tocmai în faptul că Mântuitorul Iisus Hristos, Cunoscătorul sufletelor oamenilor, dintr-o mare mulţime de oameni, l-a chemat numai pe el pe nume şi i-a spus că doreşte să fie primit în casa acestuia.


Mântuitorul Iisus Hristos nu judecă pe nimeni în mod pripit, după aparenţe sau după opinia publică superficială


Drumul deschis de Iisus oamenilor pe care-i întâlneşte este calea mântuirii. Cine-L caută sincer şi-L întâlneşte pe El simte cum Dumnezeu îi schimbă viaţa. Hristos oferă întotdeauna o nouă şansă celor care Îl caută şi le răspunde acestora într-un mod foarte adesea nou, surprinzător şi neaşteptat. Aşa s-a întâmplat şi cu Zaheu, mai-marele vameşilor, care era un om bogat, lacom şi mândru, nedrept şi asupritor al semenilor săi.

Trecând prin Ierihon, Mântuitorul Iisus Hristos este atent la mulţimea pe care o întâlneşte în cale. El însă îi vede nu numai pe cei de aproape sau pe cei din faţa Lui, ci şi pe cei de departe sau de pe marginea drumului. Privind spre Zaheu, Mântuitorul Iisus Hristos nu a văzut în el doar un om mic de statură şi un curios urcat într-un copac, ci şi un suflet în căutare şi dornic de schimbare spirituală. De aceea, Iisus i-a spus: "Zaheu, grăbeşte-te şi dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta". O invitaţie neaşteptată adresată unui vameş, spre mirarea tuturor celor care-l cunoşteau pe Zaheu ca fiind un om rău şi lacom. Aşadar, Mântuitorul Hristos exprimă în văzul şi auzul tuturor dorinţa Sa de-a intra în casa cuiva care n-ar fi îndrăznit niciodată să-I adreseze o astfel de invitaţie.

Prin urmare, Evanghelia ne spune că această atitudine a lui Iisus a provocat imediat mirare şi murmur în mulţime. Cum am spune astăzi, opinia publică a reacţionat negativ la gestul neaşteptat al Mântuitorului Iisus Hristos. Poate că toţi cei care cunoşteau faptele rele ale vameşului Zaheu erau îndreptăţiţi să murmure că Iisus "a intrat să găzduiască la un păcătos". Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu judecă pe oameni după opinia publică, deoarece aceasta este incapabilă de a sesiza imediat schimbările sau stările duhovniceşti din sufletul omului, iar El a venit în lume să-i ajute pe oameni înainte de a-i judeca, a venit să-i vindece de patimi şi să-i ridice din păcate, după cum spune El Însuşi: "n-am venit să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea" (cf. Ioan 12, 47).

Bunătatea lui Hristos a pătruns dincolo de răutatea lui Zaheu


Evanghelia ne arată, în continuare, cum Zaheu vameşul şi-a înnoit sufletul după ce Mântuitorul Iisus Hristos a intrat în casa acestuia. Şi anume, un vameş lacom devine darnic, se schimbă radical, dar nu pentru că a fost mustrat cu asprime, ci pentru că a fost onorat cu o cinste neaşteptată. Prezenţa lui Iisus în casa sa l-a copleşit. De ce? Pentru că i s-a acordat o onoare sau o preţuire pe care ştia că nu o merită. Hristos l-a cinstit pe un păcătos deşi acesta nu merita cinstire din partea oamenilor, întrucât era necinstit în relaţiile lui cu ei. Totuşi, nemărginita milostivire sau copleşitoarea bunătate a lui Hristos a pătruns atât de puternic dincolo de întunericul şi răutatea păcatului lăcomiei care stăpânea sufletul lui Zaheu, încât a răscolit în el dramul de bunătate care-i mai rămăsese şi a reaprins în el "cărbunele" omeniei, acoperit de cenuşa şi zgura păcatului. Când acest cărbune al chipului bunătăţii a fost aprins de focul iubirii milostive şi salvatoare a lui Hristos, din sufletul lui Zaheu a ţâşnit lumina unei vieţi noi exprimate într-o hotărâre radicală: "iată jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi, dacă am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit". Tăciunele sufletului său întunecat, aproape stins din cauza lăcomiei, a devenit îndată torţă înflăcărată de dărnicie, chip luminos al lui Dumnezeu Cel milostiv!

Vedem aici marea înţelepciune a Mântuitorului Iisus Hristos şi dumnezeiasca Lui bunătate de Duhovnic desăvârşit, Care vindecă şi eliberează sufletele păcătoşilor, recuperează pe cei pierduţi, dezrobeşte pe cei împătimiţi şi ridică pe cei căzuţi.

Zaheu, lacomul şi zgârcitul de ieri, devine deodată milostiv şi darnic, deoarece s-a întâlnit cu milostivirea negrăită a lui Dumnezeu care l-a copleşit. Omul înrăit din pricina păcatului a devenit om bun, pentru că a fost surprins de bunătatea lui Dumnezeu Cel Sfânt. Omul nemilos şi aspru a devenit om milostiv şi generos faţă de săraci, pentru că L-a primit în casă şi în suflet pe Dumnezeu Preamilostivul.

Văzând această schimbare în viaţa lui Zaheu, Mântuitorul Iisus Hristos a cuprins în această stare nouă de viaţă şi familia acestuia, arătând astfel cum o familie a unui om păcătos care se pocăieşte poate deveni părtaşă la binecuvântarea lui Dumnezeu Cel milostiv şi iertător.

"Iar Iisus a grăit către el: astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi el (Zaheu) este fiul lui Avraam." De ce a mai adăugat, oare, Mântuitorul şi cuvintele: "pentru că şi el este fiul lui Avraam"? Nu era suficient să spună: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia"?

Aceste cuvinte ale Mântuitorului ne descoperă motivaţia autoinvitării Sale în casa lui Zaheu. A fi numit fiul lui Avraam înseamnă a avea credinţă. Aşadar, în pofida păcătoşeniei sale, Zaheu s-a urcat într-un sicomor având credinţa că Iisus, Învăţătorul şi Vindecătorul, îl poate lumina şi îi poate schimba viaţa. Această credinţă a lui Zaheu, pe care numai Dumnezeu-Omul a putut-o citi în adâncul sufletului acestuia, ca fiind o dorinţă a acestuia pentru o relaţie nouă a sa cu Dumnezeu şi cu semenii, a atras atenţia Mântuitorului Iisus Hristos. Aşadar, mai întâi harul lui Iisus Hristos a intrat tainic în sufletul lui Zaheu ca să-L caute pe Iisus, iar apoi Iisus a intrat şi în casa lui Zaheu, pentru a împlini şi proclama mântuirea şi vindecarea sufletului acestuia.

Bunătatea milostivă a lui Dumnezeu eliberează pe oameni de lăcomie


În Evanghelia din "Duminica lui Zaheu" vedem că Dumnezeu schimbă inimile oamenilor, nu atât prin pedepse, boală, necazuri ori mustrări, cât mai ales printr-o copleşitoare bunătate care se arată oamenilor păcătoşi, adesea, în mod neaşteptat şi nemeritat. Însă milostivirea şi bunătatea lui Dumnezeu se arată foarte adesea peste cei mai mari păcătoşi, nu doar pentru convertirea acestora, ci şi ca un îndemn pentru toţi oamenii, care trebuie să devină cât mai buni, mai milostivi, să caute asemănarea cu Dumnezeu Multmilostivul.

Pe de altă parte, pocăinţa care se arată în schimbarea spirituală a lui Zaheu vameşul nu este o pocăinţă care se manifestă doar ca regret pentru faptele rele săvârşite, ci şi o schimbare în bine a modului de a gândi, de a simţi şi de a făptui, adică trecerea de la fapte rele la fapte bune. Întrucât Hristos Domnul nu l-a mustrat pe Zaheu, ci l-a onorat cu o vizită acasă la el, acesta, copleşit de iubirea milostivă a lui Iisus, a trecut direct la faptele pocăinţei şi ale îndreptării, adică la faptele bune pe care le săvârşeşte cineva când deodată îşi schimbă orientarea vieţii în bine şi dobândeşte prin har un suflet milostiv.

Din episodul întâlnirii Mântuitorului Hristos cu vameşul Zaheu învăţăm şi noi că putem să ne schimbăm viaţa în bine din proprie iniţiativă, nu aşteptând să fim pedepsiţi, nici certaţi cu boală, cu suferinţă ori cu mustrări, ci cugetând la multa bunătate a lui Dumnezeu şi la dorinţa Lui de a intra în casa sufletului nostru. Cum şi când ne putem noi converti ori schimba în bine? În foarte multe chipuri şi în orice moment. De pildă, când vedem un om mai credincios decât noi, să nu-l invidiem, ci să ne hotărâm să avem şi noi credinţă mai puternică; când vedem un om mai harnic şi mai darnic decât noi, să ne hotărâm să fim şi noi mai harnici şi mai darnici; când vedem că un om are o viaţă mai curată decât noi şi trăieşte în sfinţenie, să ne hotărâm să ne curăţim şi noi viaţa de păcate. Făcând aşa, auzim şi noi cum răsună tainic în sufletele noastre cuvintele lui Hristos Domnul: "Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul credinţei"!


Iisus Mântuitorul ne caută necontenit pe fiecare dintre noi, ca şi noi să-L căutăm pe El, Izvorul vieţii veşnice fericite


Evanghelia de astăzi este plină de învăţături duhovniceşti, iar concluzia ei, exprimată prin cuvintele Mântuitorului: "Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut" este un motiv de nădejde şi încurajare pentru noi toţi.

Orice om care rămâne în păcat este un om pierdut dacă nu se pocăieşte. Pocăinţa, însă, înseamnă o schimbare a vieţii, o trecere de pe calea pierzării pe drumul mântuirii, de la fapte rele la fapte bune.

Sfânta Evanghelie ne arată cum convertirea unui om păcătos s-a produs pentru că i s-au arătat acestuia o bunătate şi o onoare pe care nu le merita. Ea ne ajută să înţelegem că multa blândeţe, multa răbdare şi multa bunătate ale lui Dumnezeu sunt un îndemn tainic la pocăinţă, la schimbare în bine. Mulţi oameni, deşi sunt mai păcătoşi decât alţii, primesc multe daruri de la Dumnezeu. Deşi sunt răi, totuşi le merge bine, iar unii se întreabă: cum de le merge bine acestor oameni atât de răi sau de lacomi?

Răspunsul poate fi acesta: Mântuitorul Iisus Hristos aşteaptă ca bunătatea, milostivirea şi dărnicia Lui să-i determine într-o zi pe cei mai păcătoşi să-şi schimbe viaţa, să se convertească, nu din teamă de pedeapsă, ci datorită bunătăţii lui Dumnezeu, Care iubeşte pe tot omul şi doreşte ca nimeni să nu piară, ci să se mântuiască, adică să vină la El, în mod liber, cu dorinţa de mântuire, de viaţă veşnică fericită, în iubirea Preasfintei Treimi.

Să ne rugăm Domnului nostru Iisus Hristos să ne ajute să ne schimbăm şi noi viaţa nu numai când trecem prin necazuri, ci şi când primim daruri şi binecuvântări nemeritate de la Dumnezeu. Să devenim buni şi să săvârşim fapte bune ca roade ale bunătăţii Lui lucrătoare în noi, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire! Amin.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1846;1;68088;0;Bunatatea-lui-Iisus-vindeca-rautatea-sufletului-patimas*.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Sf. Munte Athos

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Joi Ian 26, 2012 1:38 am

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Dumninica Femeii Cananeence

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Ian 29, 2012 12:09 am

Credinţă tare izvorâtă din iubire îndurerată

Evanghelia Duminicii a XVII-a după Rusalii (a Cananeencei). Matei 15, 21-28:
"În vremea aceea a venit Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi, iată, o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind, striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de diavol. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Dă-i drumul, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă! El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor. Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela."

Sfânta Evanghelie din Duminica a XVII-a după Rusalii, numită şi Duminica femeii cananeence, ne învaţă multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea lui Dumnezeu în viaţa oamenilor.

Femeia cananeeancă era de alt neam şi de altă credinţă decât evreii. Tirul şi Sidonul erau porturi situate pe ţărmul de est al Mării Mediterane, făcând parte din Fenicia, astăzi, ele se află pe teritoriul Libanului. Deci, aceste oraşe nu făceau parte din Palestina sau Ţara Sfântă, iar faptul însuşi că Mântuitorul Iisus Hristos trece dincolo de graniţele ţării Sale natale are o semnificaţie deosebită. Deşi spune "nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel" (Matei 15, 24), totuşi, Iisus iese din teritoriul Ţării Sfinte şi merge către două oraşe-state sau cetăţi locuite de păgâni, care se închinau nu adevăratului Dumnezeu mărturisit de evrei, ci unor idoli, cei mai renumiţi fiind Baal şi Astarta. Ieşirea Mântuitorului Iisus Hristos dincolo de pământul lui Israel este deja o prefigurare a faptului că Evanghelia Sa va fi propovăduită nu numai poporului evreu, ci şi altor neamuri sau popoare. Prezenţa lui Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului este, aşadar, o anticipaţie a predicării Evangheliei Sale şi printre păgâni, deoarece Dumnezeu cheamă toate popoarele la mântuire în Iisus Hristos.

Hristos descoperă credinţă mare la o femeie dintr-un popor păgân

Întrucât Mântuitorul Iisus Hristos a întâlnit adesea ostilitatea unora dintre evrei şi o lipsă de receptivitate a acestora faţă de Evanghelia Sa, El vrea să arate ucenicilor Săi că poate descoperi credinţă acolo unde evreii nu se aşteaptă.

Înţelepciunea lui Iisus şi atitudinea Sa misionară se arată în faptul că, pe de o parte, El trece hotarele Palestinei şi ajunge în patria femeii păgâne, iar, pe de altă parte, refuză să-i răspundă acesteia la prima cerere a ei de-a vindeca pe fiica sa bolnavă, chinuită de diavol. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că atât tăcerea Mântuitorului, cât şi întârzierea Sa în a da un răspuns favorabil acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii ascund intenţia Lui de a evidenţia mai bine credinţa mare pe care o avea ea. Dacă El nu lăsa femeia să stăruie îndelung în rugăciunea ei, ucenicii Săi nu ar fi putut vedea atât de clar trei mari calităţi sau virtuţi ale acestei femei cananeence, şi anume: credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare.

Credinţa vie se arată prin stăruinţa în rugăciune

După felul cum Îl roagă pe Iisus, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!" (Matei 15, 22), această femeie mărturisea credinţa ei că în Iisus din neamul lui David lucrează puterea lui Dumnezeu, că în El se săvârşeşte lucrarea vindecării sau eliberării oamenilor de păcate, de boli şi de diavoli. Întrucât auzise că Iisus din Nazaret este prooroc, ca şi David, şi mai ales că este un mare doctor vindecător de suflete şi de trupuri, femeia cananeeancă mărturisea credinţa ei vie că numai Iisus poate vindeca pe fiica ei bolnavă şi, ca atare, Îl ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David!"

După ce Iisus vede că femeia cananeeancă se închină Lui şi-L roagă, zicând: "Doamne, ajută-mă!", El doreşte să arate celor din jur şi smerenia ei, zicând către femeie: "Nu este bine să iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor!" (Matei 15, 26). Prin aceasta Iisus exprimă, de fapt, mentalitatea oricărui evreu din timpul Său, adică pretenţia evreilor de-a fi superiori tuturor celorlalte popoare. În acest sens, se pare că mulţi dintre evreii din timpul Mântuitorului considerau popoarele păgâne din jur ca fiind un fel de "câini", adică mai mult animale domestice decât fiinţe umane. La prima vedere, Mântuitorul dă impresia că intră în logica evreilor sau a conaţionalilor Săi, nu însă pentru a dispreţui pe femeia cananeeancă, ci pentru ca toţi să poată vedea smerenia şi răbdarea ei. De fapt, Mântuitorul Iisus Hristos vrea să pună în contrast orgoliul şi pretenţia de superioritate a evreilor cu tăria credinţei şi multa smerenie pe care le are o femeie de neam păgân. Din smerenie, femeia cananeeancă a îndurat pretenţia de superioritate a evreilor, şi anume că ei sunt fii ai casei lui Dumnezeu, iar popoarele păgâne sunt "câini". Auzind aceste cuvinte aspre, femeia nu se tulbură şi nici nu Îl contrazice pe Mântuitorul Iisus Hristos, ci, având o smerenie uimitor de profundă, Îi răspunde, zicând: "Aşa este, Doamne!" (Matei 15, 27). Totuşi, vedem că în marea şi adânca smerenie a femeii acesteia nu se află nici un semn de descurajare, ci foarte multă înţelepciune. Întrucât era o femeie smerită şi mult răbdătoare, ea a găsit un răspuns înţelept pentru a dobândi, totuşi, vindecarea fiicei sale. De aceea a zis: "Aşa este, Doamne!", şi îndată a mai adăugat: "dar şi câinii se satură din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor" (Matei 15, 27). Văzând credinţa ei vie, stăruinţa ei în rugăciune, multa ei smerenie şi primind un răspuns neaşteptat de înţelept din partea acestei femei de alt neam şi de altă religie decât evreii, Hristos Domnul a exclamat, în semn de preţuire, zicând: "O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti! Iar Evanghelia precizează: Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela" (Matei 15, 28). Astfel făcând, Iisus a ajuns la scopul urmărit de El, şi anume a arătat ucenicilor Săi că păgânii vor crede în numele Lui mai uşor decât mulţi dintre evrei.

Femeia cananeeancă - pildă de credinţă, smerenie şi rugăciune pentru toţi oamenii

Descoperind ucenicilor Săi marea credinţă a femeii cananeence, Mântuitorul şi Învăţătorul Iisus Hristos o prezintă pe aceasta ca fiind un dascăl pilduitor pentru toţi oamenii. Ce a învăţat Biserica de la această femeie cananeeancă? Mai întâi, iubirea milostivă faţă de oamenii care suferă. Ea se ruga, zicând: "Miluieşte-mă, Doamne..., fiica mea este rău chinuită de diavol" (Matei 15, 22). Deci, femeia nu zicea: "Doamne, miluieşte pe fiica mea!", ci "Miluieşte-mă!", adică "Ai milă de mine!". De ce? Pentru că ea s-a identificat pe deplin cu suferinţa fiicei sale şi devenise glasul fiicei sale care nu se mai putea ruga, întrucât era posedată de un demon.

Iată de ce rugăciunea ei, "Miluieşte-mă, Doamne" sau "Doamne, miluieşte-mă!", a devenit rugăciunea cea mai scurtă şi cea mai frecventă a Bisericii, adică rugăciunea ritmică a Bisericii sau respiraţia spirituală a ei ca Trup tainic al lui Hristos Cel Înviat, plin de Duh Sfânt. De fapt, această rugăciune este, în acelaşi timp, cea mai concentrată şi cea mai cuprinzătoare rugăciune a Bisericii, deoarece mila lui Dumnezeu înseamnă iubirea Lui smerită, multmilostivă şi atotbună, vindecătoare şi mântuitoare pentru toţi oamenii.

De la această femeie cananeeancă mai învăţăm şi o altă rugăciune, şi anume rugăciunea: "Doamne, ajută-mă!". Aceasta este rugăciunea izvorâtă din adâncul inimii, mai ales când omul simte că nici unul dintre oameni nu-l mai poate ajuta, ci numai Preamilostivul Dumnezeu Cel atotputernic. Prin această rugăciune, omul exprimă, în acelaşi timp, limita puterilor sale omeneşti şi speranţa izvorâtă din credinţa că numai Dumnezeu îl mai poate salva dintr-o situaţie gravă, de limită între viaţă şi moarte.

Prin rugăciunea pentru alţii ne întâlnim cu Hristos

"Ajutorul meu (este) de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul" - spune psalmistul (Psalmul 120, 2). Deşi nu se ruga folosind cuvinte din psalmii lui David, femeia cananeeancă a cunoscut, totuşi, lumina psalmilor, întrucât ea cerea ajutor de la Iisus, numindu-L Fiul lui David, în Care era prezent şi lucrător Dumnezeu şi putea să vindece pe fiica ei. Din credinţa vie, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare ale femeii cananeence învăţăm şi noi cât de mare este nevoia de a ne ruga pentru alţii. Ca mamă îndurerată, ea se ruga, zicând: "Doamne, miluieşte-mă!" şi "Doamne, ajută-mă!". Nu cerea nimic pentru ea însăşi, ci totul pentru fiica ei rău chinuită de diavol. Atât de mult se identifica mama îndurerată cu suferinţa fiicei sale bolnave, încât suferinţa fiicei sale a devenit suferinţa sa proprie. Aici vedem cum se manifestă iubirea milostivă, compătimirea sau împreună-pătimirea cu omul suferind. Acestei iubiri milostive şi smerite a mamei îndurerate a răspuns iubirea milostivă, smerită şi vindecătoare a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Evanghelia ne învaţă că există situaţii în viaţa omului când el nu se mai poate ruga pentru sine însuşi: fie că nu mai are luciditatea minţii pentru a formula o rugăciune, fie că e copleşit de prea multă suferinţă. În astfel de situaţii, este o mare binecuvântare să ai mamă credincioasă sau tată credincios, soţie credincioasă sau soţ credincios, copii credincioşi sau prieteni credincioşi, care se roagă stăruitor pentru tine.

În femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi vedem o prefigurare a Bisericii lui Hristos, care se roagă pentru toţi oamenii aflaţi în boală şi în nevoi. Niciodată Biserica nu se roagă doar pentru sine, ci şi "pentru pacea a toată lumea", "pentru îmbelşugarea roadelor pământului", "pentru vremuri cu pace", pentru cei bolnavi, pentru cei robiţi, pentru cei în necazuri şi în nevoi. Biserica invocă harul sau ajutorul lui Dumnezeu pentru întreaga lume, deoarece lumea întreagă a fost creată şi există prin mila sau iubirea milostivă a lui Dumnezeu. Din rugăciunea femeii cananeence pentru fiica ei înţelegem cât de mare este puterea rugăciunii fiecărui credincios pentru cei care se află în suferinţă, "pentru cei care nu ştiu, nu vor sau nu mai pot să se roage pentru ei înşişi", după cum spunea vrednicul de pomenire Justinian, Patriarhul României, în timpul regimului comunist.

Şi astăzi este mare nevoie de rugăciune pentru alţii, nu numai pentru noi înşine; mai ales rugăciune pentru oamenii care se află în suferinţă, "pentru tot sufletul necăjit şi întristat", cum se spune în rugăciunile noastre bisericeşti. Maica Domnului Rugătoarea (Oranta) este icoana Bisericii în stare de rugăciune, pentru că ea este "iubire cu smerenie pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni", cum se spune în rugăciunea finală din Acatistul Bunei-Vestiri. Ca atare, Biserica în totalitatea ei trebuie să fie iubire cu smerenie sau iubire smerită şi milostivă, mai ales pentru cei pe care nu îi mai iubeşte nimeni sau nu mai au pe nimeni care să-i ajute.

Aşadar, din Evanghelia de astăzi învăţăm că fiecare om care se apropie de Iisus Hristos, în stare de credinţă, smerenie şi rugăciune, va fi ascultat de El, mai ales când acesta se roagă pentru cei care nu se mai pot ruga pentru ei înşişi. Un astfel de om milostiv şi rugător va simţi bucuria pe care a primit-o în suflet femeia cananeeancă atunci când Mântuitorul Iisus Hristos i-a zis: "mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti!" (Matei 15, 28). La iubirea smerită şi milostivă a celui ce se roagă pentru cei care suferă răspunde Hristos-Domnul prin iubirea Sa smerită şi milostivă, vindecătoare şi dătătoare de bucurie, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor. Amin.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1853;1;68454;0;Credinta-tare-izvorata-din-iubire-indurerata*.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Duminica Fiului Risipitor

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Feb 12, 2012 1:37 am

Pericopa evanghelică a Fiului risipitor din cea de-a doua duminică a perioadei premergătoare începutului Postului celui Mare ne prezintă timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exil. Fiul risipitor pleacă într-o ţară îndepărtată. Ţara îndepărtată defineşte condiţia noastră umană, starea noastră căzută, în mare depărtare de Dumnezeu, aşadar a exilului nostru din Pământul Făgăduinţei, din Ierusalimul Ceresc, în pământul care rodea doar "spini şi pălămidă". Starea aceasta a depărtării aproape totale de Dumnezeu trebuie să ne-o asumăm şi noi, fiii cei risipitori, şi să începem să ne apropiem de Dumnezeu, pentru că "un om care nu a trecut niciodată prin această experienţă, fie ea şi foarte scurtă, care nu a simţit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu şi de adevărata viaţă, nu va înţelege niciodată care este esenţa creştinismului". Cu alte cuvinte, cel ce se simte perfect "acasă" în perimetrul lumii acesteia, perisabilă şi trecătoare, un om care iubeşte numai viaţa lumii acesteia, care nu a fost nicicând atins de dorul după o altă realitate, veşnică şi netrecătoare, după Ierusalimul Ceresc şi Pământul Făgăduinţei, nu va reuşi nicicând să înţeleagă ce este pocăinţa şi cum ar trebui să se silească să o dobândească.

Aşadar, pilda aceasta atrage atenţia, pe de o parte, asupra înstrăinării noastre de Dumnezeu, a risipirii de către noi a darurilor primite de la El, iar pe de altă parte, asupra aducerii aminte şi a reîntoarcerii cu credinţă la Părintele Ceresc, primind din partea Acestuia reaşezarea în demnitatea de fii ai Săi iubiţi.

Sinaxarul Duminicii Fiului risipitor ne lămureşte şi mai bine asupra sensului aşezării acestei teme a pocăinţei înaintea începutului propriu-zis al perioadei Postului Mare. Din textul Sinaxarului înţelegem că această duminică a fost aşezată de către Sfinţii Părinţi pentru ca păcătoşii să nu cadă în deznădejde, văzând starea lor căzută, ci să dobândească curaj, îndemnându-i să facă pocăinţă, urmând pilda fiului risipitor. În acest sens, Condacul Duminicii arată: "De la părintească slava Sa, depărtându-mă neînţelepţeşte, în răutăţi am risipit bogăţia ce mi-ai dat. Pentru aceasta, glasul desfrânatei aduc Ţie: Greşit-am înaintea Ta, Părinte îndurate. Primeşte-mă pe mine, cel ce mă pocăiesc, şi mă fă ca unul din slujitorii Tăi".

O particularitate a slujbei Duminicii Fiului risipitor o reprezintă cântarea la slujba Utreniei a nostalgicului Psalm 136: "La râul Vavilonului". Deşi psalmul acesta face referire la contextul istoric al robiei babilonice a evreilor, în imnografia bisericească, el a fost aşezat ca prototip al Împărăţiei cereşti, căci Ierusalimul, atât de râvnit, este chipul veacului viitor, al Ierusalimului Ceresc, în care omul fusese aşezat prin creaţie. Plânsul, ca aducere aminte de Sion, este imaginea desăvârşită a omului înstrăinat de scopul existenţei sale. Aceasta este de fapt imaginea omului căzut în robia păcatului şi a morţii, ca urmare a neascultării de Dumnezeu. Tocmai datorită acestui fapt, "cântarea Sionului" nu mai este în acord cu starea de robie duhovnicească în care s-a aşezat omul prin cădere. Adică, din această stare, omul nu mai poate cânta "cântările Sionului", imnele biruinţei din Împărăţia lui Dumnezeu, pierdută prin păcat. Tocmai de aceea, psalmistul întreabă retoric: "Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?" Iar pământul străin nu este decât tărâmul morţii în care au fost alungaţi oamenii din pricina neascultării de Părintele Ceresc. Cântarea Sionului nu poate fi cântată, adică poate izvorî numai din bucuria prezenţei, din împărtăşirea de bunătăţile Ierusalimului. Numai gustarea din aceste bucurii ale Ierusalimului poate genera cântarea de biruinţă a prietenilor Mirelui Ceresc. Din starea omului căzut pradă păcatului, Sionul este doar amintirea, icoana unui bun avut, dar risipit prin nesocotinţă. "Aducerea aminte de Sion" rămâne imperativul adresat celor credincioşi întru redobândirea bunătăţilor risipite.

Biserica are rostul de a ne aminti neîncetat, şi mai cu seamă în această vreme premergătoare Postului cel Mare, de ceea ce noi am părăsit şi am pierdut, adică Viaţa cea dumnezeiască. Iar atunci când ne amintim, găsim în noi dorinţa şi puterea de a ne reîntoarce: "…mă voi întoarce la Tatăl meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi". Pocăinţa şi reîntoarcerea, atât de necesare pentru reaşezarea noastră în demnitatea pierdută de fii ai lui Dumnezeu, ne sunt oferite şi îmbiate de către Biserică în Sfânta Taină a Spovedaniei. Pentru a dobândi însă iertarea, este necesară din partea noastră schimbarea minţii, adică a modului de gândire şi de vieţuire. Această schimbare a minţii nu este altceva decât o modificare lăuntrică a noastră. Acesta este sensul autentic al unei pocăinţe sincere şi numai o astfel de pocăinţă ne poate prilejui iertarea din partea lui Dumnezeu şi reaşezarea în Ierusalimul Ceresc, pierdut prin neascultarea de El.

Aşadar, noi, fiii cei risipitori, ne putem reîntoarce la Părintele Ceresc, fiind aşteptaţi de către Acesta la capătul drumului acestei reîntoarceri. Pentru a porni însă pe drumul reîntoarcerii, trebuie să conştientizăm îndepărtarea şi risipirea darurilor dumnezeieşti primite, parcurgând cu osteneală drumul care ne-a îndepărtat de ţara noastră de origine, de Împărăţia cerească. Calea aceasta este tocmai cea a celor 40 de zile de post şi rugăciune, care ne stau înainte, ori rostul acestui parcurs sunt tocmai întărirea şi adâncirea noastră în noi înşine, pentru a ne vedea propria nimicnicie, care să genereze primele mişcări ale pocăinţei, adică ale zdrobirii inimii noastre, pentru redobândirea iertării.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1867;1;69051;0;Gresit-am-Doamne-miluieste-ma!.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Absolut excepţional

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Feb 13, 2012 6:03 am

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Feb 20, 2012 8:10 am


Gandurile rele
In om nu sunt prezente numai gandurile bune, care vin de la Dumnezeu si ii aduc bucurie, ci sunt prezente si cele rele, ganduri trimise de diavol, care ii pricinuiesc,omului,tulburare si intristare.
Gandurile rele nu sunt zamislite de firea noastra, caci ea a fost creata buna. A spune ca din cauza firii avem ganduri rele, inseamna a marturisi ca Dumnezeu este autorul lor, de vreme ce ne-a daruit o fire care naste si astfel de ganduri. Dar din cauza pacatelor, se poate face si ea sursa a gandurilor rele.
Gandurile rele sunt doar inceputul razboiului diavolului impotriva noastra. Daca omul nu scapa de ele, gandurile semanate in minte de diavol cresc pana la faptuirea pacatului si de acolo la impatimirea omului - la repetarea pacatului,facand.din.om.un.robal.patimilor.
Sfantul Ioan Scararul spune ca "Precum ouale nasc viata atunci cand sunt incalzite in cuibar (cand sunt clocite), tot astfel si gandurile pe care le tinem in noi prind viata si se prefac in fapte". Ce reiese de aici? Ca niciun gand rau nu trebuie pastrat in mintea noastra, caci el nu peste mult timp va abate mintea.de.la rugaciune.
Nu putem vietui fara ganduri, dar sta in puterea noastra sa gandim duhovniceste sau trupeste. In Pateric se spune ca "Un frate a venit la avva Pimen si i-a spus: "Avva, am multe ganduri rele si ma pun in primejdie“. Batranul l-a scos afara din chilie si i-a spus: "Umfla-ti pieptul si opreste vantul!". Fratele a raspuns: "Nu pot sa fac asta". Atunci batranul i-a zis: "Cum nu poti sa faci asta, nu poti impiedica nici gandurile rele sa navaleasca peste tine. Dar macar tine-le piept". Asadar, nu putem impiedica gandurile sa ne atace, dar putem lupta impotriva lor: sa le intampinam cu dispret si sa nu le.punem.lucrare.
Dar eliberarea de gandurile rele nu se poate face prin propriile puteri, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Sa-I cerem in rugaciune ca neincetat sa facem voia Sa si sa nu uitam ca in spovedanie este indicat sa-i marturisim duhovnicului si gandurile noastre. Infatisarea gandurilor noastre Domnului prin parintele duhovnicesc, va aduce linistea launtrica. Caci duhovnicul, inzestrat cu intelepciunea cea dupa Dumnezeu, ne va ajuta sa implinim cuvintele rostite de avva Pimen: "Precum o lada plina cu haine, de le va lasa cineva, cu vremea putrezesc, asa si gandurile, de nu le vom face cu trupul, cu vremea se prapadesc si putrezesc".
Duminica, 26 februarie, exista randuiala de a se cere iertare. Este cunoscuta sub denumirea de "Duminica Iertarii". Asadar, prima incercare de iesi biruitori din lupta cu pacatul este iertarea, reintoarcerea la iubire. Este dureros ca aceasta slujba unica lipseste din multe biserici. Faptul ca e intalnita mai mult in manastiri, denota despartirea noastra de duhul Bisericii. Aceste randuieli sunt trepte spre a deschide inima catre "o alta lume". Din cauza pacatului, omul a pierdut puterea de a pasi in mod natural catre Dumnezeu.
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Feb 20, 2012 8:11 am

Sursa: Crestin ortodox
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Feb 27, 2012 8:40 am

Postul nu este lasat sa omoare omul

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.
Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.
Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.
Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.

In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.
Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.

Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.
Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...
Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.
Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...
In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.
Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.
In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?
Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.
Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.
Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.
Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.
Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...

Parintele Sofian Boghiu
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Cel mai vechi imn inchinat Maicii Domnului

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Feb 29, 2012 12:26 am

Cel mai vechi imn inchinat Maicii Domnului

In randuiala Vecerniei zilelor de rand din Postul Mare intalnim cel mai vechi imn liturgic inchinat Maicii Domnului, "Sub milostivirea ta” (greaca:Ὑπὸ τὴν σὴν εὐσπλαγχνίαν; latina: Sub tuum praesidium): "Sub milostivirea ta scapam, Nascatoare de Dumnezeu. Rugaciunile noastre nu le trece cu vederea in nevoi, ci din primejdii ne izbaveste pe noi, una curata, una binecuvantata".
Aceasta rugaciune se regaseste, atat in riturile liturgice rasaritene, cat si apusene, de-a lungul timpului, existand mai multe variante textuale. Cea mai veche forma a acesteia, initial scrisa in limba greaca si folosita in cadrul slujbelor din perioada Craciunului de catre crestinii copti, dateaza de la anul 250 d.Hr.. Pe langa textul in limba greaca, vechi versiuni pot fi intalnite in limbile copta, siriaca, armeana si latina.

Imnul "Sub milostivirea ta” descoperit pe un papirus din secolul al III-lea
Textul acestei rugaciuni a fost descoperit in anul 1917 printre papirusurile egiptene achizitionate de Biblioteca John Rylands din Manchester. Pe un fragment de papirus masurand 18 cm/ 9,4 cm, se afla aceasta scurta rugaciune scrisa in limba greaca.
C.H. Roberts a publicat pentru prima data acest document in 1938. Initial, acesta a datat papirusul in secolul al IV-lea, gandind ca este imposibil sa intalneasca referirea la Fecioara Maria ca "Theotokos” (Nascatoare de Dumnezeu) inainte de acest secol (vom vedea insa ca expresia Teotokos era folosita in Alexandria inainte de anul 250 d.Hr.). Insa colegul acestuia E. Lobel, impreuna cu care a colaborat la editarea papirusului Oxyrhynchus, bazandu-si argumentele numai pe analiza paleografica, a sustinut ca textul nu poate fi mai vechi de secolul al III-lea, fiind cel mai probabil scris intre anii 250 - 280 d.Hr.
Fiind o rugaciune in care se invoca ajutorul si mijlocirea Maicii Domnului s-a afirmat ca a aparut intr-un loc in care comunitatea crestina se afla intr-o primejdie iminenta, probabil in contextul persecutiilor ( din timpul lui Valerian sau Deciu).

Imnul "Sub milostivirea ta” - insemnatate teologica
Descoperirea si daterea acestei rugaciuni sunt de mare importanta intrucat ofera liturgistilor informatii pretioase cu privire la dezvoltarea cultului Maicii Domnului in primele secole crestine.
Asemenea celorlalte rugaciuni liturgice vechi, imnul "Sub milostivirea ta", este caracterizat de o simplitate si concizie a expresiilor. De asemenea, imnul contine si referinte biblice, ultimul cuvant "binecuvantata”, trimitand la salutul Elisabetei: "Binecuvantata esti tu intre femei” (Luca 1,42)
Mai mult, acest imn sintetizeaza trei adevaruri de credinta fundamentale: 1. alegerea speciala a Maicii Domnului de catre Dumnezeu ("una binecuvantata”); 2. pururea fecioria Maicii Domnului ("una curata”); 3. numele de Theotokos - Nascatoare de Dumnezeu - adresat Maicii Domnului.
Termenul Theotokos prezent in textul acestei rugaciuni, in timpul secolului al III-lea, cu 200 de ani mai devreme de precizarea sa teologica in contextul ereziei lui Nestorie ( Sinodul al V-lea Ecumenic de la Efes din anul 431) i-a creat probleme lui C. H. Roberts, editorul textului egiptean, legate de datarea rugaciunii.
De altfel, termenul Theotokos nu este insa o inovatie a secolului al V-lea. In timpul secolului al IV-lea, termenul era destul de popular in Alexandria (find intalnit la Sfantul Alexandru al Alexandriei, Sfantul Atanasie, Sfantul Serapion de Thmuis, Didim cel Orb), precum si in Arabia, Palestina, Capadocia (Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigorie de Nazianz) si chiar in randul arienilor (Asterie Sofistul).
Mai mult, termenul poate fi intalnit chiar in secolul al III-lea, in scrierile scolii din Alexandria. Potivit marturiei istoricului bisericesc Socrates, Origen l-ar folosit in comentariul sau - din pacate pierdut - la Epistola catre Romani. Ucenicul acestuia, Episcopul Dionisie al Alexandriei, a folosit la randul sau termenul "Theotokos” in jurul anului 250, intr-o epistola catre Paul de Samosata. Este interesant de notat ca termenul nu a ramas doar un concept teologic, primind o dimensiune liturgica in Egipt, in aceeasi perioada. Este dificil de mentionat insa daca discursul teologic a influnetat rugaciunea liturgica sau vice-versa.
Astfel stand lucrurile, putem intelege mai bine atitudinea Sfantului Chiril al Alexandria impotriva ereziei nestoriene in secolul al V-lea, cand termenul Theotokos era deja, de mai multa vreme, parte a traditiei crestine traite si cantate in liturghia din Alexandria.

Imnul "Sub milostivirea ta” - context liturgic
Initial, rugaciunea "Sub milostivirea ta" era folosiata in cultul coptilor, in cadrul slujbei Vecerniei oficiate in perioada Craciunului. De asemenea, rugaciunea este intalnita in riturile liturgice bizantin, roman si ambrozian.
In ritul liturgic bizantin, imnul este cantat in timpul Vecerniei zilelor de rand din Postul Mare, dupa cele trei tropare: Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, Troparul Sfantului Ioan Botezatorul si Troparul Sfintilor Apostoli.
Contextul liturgic al cantarii este legat de incheierea slujbei de seara si de plecarea credinciosilor. Cantarea lui Simeon ("Acum slobozeste pe robul tau, Stapane, dupa cuvatul Tau in pace") in care se invoca credinta in purtarea de grija a lui Dumnezeu, este urmata, in plan liturgic, de imnul "Sub milostivirea ta", in care invocam purtarea de grija a Imparatesei Cerurilor.
Daca, in fiecare din aceste rituri, in pofida vechimii sale, imnul Sub milostivirea ta, detine insa un loc smerit, aproape marginal, nu acelasi lucru il putem spune despre locul pe care il ocupa in inimile credinciosilor, aceasta fiind unul dintre cele mai indragite imne liturgice.
Urmand insa Bisericii Ortodoxe Ruse, in Biserica Ortodoxa Romana aceasta cantare liturgica este interpretata si in afara perioadei Postului Mare, in special la Sfanta Liturghie, in timpul impartasirii preotului.
Atat in traditia liturgica rusa, cat si in cea romana, varianta muzicala cea mai raspandita a acestui imn apartine lui Dimitrie Bortniansky.
In traditia rusa, la sfarsitul acestui imn au fost adaugate si invocarile: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste-ne pe noi!; Sfintilor Arhangheli, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!; Toti sfintii, rugati-va lui Dumnezeu pentru noi!".

Radu Alexandru
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Mar 04, 2012 4:28 am

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Duminica Sf. Cruci (a treia din Postul Mare)

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Sam Mar 17, 2012 11:52 pm

Crucea - răstignire a patimilor şi înviere a sufletului din moartea păcatului

Duminica a treia din Postul Mare (a Sfintei Cruci)


Ev. Marcu 8, 34-38

"Zis-a Domnul: Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine îşi va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinţii îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere."



Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post al Paştilor se numeşte şi Duminica Sfintei Cruci. Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci începe cu îndemnul Mântuitorului ca fiecare om să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-I urmeze Lui. Apoi întreabă Mântuitorul: "Ce-i foloseşte omului să câştige lumea aceasta, dacă îşi pierde sufletul său? ". Iar în partea ultimă a textului Evangheliei se spune că între cei prezenţi se află oameni care "nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere". Deşi textul Evangheliei acestei duminici este relativ scurt, el este foarte bogat în înţelesuri duhovniceşti legate atât de taina vieţii creştine, în general, cât şi de perioada aceasta a Postului Sfintelor Paşti.

Textul Evangheliei reprezintă o iniţiere sau o luminare a credincioşilor în urcuşul lor spre Înviere, spre Sfintele Paşti. Evanghelia ne spune că pentru a dobândi mântuirea, în primul rând trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne luăm crucea noastră şi să-i urmăm lui Hristos, pentru că cel ce voieşte să-şi scape viaţa sa o va pierde, dar cine îşi pierde viaţa pentru Hristos şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Aceste cuvinte ne arată că există o singură modalitate sau o singură cale pentru a ne mântui: aceea de a ne uni cu Dumnezeu. Cine voieşte să-şi scape viaţa prin sine, cu propriile sale forţe intelectuale şi fizice, se va pierde, iar cine se dăruieşte pe sine lui Hristos-Izvorul vieţii veşnice, chiar până la jertfa propriei sale vieţi, acela se va mântui. Iată de ce perioada Sfântului şi Marelui Post al Sfintelor Paşti este un timp sfânt în care, prin post şi pocăinţă, ne dezlipim şi ne despătimim de ceea ce este rău în viaţa noastră, de tot ceea ce este păcat şi patimă egoistă, şi ne unim cu Hristos Cel Sfânt prin rugăciune şi fapte bune. Ne lepădăm de păcate prin post, prin înfrânare de la păcatele lăcomiei de plăcere, de avere şi putere, prin pocăinţă şi Spovedanie, ca apoi să ne unim cu Hristos prin rugăciune, Împărtăşanie şi fapte bune. În acest înţeles, Evanghelia ne spune că cine îşi pierde viaţa sau sufletul său pentru Hristos şi pentru Evanghelie, adică cel ce renunţă la voia sa proprie, egoistă şi păcătoasă, pentru a urma voia sfântă a lui Hristos, acela se va mântui, adică va dobândi viaţă veşnică. Cine trăieşte egoist, pentru sine, acela merge spre moarte, iar cine se dăruieşte în iubire curată lui Hristos şi semenilor merge spre viaţă veşnică, chiar dacă trece cu trupul său prin moarte, potrivit învăţăturii lui Hristos, Care zice: "cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac" (Ioan 11, 25-26).


Harul lui Hristos transformă crucea noastră în cale spre Înviere


Al doilea mare adevăr pe care ni-l comunică Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci este Taina crucii ca lumină a vieţii creştine. Evanghelia îndeamnă ca fiecare să se lepede de sine, adică să nu mai facă voia sa, ci voia lui Dumnezeu, să-şi ia crucea sa şi să urmeze lui Hristos. Aici crucea poate însemna dimensiunea nefericită a vieţii omului, partea ei de suferinţă sau durere, mai precis o boală, o neputinţă, o neîmplinire, o încercare, o constatare permanentă a finitudinii condiţiei umane, precum şi o permanentă răstignire a omului între idealul propus şi rezultatul obţinut, "căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc" (Romani 7, 19). Pentru unul, crucea este o boală sau o patimă nevindecată, pentru altul, crucea este neîmplinirea unui ideal; pentru unul, crucea poate fi o stare nedorită, pentru altul, crucea poate fi o chemare neînţeleasă sau o şansă ratată. În multe feluri se poate înţelege cuvântul cruce, privit duhovniceşte, când îl referim la propria noastră viaţă. Totuşi, Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci este o Evanghelie a speranţei. Recunoscând noi povara vieţii sau neputinţa noastră, o aducem la Hristos, ca El să ne ajute să o purtăm. Astfel, neputinţa noastră va fi integrată în prezenţa iubirii Sale milostive, atotputernice şi smerite. Să lăsăm pe Hristos-Doctorul să lumineze viaţa noastră, să vindece neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, să ne ajute să purtăm crucea vieţii noastre spre înviere, pe calea mântuirii. Cu alte cuvinte, necazul, încercarea, neputinţa pe care le avem nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu sau să ne îndepărteze de Dumnezeu, ci să devină motive în plus pentru a ne apropia mai mult de Dumnezeu. Încercările şi suferinţele nu ne lasă neutri niciodată. Cei care trec prin multă suferinţă şi poartă o cruce grea nu mai pot fi oameni neutri sau indiferenţi în raport cu sensul şi taina vieţii. Necazul şi suferinţa pot să-i apropie sau să-i îndepărteze de Dumnezeu! Totul depinde de credinţa lor.

Evanghelia Duminicii Sfintei Cruci ne îndeamnă să asumăm şi să purtăm crucea vieţii noastre şi să facem din ea drum spre înviere, adică prilej de apropiere şi de unire cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat. Lui să-i cerem ajutor ca să fie alături de noi, să ne ajute să ne purtăm crucea spre înviere, aşa cum a purtat El Crucea Sa. Mai învăţăm, însă, din Evanghelia acestei zile şi adevărul pe care Mântuitorul Iisus Hristos l-a spus ucenicilor Săi: "sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Marcu 9, 1). Prin aceasta, Mântuitorul a vrut să arate taina Schimbării Sale la Faţă, eveniment care a avut loc nu cu mult timp înainte de pătimirea şi răstignirea Sa. Atunci, pe muntele Taborului, cei trei ucenici - Petru, Iacov şi Ioan - au văzut faţa lui Iisus strălucind ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina (cf. Matei 17, 2; Marcu 9, 2-3; Luca 9, 29), iar ucenicii Lui simţeau o pace şi o bucurie negrăită (cf. Matei 17, 4; Marcu 9, 5; Luca 9, 33). Această trăire sau experienţă minunată era pregustarea Împărăţiei lui Dumnezeu, ea fiind "dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt " (Romani 14, 17). E foarte semnificativ faptul că în Evanghelia de azi Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte, în acelaşi timp, de Cruce şi de vederea slavei Împărăţiei lui Dumnezeu. În felul acesta, El pregăteşte pe ucenicii Săi să înţeleagă atât suferinţa Crucii, cât şi bucuria Învierii. Cel ce poartă crucea urmând lui Hristos merge spre Înviere, pentru că lumina Împărăţiei lui Dumnezeu intră tainic în sufletul şi în viaţa lui, iar el simte bucuria chemării lui Hristos şi e bucuros să-L urmeze, chiar dacă întâmpină greutăţi şi necazuri.


Legătura dintre Cruce şi Înviere, dintre post (asceză) şi bucurie


În Duminica Sfintei Cruci, preotul scoate Sfânta Cruce din Sfântul Altar şi o aşază pe un tetrapod (iconostas mic) spre închinare şi sărutare, în timp ce se cântă imnul: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim". De ce vorbim despre Cruce şi despre Înviere în Duminica a treia din Sfântul şi Marele Post? De ce în mijlocul Postului? De ce Biserica a rânduit ca să fie pomenită Crucea în mijlocul Postului Sfintelor Paşti şi să fie deja vestite Sfintele Patimi sau Pătimiri ale lui Hristos şi Slăvita Lui Înviere?

În acest sens, Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă în primul rând că, după cum în mijlocul Raiului era sădit Pomul Vieţii, tot aşa în mijlocul Postului Mare al Sfintelor Paşti este prăznuită sărbătoarea Sfintei Cruci celei de viaţă făcătoare. De ce? Pentru că păcatul neînfrânării (nepostirii) şi neascultării lui Adam se vindecă prin înfrânare sau postire faţă de cele materiale şi prin ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Adam şi Eva au pierdut Raiul şi Pomul Vieţii pentru că nu au postit şi pentru că nu au ascultat de Dumnezeu. Noul Adam, Iisus Hristos, făcându-Se ascultător până la moarte şi încă moarte pe Cruce, ne-a dăruit Pomul Vieţii, El Însuşi fiind Pomul vieţii, care Se dăruieşte nouă în Sfânta Euharistie. De aceea, Sfântul Isaac Sirul ne spune că Pomul vieţii din Rai era Hristos, iar acum l-am câştigat prin Sfânta Euharistie. Din acest motiv, Sfânta Euharistie ni se dăruieşte după ce am postit şi ne-am spovedit, iar în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos se cântă: "Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul Cel fără de moarte gustaţi ".

În al doilea rând, sărbătoarea Duminicii Sfintei Cruci este rânduită în a treia duminică din Postul Mare pentru a întări duhovniceşte pe cei ce postesc, arătându-le Crucea ca fiind steag de biruinţă a lui Hristos asupra păcatului şi asupra morţii, precum şi semn luminos al Învierii. De ce? Pentru că taina Învierii este ascunsă în Cruce ca iubire jertfelnică, iar taina Crucii îşi arată slava ei în lumina Învierii. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că împăraţii biruitori, când intră într-o cetate, mai întâi trimit înainte semnele biruinţei sau stindardele lor, ca să binevestească tuturor că vor veni în cetate biruitori. În mod asemănător, în mijlocul Postului, se ridică stindardul credinţei noastre, Sfânta Cruce, simbolul Răstignirii şi Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a ne încuraja sau întări în lupta cu ispitele plăcerilor (lăcomiei) şi ale durerii (teama de necazuri şi greutăţi), întrucât Crucea este semn al biruinţei iubirii smerite asupra păcatului şi asupra morţii, adică semn al Învierii. Cinstirea şi sărutarea Sfintei Cruci, însoţite de cântarea: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim", ne întăresc în nevoinţa noastră duhovnicească şi în urcuşul nostru interior spre Înviere. Chiar şi în noaptea de Paşti, Crucea nu dispare, ci alături de ea se adaugă o lumânare, lumânarea Învierii, iar când preotul spune în auzul tuturor: "Hristos a înviat!", el arată tuturor Crucea luminată de Înviere. Aceasta înseamnă că cel ce îşi poartă crucea vieţii sale şi Îi urmează lui Hristos se pregăteşte pentru Înviere. Când ne dăruim lui Hristos în iubirea smerită a rugăciunii, a postului, a pocăinţei şi a faptelor de milostenie, lumina sau harul Învierii intră tainic în sufletul nostru prin Cruce, adică prin răstignirea egoismului din noi dobândim mai multă iubire sfântă, smerită şi darnică din iubirea milostivă a lui Hristos Cel Răstignit şi Înviat.


Duminica Sfintei Cruci este lumină mare şi călăuză sigură în pregătirea noastră pentru Înviere


Înţelesuri duhovniceşti multe şi adânci ale Duminicii Sfintei Cruci sunt cuprinse mai ales în cântările din Triod consacrate săptămânii a treia a Postului Sfintelor Paşti şi Duminicii Sfintei Cruci. Această duminică este o prevestire a Săptămânii Sfintelor Patimi şi a Învierii Domnului: "Trecând a treia săptămână a cinstitului post, Hristoase Cuvinte, învredniceşte-ne să vedem lemnul Crucii celei făcătoare de viaţă, şi cu cinste să ne închinăm şi să cântăm după vrednicie; să slăvim stăpânirea Ta, să lăudăm Patimile Tale, să ajungem în chip curat la slăvita şi sfânta Înviere, la Paştile cele de taină, prin care Adam iarăşi a intrat în rai".

Cinstirea deosebită a Sfintei Cruci este vestită în Triod în aceste cuvinte din sâmbăta premergătoare: "Acum obştile îngereşti însoţesc lemnul cel cinstit, cu bună cucernicie înconjurându-l, şi cheamă pe toţi credincioşii la închinare. Deci veniţi cei ce vă luminaţi cu postul, să cădem la el cu bucurie şi cu frică, strigând cu credinţă: Bucură-te cinstită Cruce, întărirea lumii! "

"Ziua aceasta este a închinării cinstitei Cruci; veniţi toţi la dânsa. Că revărsând razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos, le pune înainte. Să o sărutăm deci toţi, sufleteşte bucurându-ne!".

Cât priveşte binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, Triodul le arată în mod concentrat în cântările lui: "Dumnezeiasca Cruce este tăria postului, ajutătoare celor ce priveghează, întărire celor ce postesc, apărătoare celor ce li se face război. Acesteia, adunându-ne noi, credincioşii, să ne închinăm ei cu dragoste, bucurându-ne".

Puterea harică a Sfintei Cruci provine din legătura ei cu Persoana veşnică a lui Hristos Cel Răstignit pe ea şi Înviat din morţi. După cum odinioară Adam cel vechi şi neascultător faţă de Dumnezeu şi-a întins, în miezul zilei, mâinile spre pomul oprit din mijlocul Raiului, tot aşa Hristos - Noul Adam, Şi-a întins, în miezul zilei, în mijlocul pământului, mâinile pe cruce, "făcându-Se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce" (Filipeni 2, 8 ), izbăvindu-ne astfel de păcatul neascultării lui Adam celui înşelat atunci de demoni, pe care acum i-a învins Hristos, "biruind asupra lor prin Cruce" (Coloseni 2, 15).

Aşadar, pentru a arăta legătura dintre mijlocul Raiului, amiaza sau mijlocul zilei şi timpul din mijlocul Postului, Crucea lui Hristos este scoasă spre cinstire în mijlocul bisericii. "În miezul zilei şi în mijlocul pământului răstignindu-Te de bunăvoie, ai smuls marginile lumii, îndurate, din mijlocul gâtlejului balaurului". Aceeaşi idee este exprimată în Octoih, unde se spune: "Cel ce eşti Stăpân al vremilor şi al anilor, în mijlocul pământului, la amiază, pe lemn Te-ai înălţat fiind răstignit, Îndelung-răbdătorule; şi alunecarea celui ce a suferit în mijlocul raiului pentru rodul cel pricinuitor de stricăciune ai îndreptat-o".

Puterea Sfintei Cruci este vindecătoare şi mântuitoare, pentru că prin ea se arată iubirea milostivă a lui Hristos-Dumnezeu pentru toate popoarele adunate în Biserica Sa: "Mântuire ai lucrat în mijlocul pământului, Hristoase Dumnezeule, pe Cruce Ţi-ai întins preacuratele Tale mâini adunând toate neamurile care strigă: Doamne, slavă Ţie!"

Prin rugăciune, pocăinţă şi post, taina Crucii, ca răstignire a patimilor egoiste, este integrată în urcuşul credinciosului spre Înviere: "Cu lemnul ai stins, Stăpâne, văpaia neascultării, pe Cruce înălţându-Te, şi ai omorât pe vrăjmaşul, fiind omorât de bunăvoie. Pentru aceasta, te rog omoară voile trupului meu, şi înviază ticăloasa mea inimă, cu postul cel ucigător de patimi, curăţindu-mă de toată întinarea, ca un Milostiv!"

În altă cântare se spune: "Răstignindu-ne împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru noi, să ne omorâm toate mădularele trupului cu posturi, cu rugăciuni şi cu cereri".

Dar răstignirea sau pacificarea patimilor egoiste ale credinciosului, prin nevoinţele postului, nu se limitează doar la Duminica Sfintei Cruci din Marele Post, ci ea este o constantă a întregii perioade a Postului, după cum se spune într-o cântare din Săptămâna lăsatului sec de brânză, care premerge începutul postului: "Crucea Domnului este înfrânarea a toată desfătarea, şi lege de postire celor ce se închină ei fără încetare. Că cei ce privesc neîncetat la Cel ce S-a pironit pe ea, îşi răstignesc trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Pentru aceasta să ne sârguim să ne facem şi noi curaţi prin post; să ne împărtăşim cu Cel ce S-a împărtăşit nouă cu iubirea de oameni prin patimi şi dintru a Sa nepătimire a împărţit firii noastre, Cel ce are mare milă".

Această vedere şi practică duhovnicească a luptei creştinului cu patimile egoiste, ca înaintare interioară a lui spre lumina Învierii, urmează viaţa şi învăţătura apostolică a Bisericii, cuprinse în cuvintele Sfântului Apostol Pavel, care zice: "Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm" (Galateni 5, 24-25). "Iar dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El" (Romani 6, 8 ).

În această Duminică, Biserica noastră cinsteşte în mod deosebit puterea şi lumina spirituală a Sfintei Cruci ca lumină a Postului Sfintelor Paşti şi ca arvună a Săptămânii Sfintelor Patimi ale Mântuitorului Iisus Hristos. În cântările din Triod, referitoare la lumina Crucii din Postul Sfintelor Paşti, Crucea este numită: "făcătoare de viaţă", "raiul Bisericii", "uşa Raiului", "noul pom al vieţii", "pom al nestricăciunii", "armă nebiruită", "lauda preoţilor", "lauda şi scăparea monahilor", "slava mucenicilor", "podoaba sfinţilor", "izvor al harului", "bucuria ortodocşilor", "strălucirea îngerilor", "mai luminoasă decât soarele", "luminătoarea creaţiei".

În rezumat, putem spune că legătura dintre Duminica Sfintei Cruci şi Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale lui Hristos se vede în însuşi faptul că viaţa creştină se sfinţeşte printr-o asceză de răstignire a patimilor egoiste ale lăcomiei (plăcerilor) şi de biruinţă asupra temerii sau fricii de durere, pentru a dobândi iubirea smerită şi milostivă ca izvor de bucurie a învierii sufletului din moartea păcatului.

În acest sens, cităm cuvintele unui bun cunoscător al înţelesului şi folosului Triodului, ca şcoală duhovnicească de pregătire pentru Sfintele Paşti:

"Prăznuirea Crucii ne permite să caracterizăm întregul Post Mare ca un timp rânduit în vederea răstignirii duhovniceşti, şi ne îngăduie să spunem că fiecare din virtuţile practicate aici ca pregătire în vederea celebrării Patimii (lui Hristos) e în fapt deja o participare voluntară şi reală, chiar dacă parţială, la jertfa Crucii. (…) În timpul Postului Mare, credincioşii sunt chemaţi să urmeze pe Hristos în pustie pentru a triumfa asemenea Lui asupra "ispitei plăcerii", prin asceza liber consimţită şi modul de existenţă al căinţei (tropos metanoias). Odată această victorie potenţial câştigată, ei vor putea fi introduşi în cea de-a doua fază a identificării lor cu Hristos, pentru a triumfa împreună cu El asupra "ispitei durerii", găsindu-se, aşadar, în ziua Paştelui, în starea de nepătimire pe care Hristos a venit s-o restaureze în propriul Său trup, pentru a îndumnezei firea omenească asumată şi a o elibera de "frica morţii", căreia îi era aservită din pricina plăcerii".

De aceea, în duh de rugăciune, să aducem mulţumire Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: "Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim", spre lauda Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră.

(sursa: http://www.ziarullumina.ro/articole;1902;1;69990;0;Crucea---rastignire-a-patimilor-si-inviere-a-sufletului-din-moartea-pacatului.html )
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

MERSUL LA BISERICA

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Mar 27, 2012 10:39 pm

Mersul la Biserica

Cred si marturisesc ca fiecare din noi am trait clipe in care vroiam sa mergem la Biserica si n-am reusit din anumite motive, mai mult sau mai putin serioase.
Bineinteles ca nu poate fi considerat un pacat. Ceea ce ma intristeaza este faptul ca din ce in ce mai multi oameni incep sa puna la indoiala rostul mersului la Biserica sau mai mult decat atat, pun la indoiala folosul lui.

Biserica nu este numai Templul lui Dumnezeu, locul in care se savarsesc Sfintele Taine; ci si locul in care se da iertare de pacate dupa cum spunea Sfantul Ioan Hrisostom: "Aici nu se trage la raspundere, ci se da iertare pacatelor".
Exista inca doua aspecte.

Biserica- Scoala?

In primul rand, putem spune ca este si o scoala, nu numai pentru ca ne invata sa fim oameni (in limba greaca cuvantul om "ανθρωπος", este cuvant compus din «ανω»-ano= «sus» si «θρωσκω» throsko= privesc; deci traducerea este «privesc in sus») invatand sa privesc in sus catre Tatal Ceresc; dar si pentru ca ne pune legatura cu cele doua poluri intre care ne miscam: Dumnezeu si omul de langa noi. Nu in ultimul rand si mai presus de toate ne invata sa iubim!...
Este locul in care invatam sa traim cu adevarat, in clipa in care urmam pe Hristos Mantuitorul spunand: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata..”. Deci mergand pe "calea" unde vom afla "Adevarul", vom castiga "Viata".

Este greu sa vezi progresul dupa o zi de scoala, dupa o singura lectie facuta si fara teme pentru acasa de rezolvat. Dupa ce urmezi toate clasele poti spune ca esti cat de cat pregatit pentru viata. Nimic nu este in zadar atata vreme cat il facem din tot sufletul.
Ca de obicei, exista o istorioara plina de talc in Pateric: "Era odata un frate de Manastire ce se plangea din ce in ce mai mult, ca nu vede niciun folos pentru el sa ramana, ba din contra, l-ar ajuta sa parasesca comunitatea monahala si sa se intoarca-n lume.

Ca sa se impace cu el insusi, merge la un batran si-i spune:

- Parinte, am incercat sa fiu un bun crestin, am avut ravna la inceput si am ajuns pana aici. Acum insa nu numai ca am obosit, dar nu vad niciun progres! Ci din contra, am ajuns la concluzia ca-mi pierd timpul…
Batranul il priveste cu blandete si-I spune:
- Vrei sa faci ceva pentru mine inainte de a pleca?
- O sa incerc, raspunse fratele.
- La noi in magazie dupa usa se afla un butoi. Iti voi da o sita de-a mea ruginita si vreau sa te rog ca mergand la rau in fiecare zi sa iei si apa cu sita. Ca trebuie sa umplem butoiul cu apa. Accepti?
- Da, zise tanarul gandindu-se totusi ca nu este nici o sansa sa reuseasca sa stranga apa. Dar curios fiind, a acceptat.
Dupa o luna de zile in care a mers in fiecare zi la rau si a carat apa cu sita, deznadajduit merge la batran sa-l instiinteze ca in zadar s-a straduit, in butoi nu era apa!
- Parinte, iertati. In zadar m-am ostenit! Ca si pana acum dealtfel…in butoi nu e apa!
Batranul calm si senin il intreaba:
- Sita ai adus-o?
- Da. De ce?
- Bine butoiul nu l-ai umplut, dar sita cum este?
Si fratele ramane uimit…
- E curata!!!
- Asa si noi-continua batranul- mergand la biserica continuu, ne curatam pe noi prin Harul Duhului Sfant impartasit prin slujbe. Nu putem strange nimic, caci in mintea noastra nu incape Taina Credintei; faptul ca nu putem pastra Harul nu inseamna ca nu ne invata ceva, nu ne curateste".

Biserica- Spital?

In acelasi timp, poate fi si spital.
Intr-una dintre vizite facute de Mantuitorul ca invitat la un ospat, fariseii Il judecau pentru comportamentul avut, iar El le spune : "Nu am venit sa-i chem la pocainta pe cei drepti, ci pentru cei pacatosi… nu au nevoie de doctor cei sanatosi, ci cei bolnavi…".
Asa si noi, care ne simtim bolnavi sufleteste si trupeste, dam ascultare cuvantului Lui si ne indreptam catre locul in care ne putem vindeca si invatam sa ne tratam duhovniceste. Iar ca tratamentul sa dea rezultate este nevoie sa-l facem ceva timp. Nu cred ca exista doctor care sa te vindece de la prima vizita, sau cu o singura pastila…

Din pacate auzim cate odata "...a, nu-i nevoie sa merg si eu ca mi-am trimis nevasta! Sau copilul…". E bine si asa, dar cand ai temperatura tot la fel trimitem pe ceilalti? Sau mergem noi de frica sa nu ne fie si mai rau, sa ne insanatosim…?!
Nadajduiesc ca sunt putini cei ce se simt sanatosi si nu au nevoie de tratament duhovnicesc, dar noi ceilalti sa continuam tratamentul prin lectiile luate din slujbele savarsite in Biserica".

Arhim. Siluan Visan

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Sam Apr 14, 2012 7:16 pm

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Universul Prieteniei si Evanghelia

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Dum Mai 06, 2012 1:33 am

Mantuitorul a venit sa sa corecteze. A venit sa se declare El acel Om de care avea nevoie slabanogul de la Vitese si nu-l gasea, pentru ca sa ne dea noua tuturor un exemplu. Sa fim oameni care ajuta. Sa fim oameni dedicati altora. Sa fim oameni care sa luptam impotriva izolarii in care se afla aproapele, si impotriva singuratatii. Cineva a fost intrebat odata: care este cea mai nenorocita stare in care s-ar afla un om. Raspunsul a fost: singuratatea.

Intr-adevar, multi fac experienta singuratatii, a lipsei de prieteni, a dezinteresului celor din jurul lor, si aceasta face ca multi sa-si piarda sensul existentei, sa-si piarda gustul vietii. Exista in jurul nostru multi factori care promoveaza singuratatea, printre acestia un loc important ocupandu-l indiferenta unuia fata de celalalt. Indiferenta si dezinteresul. Cati nu zic: Nu ma intereseaza-vecinul. Ce treaba am eu cu aproapele meu? Am fost eu pus sa fiu paznicul aproapelui meu, paznicul fratelui meu? Aduceti-va aminte, cei care mai cititi in Sfanta Scriptura, ca acesta a fost raspunsul dat de Cain in fata lui Dumnezeu, dupa ce il omorase pe fratele sau Abel: "Au doara eu sunt pazitorul fratelui meu?" (Facere 4, 9).

Un raspuns tipic pacatos, pentru ca fiecare din noi e pus, de fapt, sa fie pazitor al fratelui sau, sa se intereseze de fratele sau. "Aceasta va poruncesc, ca sa va iubiti unii pe altii" (Ioan 15, 17), si: "Dragoste mai mare decat aceea, ca cineva sa-si puna sufletul sau pentru prietenii sai, nimeni nu are" (Ioan 15, 13). Asa spune Mantuitorul cu orice prilej, pentru ca numai iubirea creeaza punti intre oameni. Numai iubirea te face sa te gandesti si la altul, nu numai la tine. Numai ea te indeamna sa-ti reversi interesul si catre celalalt.
Evanghelia aceasta este o Evanghelie a comuniunii. Ne invata sa purtam grija unii fata de altii, sa traim ca fratii, sa nu lasam pe nimeni in izolare, in singuratate, sa nu lasam pe nimeni asa cum a fost lasat acel slabanog care, timp de 38 de ani, n-a gasit un om care sa-l ajute.
Se plang unii ca nu sunt iubiti. Dar oare s-au gandit sa iubeasca si ei? Iubirea se intoarce spre cel ce iubeste. Ea il bucura intai pe acela, desi ea se intoarce apoi si dinspre cel iubit. "Cel ce-si iubeste fratii, spune Sfantul Ciprian, e onorat la randul sau cu pretul iubirii" (Despre gelozie si invidie, 16).
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: SPIRITUALITATE ORTODOXĂ

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 2 Înapoi  1, 2

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum