Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Liviu Miron

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Dum Iun 05, 2011 7:53 pm

Superb videoclip, multumesc mult Liviu pentru acest regal.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

circul din viata noastra

Mesaj Scris de liviu miron la data de Lun Iun 06, 2011 8:33 am

Circul din viata noastra

Prin viaţa multora trec oameni ca un circ ambulant. Poposesc o singură dată în poarta sufletului celor pe care-i întâlnesc aparent întâmplător şi dau o singură reprezentaţie.
Uneori totul seamănă cu un circ prost, fiindcă se joacă pe scenă rolurile spectatorilor care-i urmăresc.
Câţi au puterea să râdă de ei înşişi cu gura până la urechi?
Menestrelul din cântec se hrăneşte şi tot cu cântec caută să încânte un pic.
Uneori e paiaţă, alte ori e un trist arlechin, dar cel mai adesea îi place să fie bufonul cu nasul roşu şi burta rotundă ca un butoi.
Circul lui îşi aşează cortul vinerea seară pe câte-o terasă.
Are spectatorii săi fideli care aplaudă fără să râdă, dar şi oameni noi care plătesc un bilet doar ca să vadă cum ştie să joace.
- Pot să te întreb ceva fără să par mai ridicol decât sunt în aceste momente?
Femeia interogată ridică din umeri neştiind ce să răspundă, aşa că timpul rămas, bărbatul îl umple cu o nouă întrebare:
- Câţi ţi-au mai spus că semeni cu Lisa Minelli?
- Toţi, răspunse ea cu sinceritate, zâmbind uşurată că întrebarea nu săpa prea adânc în neajunsurile care-o încercau.
Nu se voia a fi un compliment ci o constatare banală … uneori ni se poate întâmpla să semănăm cu altcineva.
Ea îl învăţa în acele momente că trebuie să accepte acest lucru, să zâmbească politicos şi să –şi vadă mai departe de viaţă.
Nu părea a fi o femeie deosebită, servea într-un local cu mici pretenţii, dar reuşise în timp să-şi păstreze demnitatea propriei personalităţi pe care n-o afişa, poate dintr-o simplă modestie. Cine era până la urmă? O persoană care îşi cunoaştea meseria şi care nu se voia relevată prin şabloanele celorlalţi.
La masa bărbatului erau două pahare; cel din care sorbea şi unul rămas plin pe jumătate care îi ţinea companie.
Ospătăriţa îl lăsase pe masă fiindcă voia să-l facă să spere că acea persoană care-i lipsea, se va întoarce să umple un gol.
Chiar dacă nu credeau nici unul din ei toate astea, se lăsau prinşi într-un joc destul de ridicol. Paharul avea urme uşoare de ruj conturând marginea unor buze pe care nu le cunoscuse acel om niciodată şi pe care acum ştia că nu le va putea atinge decât în joacă.
Aflase tot ce vă spun după felul în care ea îi primise sărutul.
Crezuse că îi aparţinea un pic, că o floare o poate cîştiga de partea sa, dar a simţit cum i se întinde discret un obraz doar fiindcă femeia nu mai avea încotro să se retragă.
Tot ce a urmat a fost, după cum v-am spus, un circ ieftin.
Ea îi vorbea despre nimic, iar el asculta dând din cap aprobator, apoi când femeia tăcea obosită, el o privea cu regret şi turuia ca să umple tăcerea.
Ştiau amândoi să joace pe scenă şi un telefon a sunt ca un gong de final, scăpându-i pe amândoi de penibila situţie în care se tot afundau.
- Trebuie să plec, i-a spus ea, iar el ştia că aşa este, că drumurile se despart înainte de –a se întâlni, că uneori se puteau înşela atunci când îndrăzneau să viseze cu ochii deschişi.
Rămânea în aer un parfum foarte fin şi exotic născut din speranţe şi temeri ce mirosea unui nas experimentat a complicaţii şi a ruină.
În timp ce ea îl strângea tare în braţe, el nu se putea gândi decât la acel gest de rămas bun.
Se despărţeau fără să fi fost vreodată împreună decât poate puţin în mintea lui cam hoinară.
Ei îi plăceau trandafirii…cei albi şi se întreba bufonul nostru dacă ea ştie ce reprezintă simbolul lor, dar până la urmă ce importanţă avea semnificaţia întreagă când ei îi plăceau pur şi simplu?
Îşi trăia viaţa fără prea multe întrebări. Ştia că acasă e cineva pe care încă-l iubeşte, că îi aparţinea şi atunci când nu-i înţeleasă, că îi era drag şi atunci când el părea că o ignoră cam mult şi nu-i mai vorbea despre ei doi aşa cum o făcea la începuturi.
Poate că -i greşise şi ea dar ce mai contau toate astea dacă ea îl iubea doar pe el? Aveau un trecut întreg suficient cât să-i lege, să-i ţină aproape de propriul cămin.
Uneori avea chef să râdă cu bufonii din circuri. Erau clipe când îşi dorea să uite monotonia care-o strângea aproape să o sufoce, dar mereu rămânea destul de lucidă dreaptă în inima ei şi cu picioarele lipite pe o podea ce desena realitatea pe care mergea. Fără persoana iubită ar fi fost doar un rol la îndemâna oricui şi asta nu trebuia să se întâmple.
Era o femeie măritată înainte de toate şi aşa trebuia să rămână povestea.
Bufonul din faţa ei era nostim. Râdea cu o faţă, plângea fără lacrimi cu partea cealaltă….
Nu era un cavaler după care se nasc vise deşarte, nu era o soluţie la problemele ei.
O făcea doar să râdă, să uite de ea pentru câteva clipe, ca apoi să se trezească mai odihnită şi să continue să –şi deapăne firul poveştilor toate.
Cine nu iubeşte circul nu are ce să povestească.
Ea voise doar să mângâie, să vadă cum nasul cel roşu se aprinde deodată, să râdă cu poftă apoi să se întoarcă în lumea ei adevărată.
Nu se vedea colindând prin căruţe, pe ploaie şi prin toate noroaiele vieţii.
E greu să fii circar, să faci acrobaţii fără o plasă de siguranţă….
Ea avea propria viaţă şi bufonul ştia, sau ar fi trebuit să priceapă în cele din urmă.
Acum el semăna cu acel roboţel de pe net care nu ştia să spună decât doar atât
- Bea cu mine…bea cu mine.
A plecat fără să priveacă în urmă şi zâmbea împăcată.
Cineva o aştepta acasă de-o viaţă şi-o chemase la timp.
Ce conta că uneori nu era înţeleasă şi că râsu-i lipsea câteodată?
Circul primea tristeţile toate ca plată şi oferea la schimb un balon cu formă de inimă mare.
Ce nu ştia tânăra doamnă era că circarii se sting în acele baloane şi că un nas caraghios poate să aducă aminte de tot ce ne lipseşte, doar o singură dată în viaţă.
Se trage cortina,e altă zi şi-n depărtare se vede lumina cum pleacă râzând pe o parte şi plânge pe-o alta, suspinând fără să ne înveţe nimic despre lacrimi.
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Lun Iun 06, 2011 5:19 pm

O alta poeveste care imi face sufletul sa planga, in care mi se pare ca eu sunt in rolul principal,cel al bufonului, uneroi viata...dar, hai sa zambim, pentru ca bufonul e o persoana care asta face, zambeste, chiar si atunci cand sufletullui e plin de durere. Ce mi-o fi trebuit mie sa te citesc la ora 7 dimineata, de ziua Ancutei? Poate aduce ea ceva de baut si o sa-i spun:
- Ancuto, hai sa bem.
avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Lun Iun 06, 2011 6:32 pm

pai,bem draga mea doamna...cum sa nu?doar e ziua mea,daca-i bal,bal sa fie.
avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Iun 07, 2011 2:02 am


Nu obisnuiesc sa fac complimente gratuite...dar aceasta proza e minunata

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Mar Iun 07, 2011 3:51 am

povestea e scrisa cu mult suflet.
dar ca orice poveste,totul se intimpla pentru ca asa trebuie sa se intimple .
chiar daca cineva a trebuit sa plece....
avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iun 07, 2011 4:25 am

Va multumesc de lecturare tuturor si-mi cer scuze public pt valurile pe care le-am facut fara minte.
E sg site unde am fost luat la rost pt ca am facut ce am crezut cu insemnarile mele fara sa realizez ca am suparat pe altii.
Nu ma simt un om de litere si de blogul meu n-am crezut ca-i poate pasa cuiva(in afara de mine)
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iun 07, 2011 4:27 am

Doamna Rodica credeti ca ar primi aceleasi critici pe Junime?
Smile)
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iun 07, 2011 4:28 am

Anca, am putea scrie o poveste la doua maini?
TU sa te transpui in personajul feminin si eu in cel al dumnealui, sau si mai tare ar fi ca eu sa scriu despre ea si tu despre el...ce zici?
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iun 07, 2011 4:30 am

Mara, Dorina nu v-am omis nici pe voi si stiu ca-mi sunteti cumva aproape fara sa merit. Multumesc de trecere!
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Iun 07, 2011 5:32 am

Sincer Liviu...Eu personal cred ca , "Circul din viata noastra" ar trece si la Junimea Noua.....dar tu decizi cand esti pregatit

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

cap 1 un altfel de elev( fragment din jurnalul unui derbedeu)

Mesaj Scris de liviu miron la data de Vin Iul 01, 2011 3:29 am

Uneori te simţi singur chiar şi când în jur e multă lume, când nu ştii, sau n-ai chef să găseşti un subiect comun cu cel care caută să ţi se bage-n suflet cu de-a sila, când nu vrei să-ţi omori timpul oricum, când nu doreşti să te laşi disecat de o minte mediocră cu pretenţii prea mari pentru ceea ce debitează, singurul lucru care-ţi mai rămâne la îndemână atunci, e să afişezi o faţă de om sociabil şi drăguţ şi sub acea mască, să-ţi derulezi, în tihnă toate gândurile care vor să te frământe.
Cel mai adesea primele imagini pe care le vizualizezi în minte se transformă în amintiri, orice cuvânt poate deveni un simbol care să te propulseze în trecut şi atunci devii martor la ceea ce ai fost cândva.
Vecinul meu turuie într-una acoperind zgomotul monoton al motorului de maşină.
La difuzor, o melodie veche, cântată în surdină mă ajută să stau concentrat pe trecut. Pe acel ritm mai spun din când în când câte un DA , să nu-mi trădez mitocănia, în timp ce ochii privind introspectiv, derulează clipe din ceea ce eu cred că a fost viaţa mea de până acum.
Sunt trist, abia am pierdut-o şi n-am chef de nimeni şi de nimic, mă întreb obsesiv dacă am fost vreodată iubit, dacă am iubit cu adevărat, dacă sunt capabil să fiu eu şi să mă plac în acele momente.
Pe geamul microbuzului munţii îşi desenează veşnicia.
Ce e viaţa omului, dacă durează o clipire de pleoape, şi cântăreşte cât un oftat pe cântarul eternităţii?
Ce poate să dea măreţie unui destin împletit printre atâtea miliarde de drumuri?
Privesc peisajul şi-mi conştientizez micimea.
Şi munţii se pierd printre vremuri, iar praful acoperă totul.
Mă regăsesc în timpul primei iubiri.
N-a fost o iubire împărtăşită, dar de atunci am devenit un alt om, poate că am iubit-o pentru ceea ce eram când mă aflam lângă ea, poate că aşa trebuia să se întâmple pentru a şti să recunosc şi să preţuiesc pe mai târziu o relaţie adevărată.
Povestea e simplă şi toţi am trăit-o cam la fel.
Plecasem la şcoală, departe de casă, de rude şi prieteni şi instinctiv, cred că simţeam că-mi venise vremea să mă cunosc mult mai bine.
Până atunci fusesem un simplu derbedeu, care credea că e cineva, dacă în urma unei lupte cu pumnii, era cel care rămâne în picioare.
Uram pe toţi care mă desconsiderau şi îi făceam să plătească pentru asta.
Loveam cu sete pentru a le demonstra că se înşeală, sau poate că voiam să-mi demonstrez mie că nu contează chiar aşa de mult cât de înalt sunt. Mă hrăneam cu uimirea lor, le savuram nelămurirea din priviri, ei tăvăliţi la pământ şi eu sus, mai înalt decât toţi.
Aţi rugat vreodată o fată, să vă creioneze în cuvinte puţine, portretul băiatului ideal?
Eu am făcut-o de multe ori şi ştiţi cum începeau de fiecare dată?
Să fie înalt….
Era prima condiţie de la care porneau toate.
Uram oglinzile şi mă uram şi pe mine. Când voiam să mă iert, luam o sticlă de tărie ieftină şi o savuram ca pe o licoare sfântă. Nu mă opream decât atunci când trupul îmi amorţea şi maţele îmi veneau în gât înnodate de scârbă şi lehamite[…]
Pe geamul autovehiculului nori gri prevestesc ploaia.
La fel de gri şi mohorât era şi căminul în care mă cazasem.
Pe dinafară semăna a închisoare, fiindcă avea gratii la ferestre, tencuiala se jumulise de la vânt şi părea că e o clădire ce stă să se dărâme.
Acele gratii de la geam dădeau pedagogilor de atunci senzaţia că numai aşa pot ţine în frâu o hoardă de adolescenţi adunaţi de prin toate părţile ţării.
Călătorisem de la Iaşi la Arad cam 16 ore cu trenul.
Oboseala pusese stăpânire pe mine şi tot ce-mi doream în acele momente, era un colţ al meu unde să pot pune capul.
Am trecut printr-o curte interioară, apoi undeva în stânga clădirii, o uşă deschisă luminată de un bec economic mă aştepta să-i trec pragul.
Mai târziu aveam să aflu că era intrarea în căminul fetelor. După un mic hol de la intrare, am pătruns într-un culuar lung unde am cotit spre dreapta până ce am găsit o cameră pe uşa căreia scria "pedagog".
Înăuntru ne aştepta o femeie cam de 35-40 de ani cu privirea plictisită de ceea ce vedea, obosită după o zi lungă de muncă şi enervată că noi elevii tot continuam să venim chiar şi în miez de noapte.
Era o femeie robustă, cu forme rotunde ce cădeau în valuri de sub un halat de culoarea cerului spălăcit. Scuipa seminţe ca un golan în timp ce ne tuflea în braţe câte 3 pături şi o lenjerie de pat, apoi ne cerea la fiecare numele silabisindu-l în timp ce-l nota într-un caiet cu coperţi rufăite.
În camera ei mirosul de detergent ieftin se amesteca neinspirat cu parfumul său strident şi dulceag.
Încercam să găsesc ceva care să-mi placă la ea, să pot s-o primesc în suflet, dar în acele momente mintea mea o percepea ca pe o caricatură. Avea părul despletit şi vopsit blond iar chipul acela îmi amintea de Miss Pyggy, purcica din Mupets.
Oare ea se vedea frumoasă?
Nu mai aveam putere să râd, şi doar un zâmbet îmi mai scăpă prin colţul gurii.
- De ce-ţi rânjeşti fasolea la mine negrule, mă întrebă cu batjocură?
- Îmi amintiţi de mama, i-am răspuns, luând o faţă de om spăşit, în timp ce-n gând îmi continuam ideea… “de mama ta să-ţi f… grasanco!”
- Ce duios, îmi dau lacrimile, continuă ea în acelaşi ton zeflemitor.
Îţi iei lucrurile şi mergi la etajul 3…. Copilu`, să nu uiţi şi restul moldovenilor pe-aici, nu de alta, dar sunteţi peste tot şi mi-e frică să nu mă împiedic de vreo unul.
Îmi veneau în cap o mie de replici, voiam să-i răstălmăcesc vorba şi să o fac împiedicată de burta prea mare pe care-o avea, aş fi vrut să o fac să se simtă incultă, comparând-o cu toţi oamenii mari de cultură pe care i-a dat Moldova de-a lungul timpului, dar o mână prietenească sprijinită pe umărul meu îmi opri vorbele pe buze.
- Nu te pune cu ea, pare să aibă mintea odihnită şi n-o scoţi la capăt. Îţi faci singur rău şi doar tu o să ai de suferit…. Hai să mergem acolo unde ne trimite! E noapte şi poate că e supărată că nimeni nu vrea s-o aibă în pat.
- Pe saltea, am replicat, că patul nu poate s-o ţină…se rupe sub greutatea prostiei cu care e indesată.
Am chicotit până în camera noastră şi am adormit cu zâmbetul pe buze.
Nu era aşa de rău pe cât mi se păruse la-nceput şi simţeam că o să-mi placă pe-acolo, mai ales că aveam strania senzaţie că nimerisem într-o tabără de vară mai prelungită.
Dimineaţa începu foarte devreme, cu o sonerie cum numai la pompieri mai poţi auzi, sunând enervant pe culoar, la fel ca şi vocea care tot striga repetitiv:
- Deşteptarea nivelul trei, deşteptarea!
Aveam impresia că e o glumă proastă, că un dement a băut prea mult şi s-a trezit cu chef de viaţă, că nu-i pasă de cei care abia de-au prins câteva ore de somn fugărit şi mă gândeam leneş ce-ar fi trebuit să-i fac să-l lecuiesc?
Uşa de la camera noastră se izbi de perete şi pe ea intră o namilă care părea cu zece ani mai mare ca noi toţi.
De cum l-am zărit printre gene mi-a trecut pofta de răzbunare şi mă încerca o teamă ca nu cumva să fi gândit cu voce tare.
Era un tip pătrat, cu umerii la fel de laţi ca şi şoldurile, braţe scurte şi umflate de muşchi atârnând încovoiate fără să se atingă de trup, picioare ca doi cârnaţi făcuţi în grabă care păreau că vor să-i iasă din pantalonii prea strâmţi, un cap mare ca de taur, cu păr scurt şi ţepos, ochi injectaţi de o asprime nativă şi gura întredeschisă de muşchi faciali foarte bine conturaţi. Scrâşnea din dinţi şi urla:
- Băh, voi n-auziţi ce vă spun?
Toată lumea sus din pat şi-n două minute să ieşiţi la înviorare.
Cine rămâne în cameră, o să aibă de-a face cu mine.
Oare nimerisem direct în armată, sau greşisem căminul?
Ăştia nu dorm niciodată?
Nu ştia namila că am mers o zi întreagă cu trenul şi nopatea de somn a fost foarte scurtă?
Mormăind incantaţii cu sfinţi printre dinţi, am coborât din pat dezlipindu-mă cu greu de visele mele. Am sărit în papucii de casă şi în timpul cel mai scurt am căutat să părăsesc încăperea. Ceilalţi patru colegi de cameră erau şi ei deja în spatele meu, gata să iasă pe uşă. Ne-am numărat câte unul de la spălător către sala geamantanelor pentru ca şeful de nivel, cum se numea tipul fioros, să ştie că nu lipseşte nimeni de la activitatea pe care o coordona, apoi a urmat un gen de ţopăială, o melodie fără ritm cântată la papuci de casă şi întreruptă din când în când de ropote de palme sparte deasupra capului, apoi câteva flotări şi gata.
- Aveţi un sfert de oră să vă spălaţi, să vă faceţi paturile la fel cum le-aţi găsit şi să coborâţi la careu.
Spălătorul era o încăpere de vreo zece metri lungime, cu chiuvete pe mijloc, care mai de care mai infecte şi mai înfundate, oglinzi jumulite de vreme în care căutai să te vezi doar prin anumite colţuri, apă pe jos şi vorbe prea multe, ochi lipiţi încă de somn şi multe înjurii.
Îmi spălam dinţii şi mă gândeam că aşa va fi pe tot timpul şcolii, dar nu-mi păsa fiindcă eram învăţat cu trezitul devreme.
Întors în cameră, am deschis geamantanul de lemn, am ales de acolo o cămaşă cu mânecă lungă, i-am suflecat manşetele, apoi am tras un pantalon peste mine şi gata…eram pregătit să dau ochii cu noua mea lume care mă aştepta în curtea înterioară a şcolii.
Jos mai erau încă vreo trei sute de elevi ca şi mine. Alcătuiam o lume plină de culori, unde profesorii se amestecau cu noi, unde libertatea nu era constrânsă de o ţinută impusă şi de sloganuri care nu spuneau nimic, o lume unde se adunaseră laolaltă toate dialectele din ţară şi unde fiecare era atent la cum se exprimă pentru a se putea face înţeles.
Profesorii păreau plictisiţi şi din mişcările lor mecanice ce trădau lehamitea înţelegeam că nu le plăcea acel moment de debut.
Clasele formate cu un an în urmă erau grupate spre stânga curţii şi mă intriga tonul familiar pe care-şi vorbeau.
Se strângeau în braţe ca din joacă şi chiar îi vedeam pe băieţi cum fură săruturi fetelor de faţă cu toţi ceilalţi. Privind mai atent intuiam şi micile bisericuţe formate între prieteni, dar după dialectele folosite, intuiam că nu locul lor natal îi ţinea împreună ci felul cum percepeau ei viaţa.
Eu eram un tip timid şi plin de complexe.
Ajunsesem la şaisprezece ani fără să fi avut prea multe contacte cu fetele, nu-mi plăcea să vorbesc decât celor pe care îi cunoşteam şi atmosfera din jur mă inhiba.
Cei nou veniţi erau la fel de speriaţi ca şi mine, la fel de nesiguri, căutând din priviri feţe cât de cât cunoscute şi dacă cei de anul doi erau amestecaţi, noi stăteam grupaţi după zona din care proveneam.
Prin tot vacarmul din jur, o voce ce-mi părea cunoscută, îmi atrase atenţia.
Era vocea unei fete minione, cu păr cârlionţat, toată numai un zâmbet şi bună dispoziţie, care contrasta cu noi, ceilalţi boboci, prin felul său degajat prin care se manifesta.
Părea că e acolo de când lumea, că e acasă şi că ne aştepta să-i fim oaspeţi.
Era însoţită de doi băieţi pe care-i necăjea dându-le din când în când câte un şut, ca să-i trezească din transa care părea că-i cuprinde.
- Ce-aveţi mă? N-aţi mai fost pe la şcoală? Ia spuneţi câte un banc ca să vă iert blegoşeala.
Băieţii n-aveau de ales şi ascultau poruncile ei fără să comenteze.
Simţeam că o ştiu.
Poate c-o văzusem pe stradă sau în tren, poate că era din oraşul meu sau poate că venisem împreună spre şcoală.
O priveam insistent căutând un şablon care să i se potrivească şi cred că m-a simţit, fiindcă s-a întors către mine, mi-a zâmbit, le-a spus ceva celor doi , apoi a venit ţintă să mă salute.
Eu eram, cum v-am mai spus, tipul de puşti care atunci când se afla în preajma unei fete, uita să mai scoată sunete articulate. Mă trezeam că mă înec la fiecare cuvânt, că-mi dreg glasul sugrumat de emoţii, că vreau să spun şi eu câte ceva dar că totul mi se părea atât de lipsit de importanţă încât în final, scârţâiam câteva vocale din gât sau doar tuşeam încurcat.
Nu mai vedeam nimic în jur şi nu mai auzeam decât glasul ei.
Mă privea în ochi, iar eu nu puteam suporta contactul direct, aşa că am lăsat capul în jos, aşteptând parcă să mi se dezlege un şiret.
Posibil să mă fi-nroşit, dar tenul meu ars de soare nu mă trăda.
M-a cuprins în braţe strivindu-şi fără grijă sânii mici de trupul meu care o luase razna, mă sărută pe obraji ca pe unul de-al ei şi-mi spuse:
- Tu trebuie să fii Alin.
Avea un accent suspect de corect şi înţelegeam în acele momente că o confundasem cu cine ştie cine, fiindcă noi, moldovenii, muiem “e” –ul de la sfârşitul cuvintelor şi - l transformam în “i”.
Nu vorbeam. O tot priveam tâmp, întrebându-mă în gând de unde o ştiu în timp ce ochii ei scormoneau după un răspuns.
Am înclinat capul scurt într-o parte ridicând umerii în acelaşi timp, semn că aşa e cum spune ea.
- Dacă trebuie să fiu…musai mă fac şi un Alin, sau măcar am să încerc să mă alin cu tine.
- Mă bucur că o să fim împreună…o să fie perfect, ai să vezi, continuă ea să vorbească de parcă nu m-ar fi auzit.
Cum de era posibil să simţim amândoi că ne ştim fără să ne fi văzut măcar o dată?
Parcă venise din visele mele şi se întrupase în acea lume ca să mă ajute, fiindcă se purta cu mine foarte protectiv.
"Eşti cu mine", păreau să-mi spună vorbele ei nerostite.
Mă sărută scurt pe obraz, apoi îmi zise la ureche şoptit:
- Nu contează cum te numeşti, eu o să-ţi spun Gonzales fiindcă semeni cu şoricelul acela simpatic din desenele animate….Acum mă duc înapoi la ai mei să nu se supere. Nu vii şi tu să-i cunoşti?
Oare cine-mi oprea cuvintele la porţile buzelor?
Nici să mă mişc nu puteam.
Mă cuprinsese o amorţeală ciudată, de parcă urma să adorm înapoi.
Devenisem o statuie de smoală şi parcă fugisem cu mintea de-acolo.
Ea nu se supără că nu-i răspund şi continuă împăciuitor:
- Bine, lasă că avem timp să ne vorbim….
Aaa… era să uit. În ce clasă ai nimerit?
- “A”… cred că “A”, i-am răspuns în stilul meu monosilabic şi m-a pupat fericită fără motiv încă o dată.
- Suntem în aceeaşi clasă…. Beton… şi chiţcăind ca un şoricel, plecă ţopăind la cei doi şi le sări în spate agăţându-se de gâturile lor.
- Mă, iar dormiţi? Deschideţi ochii fiindcă numai eu am voie să vă fac să visaţi!
Era peltică şi părea că veşnic se alintă când vorbeşte, dar mie îmi devenise drag acest mic defect al ei din primul moment în care-l sesizasem.
Toate cuvintele în care se includeau “s” - uri, deveneau sâsâieli, limba ei nefiresc de lungă şi îngustă adormea pe acea consoană de parcă abia învăţa s-o pronunţe.
Nu pot spune că era deosebit de frumoasă, dar cu siguranţă era tare simpatică şi ştia să se facă plăcută tocmai prin felul ei natural şi degajat de a fi.
Faptul că era scundă îmi conferea un aer de egalitate cu ea şi aveam un motiv în plus să-mi pară mai dragă.
Nici ochii nu aveau o culoare fascinantă, dar străluceau de veselie şi te-ncălzeau privirile ei când te-atingeau. Bărbia i se termina brusc, ţuguiindu-i puţin rotundul feţei, iar urechile…urechile i le-am văzut mult mai târziu, într-o seară, în care buzele mele i se scurgeau pe gât, într-un sărut pătimaş.
Avea mersul dezordonat ca al unui copil căruia nu-i pasă de cum arată şi degajarea de toate complexele pe care le are un adolescent de vârsta ei, îi conferea un statut de superioritate în faţa celorlalţi.
Încă din acea zi am înţeles că nu suntem suma imperfecţiunilor care ne limitează, ci spiritul care prinde contur prin reflexia părerilor celor din jur, că nu contează prea mult dacă suntem scunzi sau prea graşi, cicălitori, sau prea tăcuţi, contează să fim noi, să ne-mpăcăm cu propria persoană şi să ne facem plăcuţi celor din jur, aşa cum şi ceilalţi reuşeau să se releve în faţa noastră.
Marius, un ieşean de al meu care mi se lipise de suflet în tren, îmi făcu din ochi, semn că sunt pe drumul cel bun.
- Dacă n-aş fi văzut toată faza, aş spune că te descurci…. Vă cunoaşteţi?
- Aşa ni s-a părut la amândoi, i-am răspuns zâmbind ştrengăreşte.
- Eşti un tip norocos, aşa că trebuie să exploatezi această şansă.[…]
Am fost conduşi în sala de clasă şi am aşteptat ca ea să se aşeze în bancă cu unul din tipii cei doi, apoi Marius mi-a făcut semn să stăm în faţa lor.
- Aşa nu are cum să nu te vadă, mi-a spus mai mult în şoaptă. Pare o tipă de treabă şi tu eşti la fel.
Celălalt tip se aşeză în spatele Creţei şi părea izolat pe nedrept.
Dirigintele începu să ne vorbească.
Era un tip tânăr de vreo 28 de ani, cu plete lungi de parcă ar fi făcut parte dintr-o trupă rock şi nu din colectivul de profesori, cu ochii albaştri şi privirile blânde, cu un glas liniştit de ardelean sadea şi cu un zâmbet care-i făcea toată faţa să lumineze. Înalt, cu o constituţie atletică părea că va impune ordinea lui pe acolo, dar din felul în care ne vorbea, înţelegeam că doreşte mai mult să ne fie prieten.
Ştia cum e viaţa departe de casă, ştia să privească prin suflet, îi mângâia pe cei care încă nu-şi găseau locul ciufulindu-i în joacă, sau le punea prieteneşte câte o mână pe umăr.
- O să fie uşor, ne spunea în timp ce se tot plimba printre bănci ca să ne cunoască. Nu se cere prea multă carte şi tot ce trebuie să învăţaţi pe aici e cum să faceţi timpul să meargă constant după ceas.
Vremea uită uneori se treacă de parcă am găsi-o zbătându-se într-o capcană, alte ori se grăbeşte nebună şi ne lasă în urmă.
Vreau să vă văd cum învârtiţi de cheiţă şi cum ceasurile toate din clasă merg pe acelaşi cadran.
Ticăitul din palmele voastre e viaţă. Ceasul trăieşte prin sufletul pe care i-l daţi.
Uneori veţi vedea că se încăpăţânează să meargă şi atunci veţi şti că este legat de cineva cu probleme. Uneori vor trăi ultimile secunde, alte ori vor zâmbi şi vor vrea să se rotească asemeni dansului ielelor din păduri.
Suntem medici de mecanisme ciudate. Noi inventăm cu fiecare mişcare precizia proverbială.
Pe vremuri, meşterii ceasornicari făceau într-o viaţă doar câteva ceasuri, dar ştiau să-l compună de la un capăt până la altul. Erau şi bijutieri şi alchimişti în acelaşi timp. Azi e totul mai simplu şi breslele au mulţi meseriaşi.
Unii vor fi foarte buni, alţii vor trata meseria ca pe o simplă afacere.
Ceasurile ieşite din mâna voastră n-o să vă ierte.
Cât suflet puneţi, atâta viaţă vor avea.
Îl ascultam fascinat şi încercam să văd printre roţile zimţate locul unde ceasul îşi are inima ascunsă. Eu aveam suflet şi-l risipisem până azi de aiurea. Mă gândeam că voi deveni un ceasornicar special şi că lumea întreagă din oraş, în scurt timp, mă va căuta doar pe mine.
Eram acolo de o singură zi şi deja aveam vise cât pentru o viaţă întreagă.
Mă aştepta un drum lung pe care să merg, în care să cred şi care să mă facă să simt că nu fac umbră degeaba pământului. Soarta mişcase cheiţa ceasului meu şi lucrurile se întâmplau de la sine. Am întors capul de parcă aş fi vrut să-mi revăd încă o dată trecutul dar am zărit-o pe ea toată numai un zâmbet şi inima mea a început să bată mai altfel.
În prima pauză m-am dus lângă ea şi aşezându-mă pe scaunul de alături fără să-mi pese de ce vroia să zică colegul ei de bancă am privit-o îndelung. Ea îmi zâmbea încurcată aşteptându-mi următoarea mişcare.
- Mi-a spus Marius că trebuie să te sărut, şi fără să aştept o reacţie din partea ei am întins buzele atingându-i obrazul ca pe o icoană.
- Cine e Marius ăsta? întrebă ea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
- E colegul meu de bancă, dar mai contează dacă am reuşit să te sărut?
- Contează fiindcă vreau să-i spui că de azi înainte trebuie să-mi pupi obrajii amândoi în fiecare dimineaţă.
- Îţi place să fii sărutată?
- Doar de cei care-mi sunt dragi.
-… Şi eu…?
- Tu-mi eşti drag de când te ştiu….Hai să cântăm!
- Ce?
- Orice de la cenaclu, mi-a răspuns şi a început să fredoneze o melodie în vogă.
Cântam odată cu ea şi aveam strania senzaţie, din cauza melodiei, că mai făcusem cândva acest lucru.
Muzica e un recipient în care se păstrează amintirile noastre cu sentimente cu tot, o punte ce leagă trecutul de prezent, ce ne redefineşte pentru a ne face mai buni şi mai sensibili.
Toată clasa cânta odată cu noi, chiar şi Mihai, colegul ei de bancă.
Cenaclul lui Păunescu era pe atunci mai mult decât o mişcare culturală, devenise un mod de a fi pentru cei ca noi, ne transformase dintr-o grămadă de tineri pletoşi şi nesiguri pe ei, într-o generaţie exuberantă care nu se sfia să se afişeze lumii în blugi.
Creaţa avea atârnat la gât un pix lung de plastic, cu capacul rotund şi plat ca o acadea, pictat în multe culori vii care îmi atrăgea privirile, fără să vreau la sânii ei mici care abia se ghiceau de sub bluza largă a sarafanului.
- Unde-ţi fug ochii ţugulane, mă întrebă glumind, la pix sau la formele mele?
Îmi era groaznic de ruşine şi fiindcă nu ştiam ce să-i răspund, i-am smuls pixul din capac şi am luat-o la fugă.
A venit imediat după mine, încercând să mă prindă.
Ceilalţi cântau încă în cor fără să ne bage în seamă. Doar Mihai se întreba ce hram port şi cine mă cred.
Ionuţ, prietenul lui, îl luă pe după umeri ca să-i arate cumva că îi este aproape.
Eu alergam fără să-mi pese. Nu eram pe pământ în acele momente. Paşii mă purtau într-un zbor nefiresc. Ea rămânea tot mai în urmă aşa că a trebuit să încetinesc lăsând-o să creadă că mă va prinde, apoi am eschivat schimbându-mi brusc direcţia şi scăpându-i chiar de sub nas, râdeam fără griji.
- Dă-mi picsssul înapoi Gonzalesssss, îmi striga tânguitor, pe jumătate supărată, pe de altă parte alintându-se copilăreşte !!!
Eu scuturam din cap şi-i răspundeam în felul meu:
- Neee...şi iar alergam prin toată curtea de parcă acolo eram de când lumea. Ea mă tot urmărea şi când am simţit-o foarte aproape de mine, m-am întors brusc, şi am prins-o în braţe.
Parcă fugisem de toate grijile lumii de până acum şi simţeam că fericirea se ascunde dese ori în lucruri atât de mărunte.
Mi-a întors pupatul înapoi pe obraz ca să mă cumpere apoi mi-a zis:
- Să nu fii ţugulan cum sunt alţii!
Să nu mă superi niciodată, te rog, fiindcă vreau să rămânem mult timp împreună! ...Cât putem noi de mult… şi continua să mă pupe apăsat repetând:” mult, mult de tot…toată viaţa, dacă ne lasă”
Erau copilării la prima vedere, dar nu ştiţi voi cât de mult mă mişcau acele vorbe, cât de adânc se întipăreau în inima mea şi pentru prima oară, îmi doream să fiu bun, să mă placă şi să mă pot plăcea şi eu.
Tot în acea zi ne-am ales în cantină o masă a noastră.
O ochisem amândoi şi ne hotărâsem să aşteptăm oricât până se va elibera. Nu era o masă aparte, şchiopăta ca toate celelalte dacă nu-i puneai o bucăţică de hârtie sub picior, faţa de masă mirosea tot a rânced ca şi celelalte, dar de acolo puteai să vezi toată încăperea şi pe fereastră afară.
La masa aceea aveam impresia că toată lumea mă ştie, că sunt văzut şi acceptat de toţi.
Nu mai erau războaie, sau aşa credeam eu, în jur se perindau cunoscuţi, sau viitori cunoscuţi iar eu eram în mijlocul lor simţindu-mă dintr-o dată mai bine decât acasă.
O aveam pe ea şi era tot ce puteam visa la acea vreme.
Era foarte isteaţă şi avea simţul umorului dezvoltat.
La pofta ei de a trăi, era suficient să mişc un deget pentru ca ea să înceapă să râdă şi pentru că o făceam să se simtă atâta de bine mă îmbrăţişa mai mereu.
Mihai şi Ionuţ păreau resemnaţi. Acceptaseră că sunt un cunoscut de al ei aşa că nu aveau altceva de făcut decât să -mi devină prieteni.
Păream acum ca şi cei din anul doi şi colegii noştri ne priveau derutaţi.
A fost o zi lungă în care-am aflat că lumea mă poate accepta pentru ceea ce sunt, că se poate trăi şi fără bătăile fără rost iscate la bloc din te miri ce.
Am dormit toată noaptea ca un prunc şi am visat-o pe Lili, care-mi spunea că a ştiut ce face când m-a trimis să învăţ să repar ceasuri.













Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Sam Oct 22, 2011 12:16 am, editata de 1 ori
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Vin Iul 01, 2011 4:48 am

m-a captivat ca intotdeauna povestea ta.
si astept continuarea....ca exista si continuarea?nu? bounce
avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de George Gîtlan la data de Vin Iul 01, 2011 7:59 am

we are mad, we are nat
cand bem vodca si fumam carpati
si ne plac totate fetele-n blugi
cu sanii mari si picioarele lungi
we are mad, we are nat
suntem adevarati `mpielitati
ta da da da da da)) Smile)

una bucata-jumatate de strofa, piesa rock compusa de mine, prin tineretile mele, de don juan demarco. Smile

(asta vis-a-vis de generatia in blugi)

mai mult decat incantat sa te citesc!!!
avatar
George Gîtlan

Mesaje : 54
Data de inscriere : 28/06/2011
Varsta : 45
Localizare : Buftea

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Vin Iul 01, 2011 8:49 am

Junimea noua scrie pe fruntea ta Liviu.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Vin Iul 01, 2011 4:42 pm

Anca,sunt amintiri multe si trairi cat sa incapa pe mii de pagini,domnule George iti multumesc pt osteneala de-a parcurge cateva ganduri scrise cam din graba si ma bucur ca ti-am redesteptat nostalgii ale vremurilor apuse, iar tie Mara ce sa-ti spun? Ca ai multe vise, o inima mare si ca uneori parca ai vrea sa imprimuti din sperantele tale si celorlalti?
La junimea noua as fi caraghios, ascultand cum cei tineri ma compara cu notiunea lor de a scrie.
Avem influente diferite si crede-ma ca si lor le-ar fi greu sa ma menajeze. Sa zici merci ca accept sa fiu ridicol si aici. Smile)
Un sfarsit de saptamana frumos sa aveti cu totii!
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Cap 2 Afară

Mesaj Scris de liviu miron la data de Vin Iul 01, 2011 4:57 pm

Trecuse săptămâna fără să o simt cum se duce şi abia aşteptam să văd cum o să-mi petrec prima zi de sâmbătă departe de casă fără profesori, fără pedagogi şi fără îndatoriri prea multe pentru o singură zi.
Stăteam la un rând imens aşteptându-mi biletul de voie cu care puteam să trec pentru câteva ore dincolo de poarta păzită. Pedagoga, aşa cum ne învăţase, mânca seminţe de floarea soarelui şi scuipa cojile a lehamete în timp ce semna hârtiuţele rupte dintr-un carneţel de vocabular.
Era o zi obişnuită de toamnă şi mă gândeam că un tricou şi o geacă de tercot o să-mi fie de ajuns pentru o plimbare prin oraşul care avea să mă adopte pentru mai bine de un an.
Încă mai aveam mărunt prin buzunare ca să-mi ajungă de un suc şi o prăjitură aşa că abia aşteptam să scap de gratiile prin care vedeam străzile.
Copacii îşi aşterneau resemaţi frunza ofrandă pe trotuare şi vântul părea că aleargă desculţ pe acel covor uscat de melancolii.
Un fior rece şi totuşi plăcut mă trecu pe şira spinării, gândindu-mă că poate o să ies pentru prima oară împreună cu Creaţa şi că o să fiu văzut de toată lumea alături de ea.
Printre crengile copacilor soarele părea să-mi facă din ochi ştrengăreşte, cerul era senin iar eu putem privi dincolo de albastrul rupt din picturile lui Bălaşa.
Am ajuns la rând în faţa pedagogei şi ea privindu-mă chiorâş îmi zise doar atât:
- Dacă-mi întârzii macar şi cinci minute nu mai vezi oraşul două săptămâni, ne-am înţeles?
- Aţi vorbit în română? am întrebat-o eu făcând aluzie la accentul ei ce amintea de limba maghiară.
- Dispari până nu-mi pare rău că te-am lăsat în învoire!
- Sărrr`na, am rârâit dispărând ca un motan pe acoperişuri.
Îmi imaginam că sunt aşteptat de Claudia pe undeva pe aproape aşa că am grăbit pasul, dar strada era goală în faţa mea.
Din urmă se auzeau hohote de râs şi mi se părea că de mine râd cu toţii.
Mi se pusese un nod în gât şi-am luat-o la fugă fără o ţintă anume pe străduţele acelea înguste, mărginite de ziduri înalte, alcătuind din când în când curţi interioare care te derutau lăsându-ţi impresia că ai intrat pe domenii private şi că te-ai rătăcit.
M-am trezit la un moment dat că alerg pe un ponton. Picioarele călcau anapda pe podul îngust ce se balansa cu mine cu tot şi nu ştiu de ce nu aveam deloc intenţia să mă opresc. Poate că era mai important pentru mine în acele momente să fiu departe de lume şi de gândurile care mă copleşeau.
M-am oprit doar când am ajuns pe malul celălalt al apei privind spre un zid de cărămidă ce ascundea o unitate militară. Se spune că acolo a stat mult timp o statuie ce evoca dorinţa de libertate a unor ofiţeri unguri din perioada paşoptistă care au fost prinşi de armata rusă şi executaţi prin spănzurare.
13 generali revoluţionari din armata austro-ungară care visaseră că pot să se elibereze de sub puterea imperialistă.
Parcă le vedeam feţele inexpresive şi resemnarea din priviri cu funia ameninţătoare clătinându-se înaintea ochilor, lume cârcotaşă huiduindu-i şi prieteni disperaţi care nu puteau să-i ajute ca să scape de sentinţă, o linişte surdă liniată din când în când de croncănit de ciori, frunze moarte şi vânt.
- N-au fost decât 5 unguri, mi-a spus mai târziu un coleg de etnie maghiară care ştia istoria lor, doi erau sârbi, trei germani,un croat, un armean şi chiar un austriac sătul de o dominaţie sângeroasă.
Aici, sub cetate au fost spânzuraţi doar nouă, patru din ei fiind împuşcaţi într-o mină fără să mai poată privi pentru ultima oară soarele.
Umbre se tot mişcau peste ziduri şi fiori reci mă treceau pe şira spinării.
Moartea mă îngrozea şi atunci m-am gândit iar la ea.
Creaţa părea că zâmbeşte mereu, dar ochii ei îmi ocoleau privirea. Profilul ei caraghios şi atât de drag mie, se scufunda sub valurile spumegânde ale Mureşului.
Realizam în acele momente că ea nu-mi spusese nicio clipă că simte ceva anume pentru mine iar eu mă îndrăgostisem de ea iremediabil fără să fi avut un motiv anume. Voiam să-i găsesc o mie de scuze, îmi doream să cred că e cu fetele din clasa noastră la o prăjitură şi că mintea mea rătăcea din cauza peisajului sinistru, dar inima îmi spunea clar că ea nu-mi aparţine.
Priveam trist la apa care curgea neagră peste gândurile mele.
Creţei îi plăcea să fie mereu în centrul atenţiei, adora băieţii înalţi cu trăsături exotice şi era topită după ochii albaştri. Eu nu mă încadram în acele tipare şi pricepeam că nu mă va dori niciodată doar pe mine.
Soarele apunea după pomi şi cerul se-nvineţi către zări lăsând loc întunericului ce cobora prea grăbit peste locurile alea.
Am privit ceasul vechi de la mână speriat că voi întârzia la apel, dar acel cadran scorojit de vopsea îmi arăta că-mi mai rămăseseră două ore în care nu ştiam ce să fac.
M-am întors în oraş încercând să-mi amintesc pe unde venisem şi priveam mirat la clădirile alea cu ziduri groase de parcă nu le mai văzusem niciodată.
Ca din pământ se ridica în surdină o melodie în vogă. Deasupra capului, lumina fosforocent o pancartă pe care scria colorat şi cu litere inegale „Discoteca Tineretului”.
O uşă mare şi grea din metal şi sticlă mă despărţea de o lume străină mie.
Îmi plăcea muzica dar până atunci nu apucasem să învăţ să mă bucur de ea prin dans.
Mă încercau emoţii inexplicabile şi totuşi în loc să fug aşa cum îmi stătea în fire, m-am trezit că deschid uşa. Un hol pătrat, o masă exact lângă intrare, o pânză pluşată roasă de ani, un teanc de bilete şi un tip bâlbâit care-mi cerea 6 lei ca să mă lase să intru.
Am plătit imediat fiindcă auzeam voci cunoscute, am coborât scările spiralate apoi m-am întânit pentru prima oară în viaţă cu o orgă de lumini.
În sală luminau ca de pe altă lume postere imaginând dansatori sălbateci, chitare electrice, portative muzicale şi note care se desprindeau din planul lor. Başii din boxele mari cât un perete îmi zguduiau pe ritm de rock toate măruntaiele din mine.
În mijlocul sălii, tineri ţopăiau fără griji. Râsul lor dezveleau dinţi albăstrui coloraţi de lămpile de quarţ. Erau mulţi colegi din şcoala mea, majoritatea de anul II şi printre ei am zărit-o pe Creaţa.
M-am ascuns după un stâlp urmărindu-i cu mult interes fiecare gest, fiecare mişcare şi n-a trecut mult până ce neliniştile mele s-au confirmat fiindcă ea deja vâna un băiat.
De câte ori privirile lor se întâlneau, ea râdea cu gura până la urechi iar el îi făcea semne cu ochiul.
La prima melodie mai lentă el s-a apropiat de ea şi a invitat-o la dans.
O vedeam pierdută în braţele lui cum se lipeşte discret cu fiecare pas prin care se roteau ca într-un dans de împerechere, adulmecându-i mirosul trupului transpirat de efort, sprijinindu-şi fruntea de pieptul lui înfoiat care o făcea să viseze şi gelozia pe care n-o puteam controla, mă durea cu fiecare secundă care-mi puncta idila ce se înfiripa între ei în acele momente. Dintr-o dată am simţit că nu mai pot respira, aşa că am urcat treptele scărilor umilit, căutând o gură de aer proaspăt.
Cred că am ajuns printre primii în curtea internatului şi singur în cameră, răsturnat cu faţa în jos pe salteaua rece, am putut să-mi plâng singurătatea.
Ştiam că nu trebuia să mă mint şi chiar de atunci am început să îmi ascund sentimentele faţă de ea.
Am adormit îmbrăcat şi cu faţa în jos, ascunzându-mi prin aşternuturi primele lacrimi vărsate din iubire.
M-a trezit Marius clătinându-mă de umăr uşor.
- Mai e până la noapte...hai scoală că te aşteaptă Creaţa să mergeţi împreună la masă.
Mi-era greu să înţeleg de ce mă mai aşteaptă pe mine şi-am coborât din cameră, mânat mai mult de curiozitate.
În faţa cantinei erau Ionuţ, Mihai şi cu ea, zbenguindu-se pe scările late din mozaic.
- Vere, dar mult te mai laşi aşteptat. Te-ai coafat sau ţi-ai făcut unghiile cu ojă?
N-am răspuns dar mi-am oprit privirile în ochii ei.
- Lăsaţi-l în pace, a zis ea sărindu-mi în ajutor. Poate că visa la o fată şi a uitat de timp şi de noi.
Nu puteam să-i spun nimic fiindcă nu ştiam cum.
Dacă ea putea să se prefacă şi să se comporte ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, puteam şi eu să-mi pun o mască şi să râd fără griji.
Cred că le-am spus zeci de bancuri şi am râs alături de ei.
Am mâncat apoi ne-am despărţit îmbrâţişându-ne.
În cameră cânta la un difuzor, pe care nu-l băgasem până atunci în seamă, melodia pe care Creaţa dansase cu tipul din discotecă.
- A fost o dedicaţie din partea lui Miron pentru Claudia, se auzi o voce metalică şi inima mea aproape că a refuzat să mai bată.
- Când ai dedicat melodia? m-a întrebat Marius.
- Nu eu sunt cel cu pricina. Nu e un singur câine cu coada scurtă.
- Miron- Cludia...e prea mare coincidenţa.
- Râde soarta de mine, i-am răspus vădit supărat.
- V-aţi certat?
- N-am avut când.
- Atunci ce se întâmplă?
- Creaţa a găsit pe cineva care să aibă acelaşi nume cu mine şi care să fie exact aşa cum îşi doreşte ea să arate.
- Adică?
- Înalt, frumos şi cu bani, deştept, modest şi romantic.
- Există?
- Întreab-o pe ea!
- Eu nu cred că o să se despartă de tine. N-am văzut prea des doi oameni care să se potrivească într-atât cum puteţi voi să vă potriviţi.Nici frumuseţea fizică, nici banii şi nici coincidenţa de nume nu pot să o facă pe ea să te uite. Eu cred că doar rătăceşte.
Poate că era regele discotecii şi a vrut să-şi demonstreze că poate să aibă pe oricine dacă-şi doreşte, dar fiindcă a luat masa tot împreună cu tine, eu zic să nu-ţi faci griji. E a ta, ascultă-mă pe mine!
Mi-aş fi dorit să îl pot crede, dar inima mea îmi spunea altfel.
Trebuia să mă comport ca şi ea, să nu arăt că îmi pasă şi să îi las timp să se hotărască pe cine-şi doreşte alături.
Până la urmă eram doi colegi care se înţeleg foarte bine, aşa că nu trebuia să stric tot de dragul unui capriciu.
Poate că ar fi trebuit să merg în sala radio, să-i dedic şi eu o melodie, dar nu aveam atâta curaj.
Am preferat să rămân cu ochii în tavan şi să ascult muzica sfârâită în difuzor până ce somnul m-a condus spre visele mele.


Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Sam Oct 22, 2011 1:25 am, editata de 1 ori
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Vin Iul 01, 2011 5:17 pm

Pe Creata o vedeai ca pe o sotie, dar pe otilia??? Of, of, of, barbatii... Ti-am mai spus ca tot ce scrii mi se deruleaza in minte ca un film? Rolling Eyes Laughing ti-am mai spus, dar sa stii ca tot te duc la Junimea noua chiar cu riscul de a te duce legat fedeles acolo.hihihihihi.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Sam Iul 02, 2011 4:20 am

Mara, oare nu ajunge ca am esuat la voi cand a citit dl Liviu Apetroaie mazgalelile mele?
Chiar simti o nevoie sadica sa vezi cum ma desfac cei mici in piese componente si eu sa trebuiasca sa fac fata comentariilor lor?
Stiu cum se scrie acum si din acest punct de vedere imi traiesc anacronismul inevitabil.
Voi mai stiti de vremurile de care vorbesc eu, dar pe ei nu-i intereseaza....
Oricum, multumesc mult pt efortul pe care-l depui pt a ma face sa am incredere in mine(adevarul e ca-mi stiu valoarea si de aia stau cuminte in banca mea Wink )
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

cap 3 Pricepi uratule?

Mesaj Scris de liviu miron la data de Lun Iul 04, 2011 12:59 am

Când nu sunt griji, timpul trece în goană, dar când iubeşti în secret atunci secundele se scurg foarte greu şi te apasă.
Uitasem de certurile zilnice de-acasă, de miile de reproşuri, de profesori care nu vedeau în mine decât un pui de ţigan afurisit, de fete care mă percepeau doar un scandalagiu nenorocit, uitasem şi de aşa zişii prieteni de pahar şi mă simţeam altul.
Şcoala propriuzisă întârzia să înceapă. Toată toamna ne-au dus la cules pe câmpuri imense care azi nu mai sunt. În locul lor tronează acum vilele celor care-au avut curajul să fure.
Îmi apare în minte o dubă anume acoperită cu tablă, fără geamuri, cu care se transportau animalele către abator pentru a fi sacrificate. Abia coborâsem din acea maşină şi în locul nostru urcau deja vite strigându-şi ultimile clipe. Le priveam ochii şi le citeam resemnarea născută din neputinţă. Cumva ne semănau, doar că noi mergeam la tăierea cordonului ombilical. Eram departe de casă, departe de ceea ce reprezentasem la un moment dat şi eram siliţi să ne redefinim în faţa celorlaţi şi a noastră. Aceeaşi dubă verde care sosea în faţa şcolii dimineaţa după micul dejun, ne ducea zilnic spre câmpuri de roşii, de căpşuni, sau de sfeclă furajeră. Mirosea înăuntru a balegă şi a sânge. Apa nu putea curaţa existenţa efemeră a sute de animale crescute doar pentru a fi sacrificate.
Cu un singur hublou deasupra capului, spre care priveam cu toţii căutând un petic de lumină, maşina aceea ne înghesuia unii în alţii, obligându-ne parcă, să ne cunoaştem mai bine.
Muzica, devenise o formă de evadare, era exprimarea libertăţii care striga din noi, uneori lua forme de protest, alte ori înlocuia o lacrimă, dar tot ca mugetul vitelor se auzea de pe trotuare. Cui îi păsa de pruncii altora?
Mulţi erau încercaţi de dorul de casă.
- Ţie nu-ţi lipseşte nimic, mă întrebă cineva pe nepregătite?
- Nimic după care să tânjesc.
- Îţi place aici?
- E mai bine ca-n locul din care vin.
- Cum adică? Mâncarea e proastă, somnul puţin, ne muncesc ăştia ca pe robi fără să ne ofere nimic la schimb şi ne prostesc sâmbăta seară cu câte o discotecă în sala lor de aşa zise spectacole... şi tu spui că-ţi place?
Cum să-i răspund că pe mine nu mă deranjau toate astea?
- Urăsc hainele jegoase de pe mine şi mâinile-mi miros a putred şi a pământ,
am degetele galbene de la ţigările fără filtru, părul îmi stă ca o claie de fân, put ca o scroafă-n călduri, se urlă o grasă la mine tot timpul, şi nu mai pot…Toate oasele mă dor şi mă gândesc tot mai des la cei de acasă.
Vorbele ei mă implorau s-o privesc.
În lumina aceea obscură vedeam un copil ce voia cu tot dinadinsul să semene a femeie adultă. Era fardată, conturul la ochi era trasat cu un creion dermatograf, puteam să ghicesc toată munca-n zadar la o coafură distrusă de vânturi şi praf, îi vedeam mâinile înguste cu degete lungi şi subţiri frământându-se una în alta a neputinţă şi a griji, hainele aveau etichete de firme cu nume sonore şi miroseau a parfum scump şi a grajd.
Nu ştiu de ce, sau poate pentru că mi se adresa pe un ton atât de familiar, am avut curajul să o privesc în ochi.
Semănau într-un mod bizar cu ochii animalelor care mergeau resemnate către abatoare: mari, rotunzi, blânzi, radiind o lumină caldă născută din multă înţelegere, dar şi dintr-o dorinţă înăbuşită de a trăi.
Genele ei dese şi lungi clipeau încercând să scuture o lacrimă rebelă, iar timpul se mărunţea în firmituri.
I-am luat mâna dreaptă în palmele mele apoi ducând-o la gură, i-am sărutat foarte uşor linia vieţii. A încercat să şi-o retragă, fiindcă reacţiile colegilor n-au întârziat să apară, dar s-a răzgândit imediat murmurând două versuri printre răcnetele isterice ale celor din jur:
- “Din bube mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi…”
Oare Arghezi o fi fost şi el la muncile agricole?
Cu siguranţa că da, continuă ea fără să-şi aştepte răspunsul, nefiind sigură că am auzit-o:
“ Ca să schimbăm , acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n călimară,
Bătrânii-au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.”
Uite, vezi că s-a gândit şi la mine cineva şi mi-a lăsat un testament?
- Cine, am răcnit cea mai proastă întrebare pe care-o puteam inventa doar de dragul conversaţiei?
- Arghezi…şi începu să râdă ciufulindu-mă ca pe un plod care pune mereu întrebări, doar ca să se audă pe sine.
Prin toată hărmălaia din maşină îi ascultam povestea vieţii de până azi.
Fusese un elev destul de slab la învăţătură, dar îi plăcea literatura.
Citea mult dorind să afle din cărţi cum poate să-şi lecuiască dorul de o iubire neîmpărtăşită.
Cum putea cineva care se ştie iubit, să nu răspundă cu aceeaşi dragoste celui care-l iubea? Asta nu înţelegea şi fiindcă nu aflase răspuns, hotărâse să lase tot şi să plece de-acasă cât mai departe.
Părinţii o cocoloşiseră mult. Venise timpul să trăiască pe picioarele ei.
N-avea de unde să ştie că o să-i fie aşa de greu şi că o să-i lipsească mama.
Acum o vedea cu alţi ochi şi dacă printr-o minune s-ar fi întâmplat să-i apară în faţă, ar fi îngenunchiat şi i-ar fi sărutat mâinile cu pioşenie.
Iubea baschetul fiindcă era mai înaltă ca multe dintre colegele ei, dar nu era o fire combativă, dimpotrivă, prea de multe ori renunţase la luptă, declarându-se prematur o învinsă.
- Uneori îmi vine să mă omor, dar şi pentru asta îţi trebuie curaj, iar eu sunt o laşă.
- Poate că treci printr-o pasă mai proastă, am încercat eu s-o consolez. Viaţa nu e făcută mereu numai din distracţii şi dragoste. Câteodată e plină de goluri. Când ajungem în astfel de sfere în care nimic nu se întâmplă, resimţim singurătatea şi micimea noastră. Suntem creaturi vanitoase şi preţuim prea mult propriul ego, dese ori credem că Universul se ţese în jurul propriei noastre persoane şi de aceea avem senzaţia că suntem sabotaţi când nu ne iese totul aşa cum ne planificăm.
De fapt suntem fire de praf. Cei mai buni dintre noi se preschimbă în amintiri peste veacuri, alţii, în umbre pe care istoria le percepe doar cu coada ochiului.
- Eşti un mic filosof?
- Nu, sunt un simplu derbedeu, nu mă băga în seamă, te rog!
- Eu ţi-am vorbit despre mine. Acum vreau să aud şi povestea ta.
- Ce e de spus cu voce tare? Sunt un tip care a fost la şcoală să ia cinci-ul de trecere, care credea că valoarea unui bărbat stă în pumnul cu care loveşte, un fiu cu părinţi prea ocupaţi de ei ca să mai ştie şi de alţii, fratele unui mare dansator şi... atât. Nu am o poveste de dragoste, fiindcă statura şi statutul nu mi-o permit.
Sunt ca un lepros într-o lume care vrea să trăiască din goană, invizibil pentru fete, agasant pentru profesori, incomod pentru părinţi şi râvnit de prieteni, fiindcă am învăţat să ascult şi să înţeleg pe cel care e în suferinţă.
- Ce amestec ciudat, concluzionă ea. Poate te lauzi….Mie îmi pari un băiat de treabă, unul mic cu sufletul mare, mare de tot.
- Nu îndeajuns de mare ca să-mi pot trăi propria poveste de iubire, aşa ca tine.
- Ce prostii spui. Eu iubesc fără să fiu iubită. Am trăit umilinţa de a-i cerşi atenţia şi băieţii devin nişte porci când simt că te au la degetul mic. Ştiu că nu e normal, dar deocamdată asta simt şi nu pot să mă schimb. M-aş vinde cu totul dacă aş şti că în final mă va alege pe mine.
Eu aş şti să-l fac fericit, aş şti să-l mângâi, să-l sărut şi să mă dărui, ca să simtă ce e iubirea adevărată.
El vrea doar sex, să se laude cu asta şi să mă transforme în ochii celorlalţi într-o târfă de zece bani.
Îl urăsc uneori, apoi îl iert şi-l iubesc şi mai mult….Sunt o proastă.
Nimeni nu poate înţelege-o femeie fiindcă nici femeia nu înţelege exact ce se întâmplă cu ea şi cum trebuie să fie ca să-i meargă din plin….
Aaaa... stai că te-am prins, spuse zărindu-mi mai bine chipul printr-o geană de lumină coborâtă peste mine într-o curbă destul de strâmtă.
Nu eşti tu tipul care umblă cu creaţa peltică? Hai, dă-o pe bune, nu te-ascunde-n vrej!
Vezi? Povestea ta tocmai vrea să înceapă.Cu puţină răbdare ai să-mi dai lecţii de viaţă după vacanţa de iarnă.
Cum să-i spun că nu-i nimic între noi?
O plăceam? Da, dar ea părea că se joacă. Nu găseam în ochii ei acea implicare sufletească pe care orice adolescent îndrăgostit o revarsă fără puterea de-a se ascunde. Se simţea bine în preajma mea, poate fiindcă mă percepea ca fiind al ei, nu ca iubit, ci mai degrabă ca pe un animal mic de companie, pe care-l hrăneşti cu bombonele şi pe care-l laşi din când în când să-ţi lingă mâna cu care-l mângâi.
- Cântăm amândoi, am încercat un răspuns pe care nici eu nu-l puteam accepta. Vocile noastre sună bine când să împletesc una cu alta. Ea e o fire veselă cum sunt şi eu, îi plac bancurile şi eu ştiu multe, râde des şi mie buna dispoziţie a celor din jur îmi face bine. E un soi de simbioză pe care natura-l permite, dar pe care nu-l dezvoltă.
- Spui tâmpenii. Eu cred că te place şi dacă o să te cunoască mai bine, o să te iubească. Tu o iubeşti?
- Suntem prieteni, i-am replicat, neştiind cum să clasific relaţia asta a mea atât de confuză. Poate că şi eu eram la fel de confuz, prea timid să-i vorbesc despre mine şi prea tăcut. În liniştea noastră, doar ea putea vorbi cu detaşare de prieteniile vechi ce le are acasă, de iubiţi care-ar face orice pentru ea, de puterea ei naturală de a seduce, de joaca perfidă cu suflete sincere….
N-aş fi vrut să-i devin următoarea victimă. Era mai comod să mă ştie prieten, fără mize în relaţia noastră, fără trofee. Eram acolo pentru ea ca o oglindă în care se vedea cea mai frumoasă fiinţă, cea mai dorită şi lucrul acesta îi dădea putere să creadă în propriile forţe. Ştia să relaţioneze cu lumea din jur şi contrasta supărător cu ceea ce reprezentam eu, tipul care tace mereu, care vorbeşte monosilabic şi asta numai dacă e întrebat.
Polii opuşi se atrag.
Oare o să mă placă vreodată?
- Unde e acum?
- E de serviciu la cantină. Spală vase, serveşte la mese, curăţă cartofi şi învaţă să fie frumoasă şi aşa, cu mâinile trudite şi mirosind a mâncare.
- Am priceput lecţia ta, zise cea de lângă mine. Poate că apreciem pe cineva pentru ceea ce reprezintă ca suflet. Contează mai puţin haina, parfumul şi limba pusă pe moaţe. Mi-ar plăcea să fim prieteni aşa cum eşti cu ea, sau mă rog, nu chiar aşa, că te simt c-o iubeşti.
- Eu sunt Otilia, zise întinzând mâna pe care tocmai i-o sărutasem cu câteva clipe înainte.
- Eu sunt Gonzales, i-am răspuns strângând acea mână cu un soi de recunoştinţă, fiindcă mă simţeam onorat că-mi vorbise, că nu crezuse în etichetele pe care le aveam puse pe haine ca dungile pe zeghe şi simţeam în acele momente că am totuşi o şansă să mă arăt lumii aşa cum sunt, fără prea multe cuvinte, fără prea multe ţoale cu care să sucesc gâturi, fără prea mulţi centimetri care să mă releve a fi un tip…înălţător.
Un tip de treabă…poate că eram dar uitasem de mine.
Uşile dubei se deschiseră şi lumina intră peste noi cu brutalitate.
Am coborât toţi cu ochii strânşi, privind printre linii subţiate de gene, un câmp plin de căpşuni, care ne aştepta să-l culegem.
Vântul bătea ca-n Siberia şi frigul punea stăpânire pe toţi.
Spatele gol de la atâtea aplecări, mâinile reci de la zeama-ncleiată, picioarele amorţite şi gâtul înţepenit, toate strigau neputinţa din noi.
Am început să cânt tare, clar şi cu tot sufletul.
Ceilalţi cântau şi ei. Păream o mână de sclavi pe plantaţii, sub privirile arogante ale unei femei care ne păstorea ca pe oi, gândind că nimic nu e mai important pe lume decât să-ţi faci datoria aşa cum te duce capul.
Câmpul acela părea fără capăt şi seara venise atât de greu, că parcă eram condamnaţi să trăim într-un gol, unde timpul părea să ne ocolească pentru a ne cunoaşte mai bine pe noi.
- Oare Creaţa ce-o face?
I-o fi greu fără ajutorul meu?
Sper că se descurcă….
O să mănânc cartofi curăţaţi de mâna ei, aşa ca un soţ care vine acasă după o lungă zi de muncă….
Oboseala de peste zi, mă făcu să-i uit dorul. Cumva îmi era ruşine de mine.
Parc-o trădasem.
- Ne vedem la masă, prietene? mă întrebă Otilia.
N-am putut s-o refuz. De fapt nu puteam refuza pe nimeni la acea vreme. Cine eram eu ca să pot ridica pretenţii?
- Fac un duş, mă schimb şi cobor în câteva minute.
- Să nu mă faci şi tu să aştept….
- Nu-ţi face grij… voi fi în curte în câteva minute
Cred că am făcut cel mai scurt duş din viaţă( pentru că trebuie să ştiţi că mi-a plăcut apa de când mă ştiu), iar gândul că o fată ar sta afară, în frig să mă aştepte, era de neconceput pentru mine, aşa că am ajuns în curte la timp, cu capul ud, aşteptând-o să apară.
Toamna îşi lăsase mantia serii destul de devreme şi priveam luna cum se tot mărea dincolo de gospodăria anexă.
Mă întrebam câte vise pot încăpea pe acel tărâm atât de fantastic, sub nisipuri de aur, câţi oameni mai priveau odată cu mine la discul de lumină ce tot creştea peste gard, mă pierdeam prin fragmente de gânduri şi nu mai simţeam cum muşcă vântul de faţă amintindu-mi că iarna se grăbea să vină, găsindu-mă doar cu o geacă de tercot, subţire cât o coală de hârtie.
De undeva de prin dreapta apăru Otilia. Acum mirosea altfel, a curat şi a chanel nr 5, hainele îi erau călcate cu grijă, coafura perfectă şi ochii ei mari şi sticloşi străluceau mai tare ca stelele ce răzbeau de sub nori.
Mă luă de braţ şi atunci am remarcat cât e de înaltă. I-am privit încălţările gândind că poate e pe tocuri şi mare mi-a fost mirarea constatând că avea în picioare o pereche de pantofi sport tip adidas, albi cu 3 dungi albastre şi cu o talpă foarte subţire.
- De ce ţii capul plecat? Ţi-e ruşine cu mine? întrebă ea vădit supărată.
- Îţi admiram încălţările, i-am răspuns întorcându-mi privirea spre chipul ei ce radia în lumina plăpândă a lunii....Dacă ar fi să alegi dintr-o lume întreagă, bărbatul perfect, cum ar trebui să arate? i-am aruncat nada cu care momeam toate fetele.
- Sincer? Aş vrea să arate ca tine.
- Ca mine? Adică să-ţi ajungă cu nasul la umăr, să tacă atunci când ai vrea să auzi cuvinte în care să crezi, să bea ca un porc şi să-njure ca un birjar?
- Aşa eşti tu, sau aşa te-au făcut alţii să pari? Eu te văd altfel şi nu te mint când îţi spun că îmi placi...
Ca să rupă tăcerea ce voia să -şi facă loc între noi, continuă imediat:
- Poate ţi-o iei în cap, c-o încurci ....
Am urcat treptele de la cantină fără să le simt, de parcă zburam , sau parcă îmi amorţiseră genunchii cu totul. Când să intru pe uşă, m-am împiedicat de pragul de fier şi toţi au privit către noi.
- Copilu` ai greşit sala. Aici e cantina...peste drum se ţine şedinţa cu părinţii....
- Băh, zi-i să-ţi dea ţâţă, poate creşti şi ajungi şi la gura ei ca s-o săruţi.
- Cât mă costă o oră cu mă-ta, uăi Vasâli?
- Nu-ţi pune mintea cu ei! Sunt nişte ţărani amărâţi, plini de complexe, îmi spuse ea observând cum mi se întunecă privirile.
În timp ce ea încerca să mă calmeze, eu îmi căutam adversarii prin sala aceea imensă, dorind să le pot memora figurile. Aveam destul timp să le plătesc poliţele.
- Nu sta încruntat! În seara asta vreau să râzi împreună cu mine. Habar n-ai tu cât îi place asta Creţei.
- De unde ştii?
- Păi, împărţim aceeaşi cameră şi ea povesteşte până se dă stingerea.
Cumva, povestioarele ei ne fac pe toate să dormim mai bine, să visăm frumos şi-am vrut să simt pe propia piele cum e. Te deranjează?
- Mă deranjează pe mine, spuse Creaţa, care ieşise de sub mormanul de vase pe care le avea de spălat, mă luase de-o parte şi-mi arunca fulgere din priviri.
- Tu nu vezi că e mai mare ca tine?
Vrea să râdă de noi... se bagă aşa, ca ariciul din fabulă. Mă face geloasă şi tu o ajuţi? Renunţi la mine pentru una ca ea?
Eram total debusolat şi inima îmi tremura nebună de frică. Venisem să mănânc cu altcineva. Ce mare lucru? N-o sărutasem, nu stătuse la mine în braţe şi nici nu vorbisem prea mult.
- Abia de-o cunosc, am încercat să mă apăr.
- Dar ea te cunoaşte, mi-o întoarse imediat Creaţa.
- De unde?
- Din tot ce-a aflat de la mine. Se joacă Gonzales, vrea să ştie cât de mult mă iubeşti... şi tu, acum îi arăţi cât îţi pasă de noi doi.
Mi-aş fi dorit să am curajul să-i spun că şi ea se joacă la fel de mult cu mine, dar Otilia remarcând situaţia dată, bătu în retragere.
- Nu-mi mai e foame. Mi-a trecut. Mă duc în cameră că mi-e frig. Stai liniştită Claudie, că nu l-am mâncat. E viu şi-ţi aprţine cu totul.
Se răsuci pe călcâie şi alergă împiedicându-se de mese.
Aş fi vrut să mă duc după ea, să-mi cer scuze pentru ieşirea Creţei, dar pe de altă parte, Claudia aştepta să vadă ce am de gând să fac.
Mă simţeam manipulat ca o păpuşă cu sfori, incapabil să spun un cuvânt în apărarea mea.
Creaţa trântea din picior plină de draci.
- Să vezi ce-i fac în seara asta. Se pune cu mine? O mut în altă cameră. Să stea cu bozgoroaicele, lua-o-ar naiba de scroafă.
- Ce ţi-a făcut, de eşti aşa pornită pe ea?
- Tu taci din gură Gonzales, nu ştii cum stă treaba cu noi şi nici cum gândesc fetele.
- Du-te la masă că am pus o bucată de carne de-o parte, să o mâncăm amândoi!
Eu te aştept cu friptură şi tu umbli cu fata lui Kilometru? Halal prieten!
Totdeauna răutatea m-a făcut să răspund cu răutăţi. Nu ştiu nici azi cum să fiu diplomat, cu atât mai puţin pe atunci, nu ştiu ce-am zis de acea bucată de carne, de relaţia noastă, dar ştiu că am plecat fără să mai mănânc şi am alergat prin părculeţul din curtea şcolii, aproape o oră întreagă.
Nu mai voiam să ştiu de nimic, fiindcă sentimentele care mă încercau, deveneau tot mai întortocheate şi alergând rămăsesem doar eu şi acea durere pornită dintr-o parte, ca o tăietură de paloş. Gâfâiam de oboseală şi de neputinţă. Cu tot frigul de-afară, eu transpiram. Amorţeala simţită la intrarea-n cantină nu dispăruse deloc. Cumva, picioarele alergau în legea lor, parcă altcineva respira în locul meu, iar eu eram doar un abur care vede un corp, care ştie de undeva că-i aprţine, dar pe care nu-l mai poate controla şi nici nu-l mai vrea. Mă detaşasem de tot cu o ireală nepăsare şi parcă aş fi vrut în acele momente să mor şi eu, cum voia şi Otilia....
Chiar...oare ea de ce îşi dorea să nu mai trăiască? Toţi oamenii au problemele lor. Chiar şi fetele cele mai frumoase....
Până azi fusesem invizibil. Nu mă voia nimeni în preajmă şi iată-mă dintr-o dată devenit subiect de disăpută între două tipe superbe.
Otiliei părea să nu-i pese prea mult de înălţimea mea şi acest lucru mă intriga. Chiar şi Creaţa începuse să descrie bărbatul perfect ca fiind înalt...Otilia nu. Ea voia un altfel de om în viaţa ei, unul ca mine, sau poate, doar mă prostise cu vorbe pe care voiam eu să le aud....
Oare de ce n-a lăsat Dumnezeu pe pământ oameni egali?
Şi dacă am fi fost cu toţii la fel, ce ne-ar mai fi plăcut la cel de alături şi ce ne-ar mai fi displăcut?
Era greu să ai 16 ani departe de casă.
Luminile cantinei se stânseră şi parcul se lăsă cuprins brusc de beznă. Doar la poartă mai pâlpâia un bec luminând gălbui o cărare până la mine.
M-am oprit din alergat de frică să nu mă împiedic prin gropi, dar continuam să merg, aşa cum mă învăţase în şcoala primară profesoara de sport.
- Unde crezi că fugi de mine, aud un glas care mă face să tresar? Vino aici!
Mă întorc către locul de unde vocea venea şi o văd pe Creaţa zâmbind copilăreşte.
- Ştii ce vreau? Să mă pupi...chiar aici, fără teamă ca ar putea să ne vadă vreo unul.
M-am conformat sărutându-i din fugă obrazul, apoi când am dorit să fac un pas înapoi, mă opri, întorcând capul în cealaltă parte.
- Pe amândoi vreau să-i săruţi...poate fac gropiţe ca tine.
Mă prinse de mână şi mă rugă să facem câţiva paşi împreună, de parcă nimic nu se-ntâmplase între noi.
- Vezi că sunt şi certurile bune la ceva?
- La ce, o întreb?
- Aduc după ele clipele dulci de împăcare....
Urâtule, să nu mă mai superi ca azi, niciodată. M-a durut şi am plâns ca o proastă în cantină, cu farfuriile-n mâini.
Tu eşti al meu şi n-am de gând să te împart cu nimeni.
Pricepi ce tot îndrug eu pe aici?
Dacă ar fi trebuit să-i dau un răspuns sincer, atunci ar fi trebuit să-i spun că nu ştiu ce vrea de la mine. Nu mă voia ca iubit şi nici alteia nu s-ar fi îndurat să mă lase.
- Noi suntem prieteni Creaţo şi nu înţeleg de ce n-am voie să fiu prieten şi cu Otilia.
- Mă, tu chiar nu pricepi? E ca şi cum ai viziona un film şi dintr-o dată să-ţi vină să-i iei locul personajului principal. Mă enervează. Sunt atâţia băieţi pe aici. Are de unde să aleagă şi ea te-a găsit tocmai pe tine.
Nu mă simţeam vinovat cu nimic şi calmul meu aparent o dispera. Poate că era momentul să o întreb de Miron dar nu aveam atâta curaj aşa că o lăsam pe ea să se agite.
Îi simţeam egoismul care o caracteriza în acele momente şi mă durea.
- Nu pot fi altruistă când trebuie să impart tot ce mi-e drag…aşa sunt eu…te vreau doar pentru mine…eu te-am găsit prima….
- Ca şi cum aş fi un lucru banal aruncat pe stradă, nu?
Tu m-ai găsit prima, îmi spuneam în gând, dar nu ştii cum să mă păstrezi fiindcă deja te-ai săturat de mine şi ţi-e inima înrobită de altul.
- La voi se aude ceva în difuzorul din camera? am întrebat-o aparent fără nicio legătură cu discuţia noastră.
- Normal. Am primit şi dedicaţii de la tizul tău. Îl cunoşti? Ştii că Miron e prenumele lui?
Ce aiurea.
- Nu-l cunosc, i-am răspuns, dar l-am văzut dansând cu tine.
- E frumos, nu-i aşa…? Şi ce ochi are şi ce ţoale….
- Începi să visezi cu ochii deschişi Creaţo. Fugi la culcare.
Nu m-a contrazis şi-a plecat tăcută în camera ei.
Afară începuse să plouă.
- Se strică vremea, îmi spuneam speriat în timp ce picuri reci de ploaie îmi curgeau pe obraz ca un şir de lacrimi de ghiaţă. Vin alte vremuri şi eu nu sunt pregătit, dar Dumnezeu e deasupra.
Am grăbit pasul şi am intrat şi eu în internat.
În camera noastră se vorbea despre sărbătorile de iarnă. Mirosul fumului de ţigară îmi amintea de oameni dragi pe care aproape că îi uitasem pe nedrept aşa că fără să mă gândesc prea mult am început să le scriu o scrisoare.

[…]



Ultima editare efectuata de catre liviu miron in Sam Oct 22, 2011 2:09 am, editata de 3 ori
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Lun Iul 04, 2011 5:42 am

In primul rand am citit eu si nu Liviu, in al doilea rand stii ca si cand i-am citit poezille lui Raul a iesit o catastrofa, si tot in primul rand eu chiar cred cin valoarea ta literara indiferent de ce vor spune mai marii acestui gen. Asa ca voi insista atat timp cat vei accepta prietenia mea sa citesti la junimea

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Iul 04, 2011 6:23 am

Doamna Mara, anul trecut au fost prezentaţi Liviu, Mircea Boboc şi Sorin Costea la rubrica "Să facem cunoştinţă cu", la cenaclul nostru. Şi proza scurtă "Pendulul", a lui Liviu, a citit-o dl Liviu Apetroaie. La momentul ăsta se referă Liviu. Şi eu sunt de acord că Liviu ar trebui să citească la Junimea nouă vreo 2 din aceste proze scurte. De criticat toţi sunt criticaţi acolo. Mulţi din cei care critică sunt vulpoi care nu pot ajunge la struguri Wink


Ultima editare efectuata de catre Ovidiu Raul Vasiliu in Lun Iul 04, 2011 7:17 am, editata de 2 ori
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Lun Iul 04, 2011 7:06 am

Semn de batranete Raul, ai dreptate, a citit Liviu Pendulul, critica a ceea ce daruim din sufletul nostru mi se pare, nu stiu cum sa spun, un non sens, cum sa critici ceva ce ti se ofera cu iubire?, dar... in lumea literara e la moda sa ai parte de o critica fie ea si negativa, asa te simti important, altfel... va imbratisez pe amandoi cu drag.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

ore libere de noi

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mier Iul 06, 2011 7:55 am

ore libere de noi

O ceaţă groasă căzuse peste oraş de parcă geamurile ar fi fost stropite cu lapte.
Sâmbăta dormeam cu o oră mai mult şi-n ora aceea visam cât pentru toată săptămâna. Ne făceam planuri cu cine să mergem în oraş, ne gândeam de unde am putea împrumuta nişte mărunt şi uitam de frigul din cameră, fiindcă trebuie să ştiţi că dormitoarele aveau ferestre foarte mari şi toată căldura se pierdea pe acolo. Ne învăţasem să stăm nemişcaţi cu cele trei pături adunate într-un cerşaf plic puse peste cap, încălzindu-ne cu propria respiraţie şi aşteptând ca, din clipă în clipă, să sune strident soneria, pentru a ne da deşteptarea.
După ce serveam micul dejun, urma un program administrativ în care ne făceam curat în toate încăperile din internat, apoi, de la ora 13 eram liberi să mergem în oraş până la ora 19 când se redeschidea cantina.
De obicei, din lipsa banilor, toată distracţia se rezuma la vizionatul unui film la cinema şi eventual, consumam un Doboş la prima cofetărie din drum.
În acea zi plătisem pe omul de la centrala termică să mă lase să-mi fac un duş, aşa că întors în cameră, am constatat că rămăsesem singur.
N-aveam bani, nu aveam cu cine să ies în oraş, dar nici în cameră n-aveam chef să rămân.
Căminul internat avea un aer ce aducea cu închisoarea, poate şi din cauza gratiilor impunătoare de la parter şi primul etaj, poate şi din cauză că eram păziţi de un portar şi libertatea însemna uneori, să vezi lumea de dincolo de gard.
Străzile Aradului mi s-au părut mereu liniştite, lume puţină şi tăcută, clădiri mari cu ziduri groase şi curţi interioare amintind de starea de asediu, mulţi pomi pe trotuare şi un parc imens ce se întindea de-a lungul Mureşului.
Acolo mergeam să văd apa întunecată şi repede cum curge odată cu timpul.
Prin parc, bănci goale acoperite de frunze moarte, ici colo câte un mic grup de pensionari adunaţi la câte o partidă de şah... şi ciori. Croncănitul lor tăia în minte gânduri răzleţe şi -ţi aminteau de moartea care aşteaptă după un pom oarecare.
Părea un peisaj dezolant, dar mie îmi făcea bine fiindcă nu mă mai gândeam la micile mele probleme, îmi aminteau că am înainte o viaţă întreagă pe care pot s-o trăiesc după puteri şi dorinţe.
Aveam un carneţel cu coperţi maronii pe care-l purtam mereu în secret la buzunarul de la piept şi pe foile lui îmi aşterneam năduful, sau vorbe alese pe care aveam să le rostesc o dată şi-o dată în faţa alesei.
Oare mai este nevoie să vă spun că mai nimic din ce scriam eu acolo, nu se transforma în sunetul inimii?
Eram timid. Poate nici până azi nu m-am schimbat, dar pe atunci acea stare îmi îngheţa gândul la porţile buzelor. Mereu mă temeam să nu supăr pe careva, mereu aveam impresia că e o dovadă de prostie să rosteşti ceva neinteresant.
Stătusem prea mult printre tineri care credeau că lumea-i a lor dacă beau un pahar de alcool şi care-şi loveau semenii doar ca să afle, că pot, sau nu, să-i doboare din primul pumn.
Dese ori mă trezeam că fac flotări sau geneoflexiuni, aşa doar ca să nu-mi ies din formă, îmi depărtam picioarele până la limita suportabilităţii durerii, visând că într-o zi voi sta în şpagat ca Van Damme. Ştiam câteva mişcări pe care le tot repetam punând pe pumn, sau pe picior toată forţa pe care reuşeam să o adun, imaginându-mi că am în faţă un adversar de temut.
Nu ştiu când treceau două, trei ore. Eram transpirat şi doar faţa îmi era rece. Din mine ieşeau aburi la fel ca din Mureş. Cumva semănam. Amândoi aburind, amândoi pământii la faţă, tăcuţi, dar clocotind în adâncuri, căutând să ne croim drum până spre desăvârşire. Mă impresiona foşnetul frunzelor. Păreau oase bâtrâne aruncate pe trotuare la întâmplare, pocnind sub pasul meu, transformându-se în pulberi de griji risipite de vânt.
- Sunt singur printre atâţia prieteni, îmi spuneam simţind greutăţile vieţii oprindu-mi respiraţia, dar nu e timp de văicăreli. Azi e discotecă în club, intrarea e liberă şi-o să mă distrez cu toţi colegii.
Clubul, o sală veche dar generoasă ca spaţiu, se deschidea la sfârşitul săptămânii de la ora unu şi până pe la patru puteai urmări emisiuni la tv, aveai ocazia să repeţi o melodie la un instrument, sau pur şi simplu puteai juca o tablă, sau un rummy cu cine se nimerea pe acolo. După ora patru începea ori discoteca, ori una din clase avea de prezentat un mic spectacol. În acea sâmbătă, cum am mai spus, era programată o discotecă.
Nu erau prea multe afişe fosforescente, nici glob din oglinzi care să spargă lumina în cioburi de speranţe, lipseau becurile colorate care să pâlpâie pe ritmul melodiilor în vogă, dar ne mulţumeam cu întunericul din sală,când începea câte un cântec mai de suflet.
Pe vremea aceea italienii făceau legea în discoteci şi câţi pot uita de Al Bano şi Romina Power, de Toto Cutugno, de Ricchi e Poveri, sau de Laura Pausini?
Nu vă pot spune de ce, când începea un blues, râmâneam de fiecare dată singur.
Creaţa era prea curtată, Otilia era prea înaltă, aşa că mă lipeam de perete şi priveam cum alţii îşi trăiesc inconştienţi fericirea.
N-aveam un fizic care să atragă, nici să dansez nu mă prea pricepeam ca alţii, aşa că aşteptam ca ritmul să se schimbe, să intru-n cerc şi să mă mişc după cum simţeam sunetul că-mi curge prin vene.
Câteodată, când glasul Creţei inunda sala cu hohote de râs(pe care doream ca numai eu să pot să le provoc) simţeam o durere fizică în piept şi-atunci ieşeam din sală şi mă ascundeam pe unde apucam să pot fuma cu sete ţigară de la ţigară. Le sudam, cum îmi plăcea mie să spun şi nu mă opream decât atunci când mi se făcea rău.
De dincolo de porţi, un strigăt disperat tăia liniştea în clipe de groază şi paşii grăbiţi desenau o urmărire.
Căminul era situat într-un cartier plin de ţigani şi de multe ori aveam de-a face cu ei. De data asta, o fată era urmărită.
Am aruncat ţigara şi din câţiva paşi am fost dincolo de gard.
O tipă blondă se chinuia să ascundă în sân o sticlă de băutură, iar din urmă trei indivizi porniţi pe scandal se puseseră cu pumnii pe un coleg de-al meu pe care-l poreclisem Kyta.
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Mier Iul 06, 2011 4:36 pm

Asta-i asa ca sa ma necajesti, nu? sa te mai prind ca spui ca nu mergi la Junimea...

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

when you say nothing at all

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Vin Iul 08, 2011 3:28 am

avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

Petruş

Mesaj Scris de liviu miron la data de Vin Iul 08, 2011 5:48 pm

Petruş

Petruş era cel mai mare elev din toată şcoala fiind cu cel puţin 2 ani mai mare decat toţi. Ajunsese acolo, fiindcă aşa funcţiona sistemul. Orice sportiv trebuia să fie încadrat în câmpul muncii, să fie un exemplu pentru colectivul în care trăia, să demonstreze că e dezvoltat pe toate planurile şi că e un membru de vază al societăţii. Meseria de sculer-matriţer nu era visul lui, dar era o pârghie care-i asigura bunăstarea materială în viaţă. Urma să se angajeze într-un colos industrial, de unde ar fi fost scos din producţie pentru a se antrena şi a juca sub culorile clubului său.
Sportul nu putea fi practicat ca o meserie şi atunci, comunismul inventase acest mod de-a-şi ţine valorile la un nivel decent de subzistenţă.
Mai avea puţin până să ajungă la seniori şi nu reuşise să termine măcar o şcoală profesională.
Lovise un profesor în clasa a X a şi se trezise exmatriculat. Pierduse mai apoi încă un an din cauza numeroaselor absenţe nemotivate şi cum el era deja cunoscut ca un elev problemă, clubul hotărâse să-l transfere la o şcoală, departe de oraşul său, unde să poată continua să se pregătească pentru viitoarele sezoane şi să stea departe de necazuri.
În Arad se trezise peste noapte ca Guliver în ţara piticilor.
Carte nu se prea cerea în domeniul în care urma să se califice şi şcoala consta în multe ore de practică, profesorii erau mai mult decât indulgenţi, pedagogii vedeau în el un potenţial ajutor în păstrarea ordinii şi disciplinei în căminul internat şi-l investiseră într-un post de, aşa zis, şef de nivel.
Totul se transformase într-o întoarcere în timp, o corijare ce trebuia aplicată vieţii sale pentru a putea merge mai departe, îi era dat să retrăiască vârsta la care suferise din dragoste pentru prima oară şi pe care o putea rescrie acum, cu mintea mult mai coaptă şi mai călit de experienţele prin care trecuse. Niciun băiat din şcoală nu era aşa de dezvoltat fizic ca el, erau vreo doi sau trei care foloseau o lamă şi un aparat de ras, dar nimeni nu-l putea înfrunta şi nimic nu-l putea opri să facă orice i-ar fi trecut prin cap.
Primele luni de şcoală se dedicase antrenamentelor. Promisese părinţilor şi antrenorului că nu va mai da greş, că va face ceva cu viaţa lui şi chiar reuşise. Ajunsese sa joace fotbal alături de seniori, la UTA, în divizia secundă şi părea un om care promite mult, dar descoperise şi nebănuite moduri de distracţie, chiar în şcoala din care făcea parte.
Discotecile organizate în clubul şcolii, o dată la două sâmbete, deveniseră o provocare pentru el.
La început stătea pe marginea ringului de dans şi urmărea retras, cum se desfăşurau lucrurile.
În mod obişnuit, cercurile se formau între elevi din aceeaşi clasă. Ceasornicarii şi bijutierii erau cei norocoşi fiindcă aveau cele mai multe fete.În clasa lui erau doar două, dar erau mai băieţoase decât mulţi dintre tipii de pe acel ring, aşa că era hotărât să pună mâna pe cea mai tare tipă din şcoală. Avea de unde alege.
Ardelencele îl atrăgeau prin gândirea lor mult mai deschisă în ceea ce priveşte implicarea într-o relaţie. Nu se sfiiau să se culce cu cineva, dacă îşi doreau asta şi de foarte multe ori aveau chiar ele iniţiativa.
Petruş se lăsase prins la început în jocul lor de o seară( cum îi plăcea lui să spună) dar nu era ceea ce-şi dorea de la o relaţie serioasă şi începu să se teamă de când, o pereche de îndrăgostiţi fu exmatriculată fără drept de apel.
Timişorencele îţi săreau în ochi prin eleganţa ţinutelor pe care le etalau cu mândrie. Poziţionarea geografică a oraşului lor le ajutaseră să-şi formeze o părere cât de cât , de cum ar trebui să se îmbrace, fiind mult mai apropiate de occident şi nu purtau ca multe altele, un tricou alb, simplu, de bumbac, o fustă de stambă şi espadrile în picioare.
Oltencele se evidenţiau prin limbajul corect pe care-l foloseau, prin agerimea minţii, care de multe ori puneau în dificultate partenerul de discuţie, erau foarte spirituale dar şi foarte reci, hotărâte, parcă, să nu închege nicio relaţie pe durata şcolii.
Moldovencele, dimpotrivă, cu toate că aveau trăsături deosebite, erau îmbrăcate cel mai sărăcuţ, îşi ascundeau părul după baticuri înflorate, erau modeste şi se ruşinau chiar şi de dialectul pe care-l vorbeau. Deveniseră mai toate complexate de ceea ce reprezentau şi singurul loc unde se simţeau bine, era în biserica din piaţa sârbească. Nu lipseau de acolo nicio duminică. Să umbli cu o astfel de fată, era ca şi cum ţi-ai fi dorit să te culci cu o măicuţă….
Sâmbăta de dans….
Nu era înnebunit după zbenguială, dar bluesurile ofereau şansa de a se apropia de fete, de-a le vorbi şi de a le cunoaşte cât de cât.
La un moment dat, văzu cum cercul ceasornicarilor începu să se subţieze considerabil, strecurându-se cu toţii în grabă, pe uşa clubului, care devenise dintr-o dată prea strâmtă pentru a-i putea lăsa pe toţi să iasă deodată.
Dana, prietena lui de ochii lumii, suferea tăcută în camera sa.
Oare câte fete mai ştiu ce înseamnă un pachet de vată între picioare, într-o sală cu muzică bună şi prieteni dornici de distracţie?
Petruş se plictisea singur, aşa că le luă urma fugarilor.
În imediata apropiere a porţii de la intrarea în şcoală, se încinsese o bătaie în toată regula între ţiganii autohtoni şi câţiva puşti din internat.
Lângă un gard, cu capul spart, zăcea paznicul inconştient. Era un om în pragul pensionării, nepregătit penrut astfel de situaţii, un om blând, care te ducea cu gândul la bunici.
Un tip blond, îmbrăcat în haine de piele întoarsă, de culoare maronie, era cel mai violent. Lovea şi fete şi băieţi laolaltă.
Kyta, cel mai masiv ceasornicar, era ocupat cu-n alt ţigan care avea în mână un cuţit lung cât o sabie. Rupsese şi el o scândură dintr-un gard vecin şi căuta să ţină la distanţă agresorul.
Lângă încăperea pătrată a portarului, un elev uscăţiv, era singurul care ştia ce face. Calm, îşi atrăgea în spaţii închise adversarul apoi îl lovea precis cu piciorul. Dacă nu-l dobora, măcar îl ameţea, suficient pentru a fi preluat de pumnii lui Kyta.
Ţiganul blond, observă situaţia şi-l luă în vizor. Tocmai când să se încaiere, Erjika, fata cea blondă care fusese urmărită şi de la care pornise întreg scandalul, vântura o sticlă de băutură deasupra capului şi voi să-l lovească pe la spate pe agresor.
Elevul nostru îi făcu semne disperate să ascundă imediat băutura. Oricine era prins cu alcool în incinta internatului, risca externarea sa, în prima fază, iar la următoarea abatere, era exmatriculat, fără drept de apel.
Ţiganul profită de clipa de neatenţie a adversarului său şi-i trimise un pumn drept în ficat apoi un picior drept în cap.Tânărul se izbi de peretele din spatele său apoi se prăbuşi ghemuit la pământ.
Petruş n-ar fi avut de gând să se bage şi trimise pe unul din clasa lui să-l cheme pe pedagog în ajutor, dar acum situaţia se răsturnase şi el nu era nici pe departe un laş.
În câteva clipe retrăi incidentul cu profesorul de chimie, îşi aminti de ochii înlăcrimaţi ai mamei sale implorându-l să nu mai cadă în abateri şi de palma aspră şi grea a tatălui său.
Privi o secundă în jur.
Colegii lui neputincioşi fugind din calea bestiei, fete lovite cu pumnul peste gură, pline de sânge, puştiul acela, încercând din răsputeri să se ridice ca să continue lupta, Erjika încremenită de frică, nemai reuşind să ascundă sticla în sarafan, horcăiala portarului care nu-şi revenea în simţiri, ţipete de groază, praf ridicat pretutindeni şi nici un profesor, sau pedagog care să le vină în ajutor….
- Nu pot mamă, spuse şoptit mai mult pentru el, apoi, din doi paşi ajunse lângă ţiganul blond. A dat un singur pumn.Corpul adversarului său se roti ca împuşcat, iar picioarele moi nu-l mai puteau susţine. Căzu retezat lângă puştiul cel firav.
Cineva îi aruncă un teu de lemn cu care spălau elevii pe jos sălile de clasă. Îl prinse zdravăn cu amândouă mâinile şi-l izbi de spatele celui cu cuţit. Kyta termină treaba, plasându-i un pumn în stomac. Ultimul ţigan rămas în picioare o luă la fugă.
O maşină cu sirenă şi lumini albastre se apropia de ei.
Din club, pedagogul venea alergând cu un baston de cauciuc în mâini.
Petruş se aplecă deasupra portarului, prefăcându-se că-i acordă primul ajutor, încercând să şteargă urmele implicării sale în conflict.
Puştiul uscăţiv era cărat pe braţe de prietenii lui, spre dormitor.
Kyta dădea deja declaraţii miliţienilor care coborâseră din maşină, încercând să-i ţină ocupaţi pentru ca prietenii săi să aibă timp să dispară de acolo.
Erjika se strecură neobservată în spatele cantinei şi luă o gură bună din sticla cu lichior pe care, tocmai voise să o sacrifice de capul ţiganului .
Creaţa, care fusese martoră la grozăvie, luă şi ea o înghiţitură.Doar Sonia se abţinu.
Din curte se auzea glasul zbierat al pedagogului:
- Gata…daţi-i drumul în club!…Nu s-a întâmplat nimic…În club toată lumea!
- Eu mă duc, zise Creaţa.
- Unde, o întrebă speriată Sonia?
- În club….Sunt fată cuminte şi ascultătoare….
Râsul ei năstruşnic trăda deja un gând ce i se înfiripase-n minte.
- Ce-o fi cu ea, fată?
- Iar a pus ochii pe cineva…Mai ia o gură, că am dat bani pe poşirca asta!
- Mai bine lasă-i şi lui Gonzales…. Crezi că îl doare?
- O să-l doară mai tare, ce i-o face Creaţa în seara asta.
- Mâine îi povestesc tot…Hai să mergem în club! Cântă Laura Braningan.... E Self Control.
- Cine-l cheamă jos pe Gonzales?
- Vine el singur, dacă o să se simtă mai bine...am chef de dansat....
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

masa de la cantina

Mesaj Scris de liviu miron la data de Dum Iul 10, 2011 5:59 am

masa de la cantina

Creaţa îşi făcuse un obicei care-mi plăcea la nebunie. În fiecare dimineață când ne vedeam, mă săruta pe obraji de parcă nu m-ar fi văzut de o viață, mă lua de braț şi mergeam împreună să servim masa la cantină. După cum v-am mai spus, ne alesesem o masă a noastră din prima zi de şcoală şi chiar dacă ne umbla foamea rău prin ghiozdane, aşteptam să ni se elibereze locul. La acea masă, buna dispoziție începea de la ora 6 dimineața.
Era rece afară şi eu priveam bruma de pe iarbă cum străluceşte ca un praf magic de vise în lumina palidă a unei dimineţi de toamnă. Nu bătea vântul, dar frigul făcea să ţi se contracte toţi muşchii într-un tremur pe care cu greu îl puteai controla.
De obicei era foarte punctuală şi nu mă lăsa să o aştept. Pe când începeam să-mi fac griji, apăru de pe uşa dormitorului colega ei de cameră, Sonia. Era singură şi acest lucru mă intriga, fiindcă de regulă veneau amândouă odată. Se apropie de mine, mă salută cu sfiala ei obişnuită, apoi veni cu propunerea de-a merge împreună la masă.
- Creaţa nu vine?
- Astăzi nu.
- E bolnavă?
- Într-un fel, îmi răspunse destul de evaziv, coborând glasul şi lăsându-mă să-i ghicesc vorbele mai mult după mişcatul buzelor... e îndrăgostită, nu poate mânca şi m-a rugat să nu te las să o aştepţi în zadar şi nici să iei masa ca un pustnic.
Nu mai ştiu dacă am mâncat în acea dimineață, nici cum a fost vremea după aceea, dar îmi amintesc perfect cum a intrat Creaţa în sala de clasă, cum a venit ţintă la mine şi m-a sărutat, ca şi cum nimic nu se schimbase şi mi-a zis imediat, fără să mă mai salute:
- Ai aflat?
- Ce, am întrebat sec?
- Cât sunt de moacă. Iubesc şi tremur toată. Ţie pot să-ţi spun, că eşti prietenul meu cel mai bun.
- Când te-ai lipit, am întrebat-o mai mult ca sa rup şirul ideilor ei care îmi veneau în inimă ca mii de pumnale?
- Aseară în discotecă... Tu nu erai şi eu aveam un chef nebun să mă distrez.
Doamne, ce frumos a fost, nici nu ştiu cum să-ţi povestesc ca să înţelegi ce-am simţit. Mi-a promis că la prânz o să vină la masa noastră. De astăzi vom fi patru. Eu cu el şi tu ai să fii cu Sonia.
-Îl cunosc? întrebam cu durere în suflet ştiind că o pierd înainte să fi fost măcar o clipă a mea?
- E un tip înalt, superb, bine clădit, manierat şi-i ador ochii albaştri. Mă topesc atunci când mă priveşte. Mi-a spus că mă urmăreşte de mult, că mă place, că-mi iubeşte felul copilăresc de a fi şi toate emoţiile lui le cuibărea la mine în suflet. Sunt o norocoasă... aşa cred.
Îl cheamă Petruş şi e din Brăila. E mai mare ca noi şi e legitimat la un club de fotbal... la UTA. Mi-a promis că o să mă invite pe stadion, să-l văd cum joacă. E tare tipul şi e îndrăgostit de... „moi”. Nu te bucuri? N-o să mai fiu singură şi celelalte or să crape de ciudă când mă vor vedea alături de el.
- Cu Dana cum ai să te descurci? E șefa ta de nivel. N-o să-ţi facă necazuri la pedagog?
- Dacă se bagă peste noi, am s-o sap. Doamna pedagog pune botul la micile mele cadouri. Tata lucrează-n Egipt şi-o să-mi trimită de-acolo cafea şi ţigări. Ai să vezi că ştiu să mă descurc, chiar dacă sunt departe de casă. Îmi ajunge să ştiu că tu mă susţii.
Ce-aş fi putut să-i spun? Nu ştiam nici eu ce simt. Poate că înţelesesem greşit tot comportamentul ei faţă de mine. Mă tratase ca pe un prieten de suflet şi poate că nu era cazul să mă îndrăgostesc. Nu-mi doream să o dezamăgesc şi eram dependent de compania ei. Îi datoram multe. Ieşisem din anonimat şi lumea din jur mă accepta tocmai fiindcă-i eram alături. Ştia să vadă frumosul din oameni şi-i învăţa şi pe ceilalţi să privească prin ochii ei.
- Lumea e aşa cum o simţi, îmi spunea. Dacă sufletul tău e frumos, totul în jur e la fel. Nimeni n-ar trebui să fie ursuz. Viaţa-i prea scurtă să o risipim cu lamentări.
Pentru asta au fost inventate bătrâneţile, îmi spunea râzând şi imitând o babă-n cârje, se maimuţărea tremurând din toate încheieturile, apoi îndreptându-se cu mâinile peste capul meu, îmi spunea cu aer teatral, stingându-şi buzele în gură de parcă n-ar mai fi avut niciun dinte:
- Copil prost, nu sta cu ochii boldiţi pe pereţi la cum trece vremea. Trăieşte!
- A dracului babă mai eşti, îi răspundeam cu un râs care nu mai era al meu şi-mi spânzura la colţul gurii, ca o mască julită de timp....
Ea îmi sărea de gât şi se prefăcea că vrea să-mi mănânce urechile.
- A pus baba gheara pe tine... Ai să te transformi într-un moş belicos care salivează după mine.
Cum puteam să fiu trist dacă ea nu mă lăsa?
Am mers împreună la cantină, doar că de data aceasta nu mai eram eu cel care era dus de braţ.
De pe cele câteva trepte ale cantinei, Petruş ne privea pe toţi de foarte de sus.
Îl ştiam din vedere. Era cel care pusese capăt bătăii dde seara trecută.
„Învingătorul ia totul”, îmi spuneam în gând, aducându-mi aminte de o melodie compusă de ABBA. N-aveam cum să-i concurez. Eram un puşti pe lângă el, nesigur de mine şi lipsit de atuurile pe care el le jongla cu măiestrie.
Instinctiv am dat un pas înapoi şi-am rămas aliniat cu Sonia. Şi ea îl sorbea din ochi admirativ. Se simţi urmărită şi imediat acea unda de visare din ochii ei dispăru, lăsând în loc doar irişi de gheaţă. Era felul ei prin care îmi arăta că nu-i pasă de nimeni şi că are controlul asupra a tot ce simţea.
La masă am fost prea tăcut. Se auzeau doar cei doi. Cumva, doreau să-şi trâmbiţeze relaţia, dar cine-i putea condamna? Când iubeşti, simţi nevoia să o arăţi, să le strigi tuturor că doar aşa se trăieşte cu adevărat, nu-ţi mai pasă de nimic şi lumea o simţi la picioarele tale.
Fericirea lor părea să se hrănească din sufletul meu. Mă durea să-i privesc fiindcă ştiam încă din acele momente că locul meu nu mai era acolo.
Au mai trecut zile lungi în care am stat alături de ei, dar la acea masă, râsul avea acum o altă culoare, iar Petruş ne trata pe toţi cu un soi de batjocoră.
- Ia-o şi tu pe Sonia de după gât, se trezi că mă îndeamnă fără sens! Ce te costă? Ce contează că e mai înaltă ca tine? Poate că o să mai creşti şi dacă ai s-o săruţi, o să fii mare, măcar şi numai în ochii mei.
Sonia se ridică de la masă, aproape plângând, Creaţa se simţea ca un copil căruia unul dintre părinti i-a dat altui puşti jucăria sa preferată, iar eu…eu mă simţeam aşa de mic încât aş fi vrut ca pământul să se desfacă, să pot să mă ascund de toţi ceilalţi din jur.
- Ce-am zis, întreba nedumerit Petruş simţind că a făcut o gafă? N-am vrut să fiu porc. Am greşit….Sonia!!! Iartă-mă!
Am plecat după ea, deoarece Creaţa îl prinsese de mână pe Petruş, să rămână la masă.
- Las-o, dă-i pace, îi zicea poruncitor!
Am fugit şi am ajuns-o din urmă.
- N-am nimic împotriva ta, se scuză ea, dar nu pot înghiţi glume nesărate pe seama mea. Suferea, sufeream amândoi şi împreună ne era puţin mai uşor.
- Eu de azi nu mai vreau să stau la masă cu ei. Am să mănânc unde găsesc primul loc liber.
- Vin şi eu cu tine, i-am zis simţind că-i invadez intimitatea şi ea încuviinţă fără retineri. Uite aşa, viaţa mea se răsturna iarăşi, dându-se peste cap, încercând să ia propria formă, asemeni personajelor din basmele străvechi, unde porci deveneau peste noapte prinţi fermecători şi iele îşi sacrificau nemurirea pentru a se lăsa iubite prea pământean.
N-am să vă mint spunându-vă că în viata mea, Creata a devenit un capitol închis.
Fericirea ei n-a durat, fiindcă îşi clădise visele doar pe iluzii.
Petruş nu era omul care să aparţină doar uneia, aşa că avea obiceiul de-a flirta cu oricine i-ar fi acordat puţin din atenţia sa.
Dana, nu mai era şefă de nivel. Creaţa se ţinuse de cuvânt şi reuşise să o discrediteze în ochii doamnei pedagog. Devenise peste noapte îngrozitor de geloasă şi posesivă, nu mai râdea cum mă învăţase la început şi ochii ei erau mai mereu plini de lacrimi.
În acele momente venea lângă mine şi mă întreba ce să facă. Nu ştiam ce să-i spun, fiindcă nu aveam un răspuns sincer care să o satisfacă. Mă mulţumeam să o mângâi, să-i şterg cu podul palmei roua durerii de pe un obraz care cunoscuse deja suferinţa, uneori o strângeam şi în braţe, dar ea se trăgea înapoi spunându-mi cu teamă:
- Dacă ne vede, sau ne pârăşte careva? Stai cuminte! E mai bine aşa, fiecare la locul său.
- Care loc, aş fi vrut s-o întreb, tu cu el şi eu pe nicăieri…?
Dar n-aveam curaj. Mă mulţumeam cu tot ce putea ea să îmi ofere.
Dispăruseră sărutările nevinovate cu care ne începeam ziua, ea venea în clasă mai mereu ultima, fiindcă-i luase locul Danei ca şefă de nivel, nu mai cânta cu noi toată ziua şi când era liberă, pleca să-l spioneze pe el. Devenise orgolioasă şi în toată mândria sa, nu putea accepta că Petruş poate avea ochi şi pentru alta. Dacă EA iubea, era obligatoriu să i se răspundă cu aceleaşi sentimente.
Nici până azi n-am priceput mecanismul care guvernează o relaţie, de ce există mereu unul care se detaşează din strânsoarea iubirii în care se prinsese dorind să aducă reguli noi unei stări prin care trec doar zeii? Oare fiind neimplicat sufleteşte, poţi hotărî ce-o să se întâmple cu acel NOI?
- Eu n-am să fiu aşa, îmi promiteam în gând, sperând că sorţii aveau să-mi surâdă şi mie.
Învăţasem să mă arăt indiferent la ce se întâmplă în jur, fiindcă aveam profesor bun în persoana Soniei şi atunci când nu-ţi dezgoleşti sufletul celorlalţi, nu mai pari aşa de vulnerabil.
Ochii mei se deschideau tot mai larg, în timp ce sufletul mi se ascundea după răni. Învăţam să privesc mai atent la lumea care mă înconjura şi-mi doream tot mai mult pe cineva care să mă accepte prin preajmă.
Pricepeam că numai cel care caută ceva anume, poate găsi, iar eu voiam să aflu mai multe despre ce poate înseamna iubirea la vârsta mea.
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Dreptatea Erjikai

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iul 12, 2011 3:05 am

Dreptatea Erjikai

Prin Moldova Sfântul Neculai nu se prea sărbătorea. Era Moş Gerilă şi atât, acolo însă, aveam avantajul că împrumutam toate obiceiurile celor din ţară şi le transformam într-o datină autohtonă.
Era o seară specială pentru unii, servisem cina şi nu voiam ca monotonia să-şi facă loc printre noi.Epuizasem cam toate bancurile, nimeni nu mai avea chef de povestit, aşa că cineva a venit cu o idee:
- Hai să mergem la fete, să le ducem cadouri! se auzi o voce mai de pe lângă uşă, fiindcă am uitat să vă spun că stăteam cu toţii întinşi în paturile noastre, fumând ca tătarii şi aşteptând parcă să se întâmple ceva.
- Hai, se auziră reacţiile celorlalţi ca un ecou!
- Trebuie să vii în seara asta şi tu, îmi spuse Ionuţ, întinzându-mi mâna să mă ridic.
Îmi plăcea să mă ţin deoparte de necazuri, dar nebunii ăia ştiau să mă prostească, apoi, să fi rămas singur în cameră nu era o obţiune care să mă satisfacă.
Eram încă indecis şi ei, ca să mă facă să-i urmez, începură cu miştourile:
- Vrei să ne torni la grăsancă?
- Te dai bine pe lângă ea să te primească iarăşi la suflet coana Creaţa?
- Ţi-e frică de fete? Crezi că te vor pierde prin pat, sau că n-o să te vrea niciuna din ele?
Ridicasem mâinile în sus în semn că mă predau şi mi-am spus în gând că „ce va fi, va fi”.
Prietenii mei descoperiseră un mod facil de a ajunge noaptea în camera fetelor.
Coborau pe perete, ţinându-se de paratrăsnetul clădirii, apoi ele deschideau geamul larg de la cameră pentru a se putea intra.
Luat de val, m-am trezit ca omul paianjen, coborând pe un zid gri, spre prima mea aventură. Am păşit cu grijă peste geamul imens deschis spre exteriorul clădirii şi sărind, am simţit podeaua sub tălpi şi o mică satisfacţie că ajunsesem cu bine până acolo. A durat puţin până să mă acomodez cu lumina difuză din cameră, fiindcă luna lumina pe jumatate şi se strecura în încăpere prin spatele meu.
Ei erau deja cuibăriţi prin cearşafuri în timp ce eu orbecăiam ca blegul prin mijlocul camerei.
- Vino mai aproape să vezi ce ţi-a pus moşul în cizmuliţe, se auzi un glas de silfidă, chemându-mă spre capătul celălalt de odaie.
Cu mâinile-n faţă, de parcă jucam "De-a baba oarba", mergeam împiedicându-mă de toate paturile din cale, luându-mi azimutul după dreptunghiul luminos ce contura uşa de la intrare. Când am ajuns destul de aproape, prin firele fine de raze lunare, am zărit o fetişcană goală puşcă înfiptă într-o pereche de cizmuliţe cu toc.
La adăpostul întunericului, faţa mea se prelungea bleagă pe lângă umbre, iar sângele începu să se zbenguie prin artere, umplând toate zonele mai puţin irrigate peste zi.
Am încercat să o scald cu o glumă, să-mi ascund emoţiile care puneau stăpânire pe mine:
- Tu esti nuieluşa pe care-o primesc?
M-a luat de mână fără să-mi raspundă şi mă conduse până –n culcuşul ei cald, deja pregătit.
În timp ce se descălţa, eu ascultam cum îmi bate inima.
Paturile celorlalţi nu mai scârţâiau, de parcă toţi ciuliseră urechile să audă ce fac.
Le ghiceam respiraţia grea, abia abţinută, venită de sub aşternuturi.
Drăcoaica, în patul căreia ajunsesem, era Erjika, o tipă de anul întâi de la bijuterie…bijuterie şi ea, o persoană dezinhibată care, la fel ca Petruş, era mai mare ca noi.
"Fata cu carneţelul",îi spuneam eu, fiindcă avea un jurnal unde îşi nota toate aventurile pe care le traia cu fel de fel de băieţi şi trebuie să recunosc că mă încerca o anume teamă că voi fi comparat, studiat şi catalogat ca fiind necorespunzător pentru gusturile ei.
Dacă aş fi fost mai bătrân, cu siguranţă m-ar fi păscut un infarct, fiindcă tremuram tot şi o venă de la gât îmi bătea un ritm alert până în amigdale.
Începuse să mă mângâie peste tot şi se împingea în mine într-un fel anume care mă scotea din minţi. N-o să mă credeţi când o să vă spun că, eram mai mult speriat, decât excitat.
Paturile de lângă mine se mişcau în toate părţile, ca la cutremur. Contururi albe de cearşafuri se ridicau şi coborau asemeni pistoanelor unui motor al iubirii.
Pe fundal, chiţcăieli ca de şoareci. Se râdea din orice.
- Auzi mă…? Acum dacă tot îs udă... ce-ar fi să scoţi degetul şi să bagi şi tu ce-mi trebuie....
N-am înţeles de ce toţi izbucniră în râs, de ce Shumy a sărit din pat ca ars şi a plecat val vârtej şi nici de ce eu nu puteam să mă dezbrac.
Eram inhibat de gândurile mele, nu voiam să fiu un alt nume caligrafiat pe un carneţel plin de autografe, visam la o relaţie bazată pe iubire, nu la un joc asistat de mulţi cunoscuţi, ca o gravidă la naştere. Nu mai eram eu şi am simţit nevoia să mă ridic şi să plec după Shumy. Eram la un pas de o mare prostie.
Până la geam, am mers cu mâinile în buzunar, fiindcă umbrele de pe perete îmi scoteau în evidenţă contururi de care mă ruşinam, iar odată ajuns în camera mea, a trebuit să mă culc, fiindcă cel de lângă mine nu avea chef de parlamentat.
A doua zi, toată lumea ştia de fapta mea şi ce mă durea cel mai tare, era faptul că aflase şi Creaţa.
Erjika încropise o mică poveste în care eu cu ea ajunsesem până la capăt.
N-aveam cum să mă apăr, fiindcă fusesem în pat cu ea şi la acea vârstă, câteva minute erau de ajuns pentru a face ca lucrurile să pară adevărate. Numele meu era acum însemnat pe ultima filă din acel carneţel plin de păcate .
Erjika îi flutura sub nas Creţei povestea ei, iar eu nu aveam argumente să o infirm.
Fusesem acolo, intrasem în pat şi avusesem parte de primul preludiu din viaţă. De unde să ştiu că alţii atâta rezistă şi că doar câteva minute le este de ajuns să- şi îndepineacă o dorinţă ascunsă prea mult timp.
- Ce-ai căutat în patul ei?mă întreba Creaţa printer sughiţuri de plans.
Stăteam cu ochii coborâţi în pământ simţind prostia cum mă apasă ca o haină îmbibată de ploi.
Cui îi păsa că n-am vrut să rămân singur în cameră?
Cine să mă creadă că n-am ajuns prea departe, dacă fata se jura că i-a plăcut cum m-am descurcat pentru prima oară în viaţă?
De ce minţea Erjika? fiindcă trebuie să ştiţi că avea un corp la care mulţi dintre noi visau?
De ce eu?
De ce trebuia să plătesc pentru o faptă pe care n-o comisesem până la capăt?
Nu mă durea că minciuna e mai crezută decât întâmplarea reală, nu mă deranja că povestea lui Shumy căzuse tot în spinarea mea, dar sufeream că fiinţa pe care-o iubeam în secret, îşi pierduse încrederea în mine.
Acum devenisem şi eu un băiat ca toţi ceilalţi, care gândeşte cu ce are prin pantaloni.
O uram pe Erjika, mă uram pe mine şi o uram şi pe Creaţa fiindcă mă vedea un nemernic.
De ce minţea Erjika, mă întrebam şi prin somn?
Poate că se întâlnise pentru prima oară cu un refuz, în pofida faptului că arăta cum arăta şi era aşa de curtată, poate că voise să se răzbune pe mine, lovind în orgoliile Creţei, umilind-o în stilul său inconfundabil.
Era construită pentru. a crea vise şi patimi. Ochii ei albastri umbriţi de nişte gene lungi şi perfect puse în valoare de un contur creionat cu măiestrie, ştiau să stârnească imaginaţia şi să nască dorinţe. Avea pielea de o culoare nedefinită. Privită de aproape, era puţin măslinie, dar lumina ce radia dinăuntru îţi crea iluzia că e de un alb pal. Apoi mai era şi felul în care se îmbrăca, lăsând intenţionat să i se zărească sânii imenşi, expuşi ca o marfă în vitrină. Nu prea înaltă, dar bine sculptată, cu muşchi fermi şi bine definiţi de fibre alungite, trădând mult antrenament, cu un picior care ştia să păşească în aşa fel încât să atragă toate privirile trecătorilor, era o ispită de care niciun băiat n-ar fi fugit.
În seara aceea se simţise singură şi dornică de dezlănţuire. Nu prezentam niciun interes pentru ea, eram departe de-a fi genul masculului cu care să se antreneze, dar eram singurul disponibil la o oră aşa de târzie.N-o deranjase că eram inhibat şi lipsit de orice iniţiativă. Ştia ce voia şi mai ales ştia cum să aibă totul. Îi plăcea să domine, să simtă plăcerea, prin mişcări precise. Se încălzise uşor, fără ca eu să fi avut o prea mare contribuţie şi-mi vine să râd acum, că din tot ce-a fost între noi, am rămas doar cu amintirea nărilor ei care se mişcau ca o gură de peşte.
Ce vreţi? De dedesubt, aproape imobilizat de pătura care mă acoperea, mai mult ochii puteam să-i mişc. Poate că a durat ceva până să plec în fugă. Gândurile mele nu mă lăsaseră să ştiu de timp, fiindcă nu trăiam acele clipe. Eram departe, ascuns în cel mai tainic loc din sufletul meu, tremurând de frica unui eşec, de conştientizarea faptului că înşelam, că puteam să devin bărbat cu o femeie pe care n-o cunoşteam, mă temeam că voi fi următoarea victimă a farselor celor de-acolo, mă temeam că poate voiau să râdă cu toţii de mine, înţelegeam că nu sunt pregătit pentru un astfel de pas şi chiar dacă instinctele animalice se treziseră în mine, conştiinţa câştigase teren.
- Ce ai tu, poate obţine oricine, îi aruncase Erjika în faţă Creţei. Gonzales e al meu, urmează Petruş, aşa că ţine-te bine de el. Dintr-o dată Creaţa înţelegea că nu mai are putere absolută asupra mea şi hotărâse cumva să mă pedepsească. Nu mă durea că o ştiam a altuia, dar nu puteam suporta gândul că mă vedea ca pe un trădător. Renunţasem la ea pentru o tipă căruia nu-i păsa de mine şi în general nu-i păsa de niciun băiat. Cunoscuse jocul de-a mama şi de-a tata încă de la 12 ani. De fapt, aproape că se lăsase violată, pentru a-şi satisface curiozitatea nebună. Băiatul care a avut-o în pat nu împlinise nici el 17 ani şi-o minţise că o iubeşte. Ea l-a crezut, sau şi-a dorit să fie aşa, s-a dăruit fără să se gândească la urmări, a visat că momentele bune vor fi eterne şi-a suferit. Apoi a căutat să se răzbune, culcându-se cu cel mai bun prieten al lui…
Pe la 14 ani, era cunoscută ca tipa cea mai ieftină şi cel mai puţin pretenţioasă.
Da…cerea bani pentru o partidă de sex şi o făcea cu aproape oricine.
Învăţase punctele slabe de la băieţi şi-i dădea gata pe bandă rulantă.
În una din zile, 3 idioţi i-au propus să se culce cu toţi deodată.
N-o mai făcuse, dar acceptase din teribilism. De unde să ştie că va fi victima unor nevoi perverse, că toţi aveau s-o penetreze în acelaşi timp şi prin toate părţile?
Devenise o târfă şi ajunsese să creadă şi ea că nu mai era loc de întors.
Părinţii o alungaseră de acasă şi trăia prin cămine de nefamilişti.
Pentru cazare şi-o lingură de mâncare, plătea cu sexul, iar în zilele în care nu putea face mare lucru, spăla şi călca pentru toţi. Cum mai putea ea să iubească băieţii şi mai ales pe cei care-i erau de o seamă?
Ajunsese la şcoală la noi fiindcă se culcase cu un miliţian care-şi făcuse milă de ea.
Intrase cu pile, dar nici proastă nu era. Îi plăcea în colectiv, mai ales că toate fetele se temeau de ea şi se recunoşteau inferioare.
Nu putea să se abţină. Băieţii făceau parte din tabietul cotidian. S-a jurat că s-a masturbat o singură dată în viaţă.
- Există iubire? m-a întrebat într-o zi, când un tip i-a trimis un bilet, cerându-i prietenia.
- Eu zic să încerci să afli singură. Nu e târziu să înveţi să te ierţi şi pe tine. Aşa, poate o să-i ierţi şi pe băieţi şi o să înţelegi că cei pe care tu îi vedeai ca pe nişte nătăfleţi, pot să te facă fericită.
N-am urât-o pe Erjika, fiindcă mă uram prea mult pe mine.
După ce i-am aflat povestea, chiar ne vorbeam şi mai învăţam câte ceva unul de la altul.
Amândoi fugisem de-acasă, amândoi eram incapabili să mai iubim, ne aruncam în relaţii doar de dragul experimentărilor şi cu toate astea nu m-a reabilitat în faţa Creţei.
- De ce nu-i spui adevărul? o întrebam indignat.
- Nu pot şi nu vreau, e clar? E cuvântul tău împotriva cuvântului meu. Învaţă şi tu să fii mai convingător. Aşa o să faci primul pas către maturitate. De ce nu ţi-e frică de niciun băiat şi în faţa fetelor tremuri? Mă enervezi că nu eşti slab, dar eşti laş şi nu te încrezi în puterile tale. Dacă aş fi în locul ei şi aş avea de ales între tine şi Petruş, pe tine te-aş alege.
- De ce, am întrebat-o căutând răspunsul odată cu ea?
- Tu poţi să-i oferi şansa unui nou început, o iubeşti şi inima ta, doar pe ea o recunoaşte .
Nu e cea mai cea şi o ştim amândoi, dar e prima care te-a vrut.
O distrezi că eşti amuzant, o asculţi când mai vrea să se plângă, o mângâi fără să te gândeşti la nevoi şi eşti bun, nu fiindcă vrei, ci fiindcă aşa te-ai născut. Chiar dacă ea crede că te-ai culcat cu mine, sunteţi chit. Am eu grijă să păstrez egalitatea şi-o să mă culc şi cu Petruş că să-i arăt cât de mult e iubită.
E tot ce pot face pt mecla asta a ta de copil rătăcit.
Trezeşte-te o dată şi trăieşte-ţi destinul!
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Iul 12, 2011 8:42 am

Plăcut la citit, omule. Foarte tari detaliile acelea picante. Îţi place să evoci întâmplări aşa cum au fost sau mă rog, cu inovaţii..tu ştii..cert este că îţi iese bine. Nu mai spun nimic de Junimea Nouă...ştiu că nu ţi-ar plăcea să fii luat la disecat de "băieţii veseli", care, când tu trăiai chestiile astea, se jucau cu lopăţelele în nisip Wink ..dar ai să te mai gândeşti tu.
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mier Iul 13, 2011 5:38 am

Raul iti multumesc ca pierzi timp citindu-ma si crede-ma ca nu vad de ce as merge la junimisti.
Nu scriu in stilul lor, de fapt mai mult povestesc si asta nu prea are valoare literara si cred ca am cam sarit de varsta "tinerelor talente" Smile)\
Cred ca locul meu e pe un blog oarecare cu multi prieteni pe langa mine.
Nu scriu nimic nou, nimic extraordinar de interesant... e un fel de lectura de taraba. Wink
Tu ce mai faci?
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

primul blues

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mier Iul 13, 2011 6:37 am

primul blues

Nu mai voiam nimic de la soartă. Îmi prelungeam linia vieţii într-o ceaţă fără sens, împrăştiată pe un tărâm rece şi respingător, unde nu-mi mai găseam locul.
Înţelesesem că nu puteam fi lângă ea decât pe post de papiţoi.
Poate că într-o viată anterioară îi fusesem paj la curte, fiindcă mă pricepeam să nasc râsul din orice. Să nu mă întrebaţi de unde îmi veneau toate replicile şi care era reţeta mea de succes. Aflasem că puteam să mă ascund după un zâmbet şi să mângâi, chiar şi atunci când eu eram cel rănit, iar buna dispoziţie, măcar şi de faţadă, aducea în jur puţină alinare.
Simţeam prin toţi porii că vreau să iubesc, dar în acelaşi timp realizam că nu-mi venise timpul.
Sâmbătele de la discotecă începeau să-mi facă rău.
Intram în sală aproape toată clasa şi parcă formam un întreg, apoi, când o melodie lentă umplea golul dintre noi, cercul se destrăma, iar eu rămâneam de fiecare dată singur.
Ieşeam afară şi mă ascundeam după cantină să pot savura o ţigară în tihnă. Mă cocoţam cu picioarele pe o bancă cu multe scânduri lipsă şi deveneam dintr-o dată monumentul perfect al celor uitaţi de lume.
Niciodată nu mi-a făcut bine fumatul, dar tocmai acel mic rău mi-l doream, pentru a mă sustrage de la gânduri mai negre care mă apăsau. Ajunsesem ţintă acolo şi era cât pe ce să nu observ că locul era ocupat.
Recunoşteam de la spate umerii goi care tresăreau uşor şi parfumul care mă învăluia.
Era Erjika, fata care, cumva, îmi ruinase visul cel mai de preţ. Plângea.
În mod normal, ar fi trebuit să fac stânga împrejur şi să o las în plata Domnului, sau să mă bucur că o văd suferind, dar eu nu puteam fi ca alţii.
Durerea celor din preajmă, mă afecta în mod direct şi m-am trezit lângă ea.
- Ştiu că deranjez, i-am spus, dar totuşi vreau să mă primeşti lângă tine.
- Pleacă Gonzales!
- Şi tu mă alungi? Vrei să-ţi iei revanşa, o întrebam imitând un glas de copil răsfăţat?
Nu mă mai vrei? Hai, ia-mă, îi spuneam teatral, descheindu-mi cămaşa şi dezvelindu-mi muşchii de broască rahitică. Sunt al tău…dar ia-mă o dată, că altfel ajunge dracu` înaintea ta şi mă pierzi.
- De ce vrei să mă vezi supărată mai tare ca acum?
- Fiindcă prefer să privesc la doi ochi care mă-ngheaţă, decât să -i admir cum se topesc.
- Zău că n-am chef să ascult cum te prosteşti.
- Atunci întreabă-mă ce caut aici, că dacă nu, te iau eu la întrebări.
- Bine, zise aranjându-şi părul într-un gest reflex ce trăda plictiseala…ce cauţi aici?
- Venisem să plâng, ca şi tine.
- Tu plângi, mă întrebă sincer mirată, privindu-mă ca un copil dus pentru prima oară la circ şi care vedea un comic de mâna a treia, care coboară de pe scenă pentru a deveni spectator la propria viaţă?
- Încerc tot mai des în ultima vreme, că am auzit de undeva că te eliberează, dar cei ca mine nici să plângă nu sunt în stare…. Poate că nu mi-au crescut plămânii.
- Poate…fiindcă ţi-a crescut inima prea mare.
- Râzi de mine? am întrebat-o aproape în şoaptă, simţind cum liniştea ce voia să se aştearnă apăsător peste noi, încerca să-mi dezlege răspunsuri la întrebări născute în grabă. Nu pricepeam totuşi ceva. O refuzasem în pat, nu pentru ceea ce credea lumea despre ea, nu pentru că nu -mă interesa, ci fiindcă inima mea rămăsese la Creaţa.
Mă-nţelesese şi nu mă judeca, dar totuşi mă îndepărtase în mod voit de cea pe care o iubeam. Simţise orgoliul absurd al Creţei şi ştia că voi deveni pentru ea un capitol închis.
- De ce te laşi manipulat de egoismul fetelor Gonzales? continua ea să-mi deschidă ochii cu întrebări ajutătoare, ca o învăţătoare ce vrea să declanşeze în capul elevilor ei declicul spre cunoaştere.
De ce crezi tu că trebuie să te schimbi, într-o lume care nu mai crede în sufletele pure şi care visează doar averi şi trupuri perfecte?
Tu nu eşti Făt –Frumos, nici Zmeu nu poţi să fii cu constituţia asta a ta, îmi zise, pufnind-o râsul de comparaţia pe care tocmai o născuse, dar ai ceva la care multora le cam lipseşte şi ai să vezi că o să-ţi întâlneşti perechea potrivită…cândva.
- Cândva, am repetat după ea ca un ecou, de parcă luam parte la un ritual păgân şi acel cuvânt îmi definea în minte un viitor atât de departe, încât nu puteam să-l întrevăd şi nici să mai cred în el. Mi se zvârcolea sufletul a neputinţă şi trebuia să ies din starea în care mă adânceam tot mai mult.
- Ştii ce? Nu pot rata două dansuri la rând, i-am zis gândindu-mă că trebuie să-i mulţumesc pentru că încerca oarecum să mă ţină cu ochii deschişi spre soarta care mă pândea din umbră.
Hai să dansăm!
- N-am chef, mi-a răspuns, dar ca să nu las refuzul să se aşeze între noi, am prins-o de mână şi ridicând-o de pe bancă, am dus-o cu mine în lumea care, se pare, că nu ne voia pe niciunul din noi. Se trase puţin îndărăt, dar nu prea tare şi doar preţ de vreo câţiva paşi, apoi, revenindu-i un zâmbet discret pe faţa ei plânsă, mă prinse pe după gât ca un bărbat.
Eram caraghioşi, fiindcă pe tocuri era mai înaltă ca mine şi când am intrat în acea sala de dans, am dat naştere la zeci de zâmbete cârcotaşe.
Pe o meodie italiană, Erjika îşi înlănţui braţele peste umerii mei şi lipindu-şi trupul de mine, îşi începu legănarea pe ritmul lent şi melodios, desenând, în eter, o dulce resemnare.
Capetele noastre se sprijineau unul de altul. Ea închisese ochii şi se visa iubită şi-i închisesem şi eu s-arăt ca n-o să-mi mai pese. Ne-am unduit minute în şir şi nici n-am tresărit când a început o melodie mai specială pentru inima Creţei. „Parice bella comm` me”
Mă simţeam privit de undeva din mulţime, dar eram prea departe de acea lume şi eu şi partenera mea.
Nu ne –am vorbit toată seara.
Plângeam ca pomii crescuţi departe de pădure, legănaţi de vântul deznădejdii, aplecaţi de poveri şi revenind mereu, la fel de fermi pe poziţie, cu fruntea spre stele.
Visele nu ne lăsau să ne târâm fiindcă aveam cerul sub talpă şi-o lume a noastră, un mic Univers mărginit de neîmpliniri, dar cu nucleul încărcat de speranţă.
Mă gândeam la vorbele ei. Chiar dacă nu le credeam, ştiam că nu mă minţise.
Ea se voia iar copil. Mereu îşi dorea să o ia de la capăt. Nu înţelegea cum a ajuns, unde-a ajuns.
Aveam cu toţii o nevoie acută de schimbare şi-aceasta trebuia să apară în vieţile noastre, cu paşi mici, pe o muzică lină.
La sfârşit m-a sărutat apăsat şi prelung, strângându-mă aproape de ea, în văzul tuturor.
Era un fel de-a mulţumi şi… am simţit că nu-mi mai e o străină.
Prezenţa noastră acolo, împreună, stârnise semne de întrebare tuturor.
Devenisem un subiect de bârfă, dar cui îi păsa?
Ea nu mai plângea şi parcă nici eu nu mai eram trist.
În seara aceea găsisem melodia pe care aveam să păşim ca într-un dans pe un ring numai al nostru.
Creaţa rămăsese pe gânduri. Se temea că voi fi al Erjikăi şi că aşa cum era de aşteptat, urma să mă piardă şi ca prieten.
Petruş nu putea accepta (ca ceilalţi dinaintea lui) să-şi împartă cucerirea cu mine.
Cred că-i spuse şi ei direct, fără prea mari ocolişuri şi mai cred că ea acceptase această regulă nouă.
Eram amândoi la o răscruce de drumuri, obligaţi să facem pe plac altora fără să ne mai gândim prea mult la ce ne plăcea cel mai mult.
Ea îl iubea pe Petruş iar eu nu mai voiam să fiu locul unde ea îşi putea destăinui toate poveştile amoroase, nu mai ştiam cum să o ascult fără să o judec.
Nu mă gândeam la o relaţie cu Erjika fiindcă eram prea diferiţi, dar compania ei mă punea pe picior de egalitate cu Creaţa şi în acele momente chiar îmi era de ajuns.
Dansasem primul meu blues, îi simţisem magia muzicii intrându-mi în inimă şi mă gândeam în acele momente că am déjà o amintire pe care o s-o păstrez pentru tot restul vieţii. Mi-aş fi dorit să fi fost un dans cu Creaţa, dar poate că ea ar fi râs şi eu aş fi ratat un moment unic.
Nimeni nu-mi ştia secretul iar eu eram fericit în felul meu cel mai discret posibil.
Nu ştiam să dansez şi totuşi în braţele Erjikăi mă simţisem bărbat.
Se tot lipise de mine şi pe umăr încă-i mai simţeam caldura obrazului.
Mulţi colegi mă priveau admirativ şi se tot întrebau ce găsise la mine mai special o tipă ca ea. Cumva prindeau curaj să creadă în visele lor.
Dacă unul ca mine reuşise să facă faţă unei fete ca Erjika şi ei aveau şanse reale să reuşească.
De multe ori ne complicăm singuri existenţa, punând prea multe întrebări.
Ne cunoaştem prea bine, sau aşa credem şi renunţăm să trăim de frica ridicolului căruia i-am putea cădea pradă.
Câţi dintre noi nu-şi spun că e aiurea să crezi în propriile vise?
Eu vroiam să visez cu ochii deschişi, să am propria poveste şi să-mi fiu propriul erou principal.
Urcam scările păşind înainte şi înapoi, imaginându-mi că sunt Fred Astair.
Ceilalţi râdeau de mine, dar mie nu-mi păsa.
Dansasem blues, deci existam.


[justify]
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mier Iul 13, 2011 7:57 am

Ce să fac, aştept şi eu concediul şi tabăra de la Campulung. Şi mai aştept lansarea cărţii mele, în octombrie..depinde de gologani acum..să dau de vreun sponsor ceva.
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Mier Iul 13, 2011 10:34 pm

Si chiar esti un Fred Astair modern.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Joi Iul 14, 2011 1:25 am

Liviu....din cite imi aduc aminte..foarte vag...danseaza foarte bine...dar trebuie sa imi improspatez memoria ,dau un refresh sa vad si eu daca are ritmul lui Fred Astair. bounce
avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

visasem ca visam

Mesaj Scris de liviu miron la data de Vin Iul 15, 2011 7:07 am

Visasem ca visam

După o seară de dans, am luat masa la cantină, împreună cu Erjika dorind parcă să prelungim clipele magice, la nesfârşit.
Lângă mine stăteau Sini şi Ionuţ, prietenii mei de suflet de care nu mă despărţeam pentru nimic în lume.
Erjika era bine dispusă şi râdea din orice.
Parcă i-ar fi luat locul Creţei şi nu ştiu de ce, lucrul acesta mă deranja într-un mod straniu.
Ionuţ mă privea complice. Mintea lui imagina zeci de scenarii în care eu urma să termin ce începusem într-o altă seară.
Sini era mult mai rezervată ca de obicei şi atitudinea ei lăsa de înţeles că o deranja să fie la aceeaşi masă cu o persoană pe care n-o putea respecta şi despre care avea o părere foarte proastă. Mesteca cu lingura apatic prin farfurie de parcă-şi desena lehamitea în supă.
Înţelegeam că făcusem o greşeală punând alături persoane din lumi diferite. Puteam socializa cu ea, ea ne putea tolera prezenţa, dar Universurile noastre arătau altfel, sau noi vedeam din alte unghiuri drumul pe care mergeam.
Dintre toţi, cum am mai spus, doar Erjika părea să se simtă bine, de parcă descoperise cheia fericirii. Când râdea, părea şi ea un copil. Nu i se mai vedeau liniile adâncite de griji scrijelite pe frunte, iar ochii radiau lumină, o lumină albastră ca apa adâncă a unui lac de munte. Buza inferioară părea să-i cadă uşor, ca un fruct exotic ce se aştepta cules, trimiţându-te cu gândul la imaginea unui copil supărat ce nu-şi primeşte jucăria.
Ionuţ îşi plimba privirile pe liniile ei perfecte, amorţind uneori pe zonele care-i stârneau imaginaţia şi cred că se visa alături de ea.
- Mă, tu ai polipi? îl întrerupse Erjika din visare cu o întrebare pusă hotărât, aproape ameninţător.
- Nu, răspunse ca trezit dintr-un vis prea frumos. De ce?
- Fiindcă ai cam început să stai cu gura căscată. Mestecă şi nu mă mai dezbrăca din priviri că o să ţi se facă rău; şi iar pufni în râs chiar dacă gluma era făcută de ea.
Sini se ridică de la masă vizibil supărată, îndepărtând scaunul de sub ea cu un gest brusc, de parcă ar fi spus „până aici”. A privit-o de sus, din picioare, cu dispreţ, dar nu şi-a răcit gura cu nicio remarcă.
Când a ajuns în dreptul meu, mi-a trecut cu mâna prin păr, zburlindu-mă în joacă.
Aşa îşi lua uneori la revedere de la mine.
O priveam cu ochi rugători să mă ierte, iar ea înţelegând, mi-a zis doar atât:
- Ai grijă ce faci!
Ionuţ s-a oferit să o conducă până la uşa internatului.
- Să nu fiţi cuminţi, mi-a zis şi mi-a făcut cu ochiul.
- Nu-i bună mâncarea alături de oricine, zise Erjika ridicându-se de la masă şi ea. Chiar eşti orb dacă nu vezi bine în jurul tău, mi-a zis la ureche sărutându-mi apoi obrazul.
Nu ştiam ce voia să-mi spună.
M-am frământat toată noaptea, dar cuvintele ei nu-şi găseau explicaţie.
Spre dimineaţă, când în sfârşit am adormit, am visat-o pe Sini.
Nu ştiu ce zicea, dar m-am trezit cu imaginea ei în gând.
Zâmbea înţelegător, ca o soţie care-şi primeşte acasă soţul beat criţă.
În visul meu, avea şi ea ochii albaştri şi chiar erau uneori şi-n realitate, de un gri-albăstrui, atunci când erau expuşi unei lumini puternice.
Trebuie să ştiţi că Sini avea cei mai fascinanţi ochi din câţi am cunoscut.
Când erau verzi, mă scufundam în ei odihnindu-mi sufletul şi regăsindu-mi liniştea , când erau gri, ştiam că o macină dorul de-acasă, sau ceva o supărase.
Ea mă lăsa s-o privesc şi-mi zâmbea abia perceptibil, la fel ca în vis, ca o pisicuţă ce se vrea mângâiată. Avea o voce curată şi compunea melodii. Cântam dese ori cu ea şi vocile noastre se împăcau de parcă s-ar fi cunoscut dinainte de a ne şti.
Uneori scriam amândoi; ea poezii şi eu nuvele răsuflate.
Făceam schimb şi ne citeam unul altuia gândurile.
Semănam în trăiri, dar ne manifestam cu totul pe dos.
Eu, un zbuciumat gălăgios, ea, mai rezervată şi atentă mereu la forma pe care-o dădea cuvintelor ei....
Nu ştiu când m-am îmbrăcat şi-am ajuns în faţa cantinei, dar când a apărut Sini, m-am trezit că o sărut scurt pe buze.
N-o mai făcusem niciodată şi nu ştiu ce-mi venise atunci.
- Ce faci? m-a întrebat revoltată.
O simţisem aproape din cauza visului de peste noapte şi mi-a venit uşor să o mint, spunându-i că mi-a rămas un rest din comportamentul de aseară.
O mână mă bătu aprobator pe umăr.
- Te prinzi mai repede decât mă aşteptam.
Parcă era glasul Erjikăi dar nu-i vedeam chipul.
Nu-nţelegeam nici de ce continua să mă bată cu palma pe umeri.Devenise agasantă şi când să-i spun vreo două vorbe de clacă, glasul acesteia se schimbă şi nu mai era al ei, ci îl auzeam pe Ionuţ.
- Hai, scoală că-i mâine şi ne prinde grăsana în pat!
Grăsana era pedagoga din internat, dar nu-nţelegeam cum ajunsesem iarăşi în pat....
Visasem că visam.
Ce aiureală....
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

martor printre suferinzi

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iul 26, 2011 6:41 am

Martor printre suferinzi

Oameni cu feţele albe privind calm pe pereţi oprind cu speranţele lor timpul în loc, dilatând secunda fugară doar pentru a-i mângâia pe cei care rămân să le ducă dorul în inimi.
Printre halate care sortează viaţa după cât mai rămâne de îndurat, o bătrână îmi vorbeşte în şoaptă despre lupta cu boala.
O tânără fată leşină chiar lângă mine şi abia dacă reuşesc să o prind.
Ochii ei par ca de sticlă şi îi simt oboseala din trup cum mi se scurge printre degete.
Umbre în halatele albe vin şi mi-o smulg ca să o ducă într-un loc mai retras unde pot să-i vorbească despre dorinţe şi pofta de viaţă.
Copila e prinsă între lumile ei ca-ntr-un cleşte şi de durere abia dacă poate să mai scâncească. Încearcă să-şi amintească povestea despre curaj, dar tremură toată de parcă sufletul ei şi-ar scutura aripile către eden.
Nu pot să o ajut şi de ruşine îmi întorc privirile în alt colţ unde un puşti tuns chilug parcă ar vrea să-mi zâmbească.
- Boala nu stă să aleagă, parcă îmi spune chipul său mic, apăsat de o durere amară.
O femeie cu chip întunecat mirosind a parfum şi a goană îşi face loc printre semeni să dăruiască din inima ei un buchet mare de flori unei măşti cu halat şi ecuson.
Masca se mişcă în spasme mormăind un mulţumesc şi acel cuvânt sună atât de nepământesc încât parcă noi toţi refuzăm să –l înţelegem şi atunci înclină din cap apoi o văd cum dispare într-o mare de chipuri modelate din ceară.
Nimeni nu vrea să se aşeze la coadă...toţi îşi vor locul în faţă când vine vorba de viaţă, chiar dacă a trăi pentru unii înseamnă doar câteva ceasuri....
Femeia cu care sunt tremură toată. Nu ştie cum să păşească în cuşca cea albă cu pereţi scorojiţi aşa că încerc să-i iau grijile toate în palmă, apoi o sărut foarte uşor pe obraz.
Ea se retrage un pas înapoi cam ruşinată.
- Ce vor spune ceilalţi din jur? mă întreabă ochii ei verzi scuturând din gene a toamnă.
Îi zâmbesc şi o mint că totul va fi mai bine ca înainte, în timp ce ea îşi doreşte să poată ca să mă creadă.
Un alt halat apare pe sală, o prinde de braţ şi se duc împreună spre o lumină albă şi rece.
O uşă se-nchide şi eu rămân prizonier într-o secundă dilatată de teamă.
Simt că fără ea aş rămâne într-o lume de umbre. Pumnii mi se strâng a furie şi a neputinţă şi doar chipul copiilor mei mă lasă să pot respira.
- Macar pentru ei să luptăm, parcă-mi spune ea de dincolo de uşa închisă....
Nu pot să mă mişc şi-mi trimit gândul la o gură de aer.
Picuri de ploaie păşesc peste praf şi lasă în urmă noroaie.
Un câine îşi scutură lanţul apoi se aşează colac în cuşca sa. A trecut şi prin alte furtuni...nu se mai teme că va fi ud pentru o vreme.
Doi copii s-au descălţat de sandale şi se joacă de-a militarii bătând paşi de defilare prin bălţi. Mama lor e plecată de ani buni peste hotare ca să-i poată hrăni, aşa că urechile lor rămân neînvârtite. Râd că sunt plini de noroi şi arată ca Rambo.
Mă întreb care e linia fină ce desparte curajul de nebunie?
Încerc să mă zbat, dar mă simt ca-ntr-o cămaşă de forţă. Poate că o singură lacrimă ar fi de ajuns ca să mă pot elibera, dar i-ar înneca în necazuri pe ceilalţi.
Nu vreau ca teama mea să-i molipsească. Eu n-am nimic...doar o frică nebună în sân că nu voi mai şti cine sunt dacă ea o să mă părăsească.
Înţeleg că viaţa e doar o simplă loterie cu câştigători şi învinşi, cu spectatori ca şi mine şi cu oameni care încearcă din răsputeri să păcălească soarta pentru a face să existe ziua de mâine.
Poartă măşti pentru ca moartea să nu-i recunoască şi să se răzbune pe cei dragi.
Au uitat cum se râde trăind printre rânduri întregi de suferinzi. Albul i-ajută să împrăştie-n jur mai multă lumină. Şi-au ascuns vieţile în recunoştinţa celor pe care i-au tămăduit şi trăiesc doar pentru semeni....Sunt un fel de eroi fără medalii. Gradele lor se ascund în ecusoane de plastic.
Feţe de ceară se adună ca fluturii iar lângă uşă.
Ea iese de acolo hotorâtă să lupte cu soarta cu care s-a întâlnit.
Mă prinde de braţ şi mă trage afară din cuşti.
Ochii ei poartă-n sclipire dornţa de viaţă şi de la ei îmi aprind şi eu curajul din nou.
După colţ sunt copiii ce-aleargă prin bălţi. Nu se văd dar eu ştiu că-s acolo aşa că o rog să mergem ca proştii pe stradă. In urma noastră o babă blesteamă. E plină de draci şi de noroi.
Ea mă priveşte mirată.
- De unde-ai ştiut?
Nu mai ştiu ce să răspund fiindcă mă tot întreb la rândul meu dacă începe coşmarul sau dacă voi fi martor la naşterea unui miracol.
Tot ce pot să mai fac e să mă rog cu putere în gând şi să cred...altfel cum aş putea să mă-ntrec cu necazul?
Sunt un martor la lupta vieţii cu moartea sau poate că lupt cu ochii spre ceilalţi din jur....
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Mar Iul 26, 2011 7:00 am

curaj Liviu....eu stiu doar ca trebuie sa fiti invingatori .asa ati fost dintotdeauna... Razz
avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Mar Iul 26, 2011 7:44 am

Anca multumesc pt incurajari...dar daca e doar literatura?
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Iul 26, 2011 8:09 am

Ceea ce face frumuseţea unui deşert este că ascunde o fântână undeva.. (Antoine de Saint-Exupery)
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Beatles - "Let it be"

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Iul 26, 2011 9:27 am

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Mar Iul 26, 2011 4:57 pm

Uneori minunile transforma in " doar literatura" ceea ce ne dorim sa ramana "doar literatura", asa cum spune Ancuta, curaj sa-ti doresti si sa reusesti sa scrii si despre minuni.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Aug 22, 2011 10:33 pm

Salut! Ce faci omule, care mai e mişcarea?
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Dorina Ciocan Neculce la data de Mar Aug 23, 2011 12:40 am

o zi bună, Liviu! am vrea să mai lași câte un semn pe aici.cu prietenie și drag, sănătate ție și celor dragi!
avatar
Dorina Ciocan Neculce

Mesaje : 558
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 53
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Aug 23, 2011 6:04 pm

Ma rog bunului Dumnezeu sa am vesti bune de la tine
Te asteptam cu drag

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Joi Sept 08, 2011 10:39 am






Cele mai calde ganduri si urari de sanatate, fericire, bucurii si impliniri

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Anca Acatrinei la data de Joi Sept 08, 2011 7:19 pm

LA MULTI ANI.multa fericire si sanatate alaturi de toti cei dragi tie.
avatar
Anca Acatrinei

Mesaje : 314
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 40
Localizare : Iasi

Sus In jos

La mulţi ani!

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Joi Sept 08, 2011 8:52 pm

Mulţi ani! Sănătate şi toate bune! Să ne revedem cu bine.


avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de violetta petre la data de Joi Sept 08, 2011 10:48 pm

La mulţi ani cu bucurii
Acum când e toamna-n vii
Vinul să curgă-n pahare
Dar tristeţea este mare
Că nu sunt şi eu cu voi
Că m-aş face şi-un strigoi
Să urc pe Copou, în sus
Unde dorul este dus
C-am trimis pricaz la voi
Un pupic din doi în doi
Şi la cei fără pupic
Îi voi strânge-n braţe-un pic
Vă iubesc de nu mai pot
Dar să nu vă doară-n cot
De iubirea mea cea mare
Ce o dau la fiecare
Să trăieşti , să-mbătrâneşti
C-aşa-s legile fireşti
Ale vieţii pe Pământ
Noi suntem doar frunze-n vânt...

Pup cu drag! Petrecere frumoasă! Îmbrăţişez toată asisitenţa cu iubirea mea nemărginită! Cu drag, Vio


avatar
violetta petre

Mesaje : 130
Data de inscriere : 04/04/2011
Varsta : 64
Localizare : Constanta

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de liviu miron la data de Joi Sept 08, 2011 11:09 pm

Va multumesc tuturor pentru frumoasele urari si abia astept sa ne revedem la lansarea lui Raul.
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Liviu Miron

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum