Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Ion Ionescu-Bucovu

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

în vizită la casa părintească

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Mai 13, 2012 10:15 pm

în vizită la casa părintească

s-a-ntins păiejenișul pe poartă și zăvor
și casa părintească stă singură-n pridvor,

vedeam prin amintire bunicul sus pe scară
cum își fuma țigara în fiecare seară,

și pe bunica –n casă cu ochi de peruzea
cum depăna la gânduri și basme ea-mi spunea,

pe mama frământănd într-o copaie veche
pâinea cea dulce-n tindă ce nu avea pereche,

iar tata în grădină cu coasa la picior
bea apă rece singur din vechiul lui ulcior,

și cum stăteau așa, într-o zi a sunat
clopotnița cea veche dând vestea peste sat…
……………………………………………..
s-au dus în amintire și au rămas năluci
iar casa părăsită un cuib uitat de cuci,

de mult e mort bunicul, mai stăruie-n priviri,
bunica a intrat în cartea de-amintiri,

apoi s-au dus părinții și-au rămas pe perete,
îi văd adesea singuri prin ștersele portrete,

stau triști printre păiejeni , hârtia s-a-nvechit
de parc-ar fi icoane de sfinți din vechiul schit.

ce straniu lucru vremea, deodată pe perete
te vezi aieva singur în ștersele portrete…

și am rămas în casă proscris cu suflet trist,
pierdut în gânduri negre cu ochi de ametist
.

luni, 14 mai 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Lun Mai 14, 2012 4:34 am

Am fost si eu in vizita pe pagina dvs si mi-a placut ceea ce am lecturat...multumim!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

clipa frumoasă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Mai 17, 2012 1:29 am

clipa frumoasă

se ghemuie amurgul
în unghere
și soarele s-a înecat
îm mare
iar luna între vis
și-ntre veghere
se plimbă țanțoșă
pe carul mare.

tu stai la fereastră
pe umărul meu
și lasă-te-așa
ușor legănată,
privește în zare
un nou curcubeu,
cum cade
în marea-nspumată.

în seara cea dulce
ce ne-nconjoară
vezi ce aproape
sunt stele -argintii
și cerul peste noi
cum se coboară,
învăluindu-ne
în veșnicii.

clipa frumoasă
ce ne-nfășoară
în lințolii de vis,
(în brațe o simt
așa de ușoară),
când stele făclii
bolta o coase
cu flori de pe ii
cu fir de argint,
cu fir de mătase.


joi, 17 mai 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

lupi flămânzi

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Mai 19, 2012 10:17 pm

lupi flămânzi


lupi flămânzi
trec peste codru,
păsări albe
în pene salbe,
peste umării tăi
blânzi,
sub priviri
hulpave, grave,
ochii mei trec doar
flămânzi.

peste-a vârstei
panoplie,
toate trec în agonie,
iar prin tine cerbi
timizi,
ce se văd
printre oglinzi,
sar prin sânge,
spre izvoare
printre cetini
de răcoare,
spre păcatul
ancestral,
ce ne-a fost blestem
astral.

inima nu-ți
cere poartă,
dar nu-ți cere
nici îndemn,
peste vremea noastră,
moartă,
răstigniți
pe cruci de lemn,
stăm la cina
cea de taină,
feți-frumoși,
ilene, crai,
peste gurile de rai.

duminică, 20 mai 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Mai 21, 2012 8:50 am

Lupii sunt flămânzi, căci iată
Pasărea imaculată
Nici nu şade, nici nu zboară,
Lupul, ca întâia oară,
Vede totul. Muget lung..
Anii toţi la lup ajung..
Pasărea renaşte, piere -
Lupul urlă de durere,
Pasărea piere, renaşte -
Lupul cată-n sfinte moaşte..
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Mai 21, 2012 5:53 pm

Mulțumesc dragă Raul pentru replică. O zi minunată!
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Mai 21, 2012 10:30 pm

Cu dragă prietenie! O zi minunată şi dv!
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

nocturnă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Mai 22, 2012 3:46 am

nocturnă

liniști stelare,
lumi fără nume,
clipe barbare
ce vor apune,

fețele lunii
șoapte de umbre,
pe vizduri sumbre
cad în fântâni.

un cer marin
albastru-lin,
stele zglobii
brodează ii,
ape ce curg
triste-n amurg,
vor curge-n mări
în depărtări…

așterne-mi,
doamne,
patul de taină,
cu vise dulci,
ca să mă culci,
luna cea grea
să privegheze,
precum în munți,
codrii cărunți
o să vegheze...

la capul meu,
rămasă goală,
tăcerea mea,
orizontală,
să doarmă-n
muzici
de catifea,
iubita mea.

sumbră tu,
eternitate,
mă vei scăpa
și de păcate,
de ce-aș trăi,
de ce-aș muri,
de ce-aș mai
întineri?

zăpezi și ploi
și flori de tei,
doar peste
ochișorii mei,
ascunse toate
în amurg,
să vezi cum curg
să vezi cum curg…


marţi, 22 mai 2012
.





avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

cântec târziu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Mai 27, 2012 2:52 am

cântec târziu

peste umerii tăi blânzi
trec cu ochii mei flămânzi
și gânduri ce pun la cale
cum să-ți fure dumitale
nurii dragi și ochii dulci,
noaptea pe când mi te culci,
floare din vise de lut,
când te rugam eu, n-ai vrut,
ascunsă-n etern păcat,
eu din nou te-am inventat
și mi te-am făcut regină
pe florile din grădină.

florile-au murit de frig
toamna printre pipirig,
tu te-ai rătăcit prin vreme,
așteptând ca să te cheme
craiul din visele tale,
timpul a luat-o la vale,
prin pierdutele poteci
și ne-am despărțit pe veci…

spini pe frunte-au răsărit,
acum pe la asfințit
și m-am rugat ca să-ți deie
numai lacăt fără cheie,
șerpi pândind cu ochii vii
la tine prin bălării,
să te poarte pân’ la moarte
și în lumea ta, departe,
nesomn, lacrimă să ai,
ca ploile peste plai,
când lumina lunii-n casă
îți alunecă pe masă
să știi că-i blestemul meu
venit de la dumnezeu...



vineri, 25 mai 2012




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

cântă cocoții

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Mai 28, 2012 12:02 am

cântă cocoșii

cântă cocoșii
sus pe burguri,
al treilea cântat,
al treilea păcat,
cântă cocoșii
sus pe burguri,
al treilea cântat,
al treilea oftat,
speriat
de umbra ta caldă,
m-am pitit în mine
ca un spiriduș,
așteptând lumina
dinspre răsărit,
se ruinează clipa
de când ne-am iubit,
umblă prin albume
chipu-ți fără nume,
ca o suvenire…

ne-au căzut
la cina rece
fimiturile din rai,
și le-am adunat pe toate,
ca-n poveștile cu crai.
tu erai o cerșetoare,
eu eram un cerșetor,
din găvanele de linguri
vărsam domnului obol,
bir din pâinea
noastră frântă
și din vinul cuvenit,
am băut ca doi nebuni
și-am uitat de ce-am venit.

ne visam la Bellagune,
cu gondolele pe cer,
tu o fată de minune,
eu un biet gondolier
și-n morgane-mpărății
ne jucam ca doi copii,
în frumosul nostru vis
ne-am trezit
pe la zenit
c-am căzut ca într-un vad
drept în tartarul din iad.

cântă cocoșii
sus pe burguri,
noi ardem în iad
pe ruguri.
licăr blond
de lună plină,
în noaptea noastră,
senină,
ies la nimfe din izvoare,
driade nepăsătoare,
lebede, albe, morgane
dansând pe ape-gorgane,
peste rânduri și-n cadențe,
îmbrăcate toate-n zdrențe.

ăsta-i timpul tuturor,
un dezmăț de nervi furor,
coborâm în iad cu Dante,
în piano și andante,
oameni răi, copii, amante,
ambalați în briliante,
dăm ocol în hăuri vaste,
butonând mereu la tas
te.


luni, 28 mai 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

lirismul meu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Mai 29, 2012 9:51 pm

lirismul meu

câteodată lirismul meu se varsă în aripi de ceață
prin păduri, prin parcuri, prin izvoare, prin munți,
prin cântec de ciocârlii și joc de căprioare,
prin floarea de cireș, prin floarea de tei,
prin mugurii tăi din care vor răsări magnoliile,
câteodată cerul tremură prin ramuri, adus lângă noi
de vântul trubadur care răsună la geam
făcând să se zbată frunzele într-o mică dramă,
câteodată craiul amurg ucide macii,
scăldând câmpia de grâu într-o baie de sânge,
făcând din ea un câmp de bătaie cu eroii morți,
câteodată paserile au aripi de diamant
și zboară spre apus de frica cuiburilor incendiate
de nebunii cu priviri săgetătoare,
câteodată lirismul meu se varsă pe aleile
pavate cu umbră printre goluri de întuneric
pe unde ne plimbam amândoi
în frumoasele seri, în albastrele seri pline de mister
ținându-ne de mână ca doi copii în grădina raiului
și eu îți povesteam despre dragostea noastră,
doi amanți în caleașca trasă de fluturi,
în mii de magii, călcând parcă pe aripi de vis,
doamneee, ce frumosă era această poveste,
clipe de aur cu sunet profund de minune,
din care ne trezeam dimineața îmbrățișați
ca doi copii ai lui dumnezeu în tăceri aeriene,
în acel evantai de liniști care coborau din cer
peste chipurile noastre hipnotizate de-atâta fericire,
întoarce-te, făptură de-atădată, într-o rochie de bal
cu trupul tău care mirosea a ambră,
vribând, când gestul meu de cavaler tragic
se rupea din armuri și te-mbrățișa ca pe-o comoară
din poveștile noastre ale copilăriei,
ce departe este umbra ta, iubito,
te văd la geam ca o fantomă venită să mă sperii
cu atâta fericire, te-aud chemându-mă de pe altă planetă,
cerându-mi să-ți scriu poezii,
tatuate pe coapsele tale de marmură, spălate cu lapte
muls din ugerii norilor și din ceața zorilor.

nu știu de ce sărutul meu acum e rece
și dragostea ca un frig din ghețurile siberiene
care mă face să fug prin ploaia de sânge
spre singurătățile mele,
nu știu de ce a amorțit timpul într-un balon de săpun
care s-a spart la prima adiere a morții
și m-a lăsat dezarmat ca pe un barbar,
pradă leilor într-o arenă romană
sub privirile hulpave ale privitorilor.

câteodată lirismul meu înseamnă lacrimă
pe-o foaie galbenă de hârtie,
știu, prima ninsoare e departe,
poate doarme în păduri cu tine
și acum vine sub formă de ploaie prin lacrima mea
să stingă focul mistuitor al amintirilor,
bătrânul corb ne dă ocol,
fantasmele-au rămas în ochiul sigilat
și noi ne târâm prin cripta ceții în care vom pieri…

miercuri, 30 mai 2012

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

ESTE ION BARBU UN POET DIFICIL, ERMETIC?

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Mai 30, 2012 7:00 pm

„Fizionomie personală de om al soarelui de calcaluri, înaintare de kurd descălecat. Un nu știu ce nomad în pupilele boabe de strugur veșted. Liniile feței anguloase, ochii vegetali, sporiți într-o tensiune dincolo de conturul lucrurilor, ochi exangui, cufundați în vis, ai omului ce doarme cu pleoapele întrdeschise” (G. Călinescu- Istoria literaturii române…), Ion Barbu rămâne în istoria literaturii române ca un poet disputat și astăzi. Până când și Blaga și Arghezi sunt rezervați față de poezia lui. Poezia lui și-a creat greu o cale de înțelegere din partea cititorului, dar și a criticului. De formație matematician cu spiritul său „grec”, el va continua „ să propun existențe substanțial indefinite: ocoliri temătoare în jurul câtorva cupole-restrânse perfecțiunii poliedrale” (I.Barbu-Pagini de proză). Perfecțiunile poliedrale cuprinse în metaforă sunt cele cinci „existențe perfecte”.(tetraedul, cubul, octaedrul, icosaedrul și dodecaedrul) singurele cu formă regulată, cunoscute sub numele „figurile lui Platon”.
Lăsând la oparte teoriile lui despre poezie să vedem cum l-a receptat critica românească.
Lovinescu înregistrează aspectul parnasian al poeziilor barbiene, deși poetul se delimitează de parnasianism cât și de simbolism. „Poezia d-lui I. Barbu este antimuzicală: prin fond ea e de esență intelectuală, prin formă, e parnasiană, adică plastică”-zice criticul. Și continuă: „D. Ion Barbu și-a fixat locul în tânăra noastră literatură mai ales printr-un vers impecabil de natură pur plastică. Nimic fluid și solubil, nimic muzical, ci totul aspru, dur; poezie de blocuri granitice înfipte solid într-o construcție ciclopică; poezie fără mister,cu largi acorduri împietrite…Și simboliștii l-au folosit uneori ca pe un focar de sugestiune; simbolul nu trebuia însă privit ca un element caracteristic al simbolismului. În urma procesului natural de intelectualizare și de științism al epocii noastre s-ar putea întâmpla ca,sărăcit în izvoarele sale, lirismul să invadeze în domeniile speculației intelectuale, aducând motive noi de inspirație (Lovinescu-Critice..)”
Ulterior Lovinescu va reveni asupra reflexelor parnasiene în poezia lui din prima perioadă de creație: „Prima fază a activității lui Ion Barbu e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în „Sburătorul”, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe cu arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialui întrebuințat era mai mult comic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul,; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea totuși, un suflet frenetic. Dacă în versurile parnasiene se simțea influența lui Heredia și Leconte de Lisle… de incontestabilă noutate verbală, în conținut diferențierea ei se arată totală. Poezia lui Barbu nu era nici pur formală ca cea a lui Heredia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle, sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care prin nostalgia sferelor senine își aruncă prin spații tentacolele lichide…(E. Lovinescu –Critice…)
Tot el remarcă dualitatea dinamic-static, temă reluată și de Vianu: „Asemenea zeului Ianus el are două fețe. O dualitate fundamentală o străbate, asemenea oricîrui poet obsedat de absolut.”
Tudor Vianu, într-o completă imagine asupra poeziei barbiene, studiază problema naturii parnasiene atât din punct de vedere al conținutului, cât și al aspectelor formale, arătând că din dinamismul îngemănat cu obiectivitatea percepției poetice rezultă o poezie aparte, de o mare originalitate: „Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene ne apare numai parțial în prima producție a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele le iau locul, indicând legături cu modele poetice deosebite. Întrebuințarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment…. Poeziile din „Sburătorul” au o preciziune și o energie a conturului care fac din ele niște obiecte spațiale”(T. Vianu-Ion Barbu). Diferențele se conturează încă de la viziunea asupra antichității: „…pe când Leconte de Lisle și Heredia cultivă mai cu seamă Grecia mitologică, Ion Barbu evocă Grecia misterelor eleusiene și a culturilor orgiastice ale lui Dionysos”. Versurile de o conciziune și o eleganță clasică au mai întâi un remarcabil simț plastic: „Întocmai ca acele soluții care cristalizează în întregime când le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămâne nedeterminat și fluent, totul cristalizează și capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolții albastre peste întinderea lavei în fuziune a pământului primitiv, spasmul încremenit al munților, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensitățile verzi și stătătoare ale oceanului nordic, fabulosul ofiral banchizelor etc. Iată atâtea viziuni, desigur, fantastice. Dar care implică o funcție intensivă a ochiului”.(T.Vianu-Ion Barbu)
Este interesant că singurele descrieri de natură, de sine stătătoare, apar numai aici. Mai mult, în „Peisaj retrospectiv” cuprinde elemente de pastel și elegie, unice în poezia lui. Descrierile din celelalte poezii capătă întotdeauna, după cum observă Vianu, un sens de suprapunere: „Descrierile lui Barbu nu se desăvârșesc niciodată în plan. Ele au totdeauna adâncimea unei semnificații morale. De aceea, din poemele ciclului pe care-l analizăm acum, unele, cum este de pildă „Arca”, păstrează deopotrivă termenul concret și pe cel moral al unei comparații; în timp ce altele, cum este „Copacul”, „Lava”, sau „Râul”, păstrând numai termenul concret al unei comparații implicite și amputând pe cel moral, devin de fapt niște alegorii( T.Vianu- Ion Barbu…)
Prin analiza elementelor formale, sensul original al poeziei barbiene se detașează evident: „Obiectivitatea parnasiană aducea o respingere a orcărei porniri de intervenție subiectivă a poetului…Barbu este mai retoric. Unele din procedeeleretoricei clasice sunt folosite cu evidență în poemele acestui ciclu. Așa de pildă prosopopeea, din speța pein care unei abstracțiuni i se atribuie o vorbire ca în „Ființa” care plocamă:„Nu sunt decât o frază în marea simfonie”. Alteori intoducerea ex abrupto: „Ai biruit. O dungă-n miezul zilei- Și-o mare de cenușă-n asfințit”. Alteori, în fine, invocația „Castelul tău de gheață l-am cunoscut, Gândire” Parnasienii nu se exprimă așa niciodată.” (T. Vianu-op,cit…)
„După melci”- arată tudor Vianu- se situează pe aceeași linie cu „Miorița”,cu ”Lunca de la Mircești” a lui Alecsandri, „Călin”, al lui Eminescu și „Nunta Zamfirei” a lui Coșbuc. În toate deopotrivă aceeași apropiere și familiaritate cu natura… Stilizarea naturii se face la aceștia în sens idilic și sărbătoresc. Barbu relevă însă în natură componenta ei grotească și înspăimântătoare….(T. Vianu-Ion Barbu)”
În „După melci”Ion Barbu descoperă poezia magicului, a ritualului, în ipostazele ei cele mai umile și naive: descântecul infantil- dar și în acest caz înzestrate cu o semnificație cosmică-zice Matei Călinescu- Astfel încât n-am greși dacă am afirma că „După melci” este poemul unei aventuri a cunoașterii, cu adânci rezonanțe ontologice…(Matei Călinescu- Însemnări…)
„Domnișoara Hus” se naște din universul magic al creației populare. Nucleul poemului, descântecul, rămas aproape intact în cele trei versuri pe care le cunoaștem, ne îndreptățește să-l includem într-o categorie aparte. Matei Călinescu crede că e o continuare a inițiativei din „După melci”: „Universul magic al copilăriei se află aici înlocuit cu universul magic al nebuniei, care se înfățișează și ea,-la început,- sub aparențe pitorești, pline de haz și de culoare, investite cu un farmec exterior, dar deosebit de penetrant( Matei Călinescu- Însemnări…)
„Domnișoara Hus” e o amintire a unui veac trecut, justificând până la un punct încadrarea în lumea balcanică: aspectul de vrăjitoare ascunde chefuri nebune, amintindu-ne de Pena Corcodușa din „Craii…” lui Matei Caragiale. Poemul în prima variantă pune accent pe descriere și pe pitoresc, cât și pe magia practică medievală cultă- țeasta-, simboluri ca racul, leul, alături de altele din varianta finală, ca scorpia, câinele și săgetătorul. Remarcabil este în toate variantele poemului spiritul de simpatie al poetului pentru nefericita nebună. În ciclul„Domnișoara Hus” poezia de cunoaștere încetează dar rămâne ceremonialul magic în zugrăvirea unei nebune care vrea să-și aducă iubitul pe băț descântând stelele cu mosorul. Poetul intră în folclor, în folclorul suprarealist din care s-au scos noțiunile în circulație, păstrându-se numai modurile. Conjurația duhurilor infernale este tot ce s-a scris mai tulburător în literatura română:
„Buhuhu la luna șuie
Pe gutuie să mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la zodie:
Uhu scorpiei surate,
Să-l întoarcă deandărate
Să nu-i rupă vreun picior
Câine ori Săgetător
………………….”
Derivat din folclorul balcanic, ciclul „Isarlâk” încearcă reconstituirea unor timpuri istorice, „ dreapta, justițiara turcime”(I.Barbu-Pagini de proză). Aici balcanismul devine cu timpul un izvor pitoresc. „Obiectul poeziei este deci nu fața concretă a lumii balcanice ci schema ei ideală adică „o simplă ipoteză morală” de unde lipsa de istoricitate și de concurență geografică, Isarlâcukul fiind realizarea atemporală, aproape fabuloasă a unei Turcii stătătoare, existând în afara disputatei Turcii osmanlii, o formă etnică, închisă, nemișcată:
”…………………………
La răspântii, când Kemal,
Pe bosfor la celalt mal,
Din zecime în zecime,
Taie-n Asia grecime
……………………” (G. Călinescu-Istoria…)
Deși în conflict cu Tudor Arghezi, merge pe linia „Fătălăului”, continuând tradiția lui Anton Pann, a poeziei muntenești balcanice și bufone, înrudită cu Mateiu Caragiale. Imaginea lui Nastratin Hogea, văzut ca un argonaut murdar pe un biet caiac putred, în mijlocul unui Orient mirific, ne pare o poveste ruptă din „O mie și una de nopți”. Cetatea turcească e văzută în partitură dublă:
„Dată-n alb, ca o raia,
Într-o zi cu var și ciumă,
Cuib de piatră și legumă” ,după cum remarcă și Adrian Marino, evidențiind cu o mare putere de pătrundere, în mod analog, caracterul dublu, împărțit între abstract și concret al poeziei barbiene.
Cu „Uvedenrode” poetul se plasează într-un „joc secund”, depășind realitatea și concurând cu ea. Suntem aici într-o lume aparte cu nume cu sonuri stranii, unele cu etimologie ascunsă (Crypto-cryptos, ascuns, tăinuit), altele căutate (Enigel- nume tătărăsc al râului Ingul), altele de invenție proprie (Uvedenrode). Întânlim aici o natură translucidă, sticloasă, „în care albul este aici culoarea dominantă” (Adrian Marino- Retrospectivă…), o natură rece, în care afecțiunile poetului merg spre regnul animal: molusce, meduze, gasteropode, melci, vietăți translucide. „Riga Cripto și Lapona Enigel” ia forma baladei medievale, un fel de menestrel al regelui-ciupercă, la spartul nunții. Este un fel de „ Luceafăr” întors pe dos, cu rolurile inversate. Și aici ca și la Eminescu drama derivă din incompatibilitatea dintre două lumi: Riga Crypto, cel cu „inima ascunsă” care este regele umbrelor și al întunericului și Lapona Enigel, locuitoare a sudului, a luminii, a căldurii. Riga Cripto se teme de soare în timp ce Enigel e legată de „roata soarelui”.
Aspirația apolinică a lui Cripto spre soare va fi fatală regelui plăpând, înnebunind și rătăcind pe drumuri „ Cu altă față mai crăiasă/ cu Laurul- Balaurul,/Să toarne-n lume aurul/Să-l toace, gol la drum să iasă/Cu măsălarița-mireasă,/Să-i ție de împărăteasă.
Cu „Ritmuri pentru nunțile necesare” intrăm în ciclul ermetic, spiritul uman trecând prin trei cercuri de cunoaștere în sens platonician: mai întâi roata Venerei, a inimii, apoi roata lui Mercur, a capului, și roata Soarelui, cercul cunoașterii depline, în care omul e ridicat la scară cosmică. Lovinescu arată că „ sub influența noilor curente ale literaturii franceze și, mai ales, a suprarealismului lui Breton, d-l ion Barbu a ancorat la formula unei poezii ermetice, de viziuni interioare, de prelungire a visului în realitate, a unei poezii onirice…”
Chiar Barbu ne spune că „Uvedenrode” sugerează la început un Olimp translucid și germanic, apoi o evadare în vis, totul tratat rapsodic, conform canoanelor poetice ce mi le-am trasat, cu acea sonoritate imanentă…”Remarcăm aici gândirea plastică a abstracțiunilor din poem care atinge limpezimea de cristal.
Cu „Oul dogmatic” intrăm în gândirea simbolistă, unde se cântă creația, oul având- zice Nicolae Manolescu- înțelesul dat de vechii egipteni de început al creației universului. Legenda ni-l înfățișază pe Orfeu, care a răspândit în Grecia mitul egiptean al oului, ferindu-se să-l consume. Aici întâlnim cei doi factori: cel feminin –albușul, dormind pasiv în liniștea increatului și factorul masculin, bănuțul auriu, „ceasornicul fără minutar” al vieții. „Nevinovatul ou” e simbolul vieții dar și al morții , „palat de nuntă și cavou”. Tehnica din „Joc secund” derivă din experiența lui Mallarme prin încifrarea expresiei, dar la Barbu este mai mult de origine sintactică.
Despre poezia barbiană s-a vorbit mult, dar a fost înțeleasă de puțini cititori, lui i s-a pus o etichetă și nu l-a mai scos nimeni din ea ca poet „încifrat”, greu de digerat. Lectura operei lui relevă însă lumi și înțelesuri nebănuite. Criticii au relevat o parte a frumuseții acestei poezii și i-au scos în evidență acele laturi „încifrate” care să- l apropie pe cititor de fascinația operei. Mulți poeți i-au împrumutat unele tehnici și i-au urmat calea. „În poezia mea, ceeace ar putea trece drept modernism, nu este decât o înnodare cu cel mai îndepărtat trecut al poeziei: oda pindarică”-zice Barbu.
Poet al esențelor și al echilibrului, Ion Barbu rămâne structural, un clasic. ”Toate preferințele mele merg către formularea clară ți melodioasă, către construcția solidă a clasicilor!

Ion Ionescu-Bucovu
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

gânduri

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Iun 25, 2012 7:16 pm

gânduri


Curg pe cerul serii arpegii minore
În tonalități de never more,
Aprinse flăcări de alcool arzând
Sub geamul sfânt al fiecărui gând.

În aer risipit de trist azur
Respir tonalități de-albastru pur
Și beat de foșnet, de dorul de-a fi,
Mă bucur de viață în fiece zi.

Respir mereu sub cer singurătate
În ritmuri de piano și andante,
Îmi extirp pe veci din mine veninul,
Nu-mi pasă de-i aprig destinul.

Merg înainte spre tainice vise,
Ne-ngândurat și ne-plânsu-mi-se,
Eroarea mi-i mumă, ea m-a născut,
Eu mă predau ca soldatul pe sc
ut.

marţi, 26 iunie 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

viață barocă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Iun 25, 2012 7:18 pm

viață barocă

viață barocă plină de vise
cu cariatide la streașina inimii mele,
un fel de melancolii dulci
ce se joacă într-un delir fecund,
gravat pe memorie,
parc-ar fi o mie de catedrale
ce pleacă spre Dumnezeu,
într-un cor îngeresc
la brațul unei enorme cruci.

numai tu, suflete,
ocnaș al cafenelei,
dospești vise și naști monștri,
îmbătrânind blazat ca regele Lear,
iartă-mi surparea, lacomule,
care tragi după tine
toate poftele lumești,
într-o bolgie dantească
spre hulpava gură a morții.

ce nevinovat ești
în foșnetul celest al stelelor,
îngândurat și nebun
printre ruinele palatelor planetare,
vreai să te aduni la izvoarele fântânilor,
în aerul lăptos al nopții
o sepie care-și varsă otrava,
într-o mare a liniștii,
de ce fugi străin printre porturi,
peste mări și țări
și verși lacrimi de sânge
ca un triton înecat
în marea de amar?

asemenea tristelor privighetori,
care-și înalță la cer
cântecul lor suav,
tu, suflet, rătăcit,
umbli printre haite rebele
spre marele infinit
cu refrenul tău vivaldian,
câteodată atât de trist
de încremenesc zorii în bobul de rouă.

viață barocă, plină de vise,
am să-ți vorbesc despre cetatea părăsită,
despre nopțile tăiate cu săbii de lumină,
despre învingeri, dar mai ales despre înfrângeri,
despre îngeri și demorni,
despre iubire și ură,
despre lupta dintre ape și uscat,
despre lupta dintre început și sfârșit,
despre lupta dintre spirit și materie,
despre proza fictivă în care trăim,
despre delir și amăgire
și mai ales despre dragoste.

pentru că părul tău fuior
vine odată cu noaptea
și se-mpletește peste umerii mei
când îți caut râpele ochilor
să cad în ele, să mă pierd
în albastrul angelic al lor.
sânul tău mă trezește din rugăciuni,
vei fi fost odată înger, altădată demon,
acum ești doar femeie,
lângă aburul gurii mele.
acest păr, cascadă, curge ca un râu
peste coapsele mele,
plin de freamăt, ca și tine râzând
de-atâta dezmăț,
trecătoareo, efemero, prin
vreme.

duminică, 24 iunie 2012


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

doină

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Iul 07, 2012 7:21 pm

doina

Lin curge vara prin tină
Cu soarele în dulce cânt,
Se-aude zumzet de-albină,
Prin foșnetul teiului sfânt.

Mierea noastră bizantină,
Din lacrimă și din nesomn,
S-a născut din foc și tină,
Din valahul nostru domn.

Cântă-n vale-un ciuhurez,
Prevestind amare gânduri,
Smalțul oalei de Hurez
Noi l-am prefăcut în ziduri.

Lăngă vatra părintească
Am închis doina-n firidă,
Când o hoardă tătărască
Încerca să ne ucidă.

Și i-am dat drumu-n pădure
Să doinească-n libertate,
Când ne-a fost ceva mai bine,
Am chemat-o în cetate.

Și-a plecat cu ea ciobanul
Peste deal și peste plai,
Și-a cântat-o în tot anul
Peste gura lui de rai.

Și țăranul peste glie,
Stând cu boii priși în jug,
Cânta ca o ciocârlie
Doina sfântă de la plug.

Așa cântă tot românul
Și-o lăsăm ca moștenire,
De la bună și străbunul
Să ne fie nemurire.


duminică, 8 iulie 2012



avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

nucul

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Iul 07, 2012 11:06 pm

nucul

sub nucul pus de tata
acum cincizeci de ani,
stă umbra lui ascunsă
prin iarbă, bolovani.

și astăzi pe sub nuc,
trecând fără veșminte,
ca zeul trist marduk,
doar stoluri de cuvinte.

la umbra lui cea deasă,
mama toarce vorba-n dodii
se visează iar mireasă,
sub altarul altor zodii.

uzurpat de noul rit,
tata a fugit din lume
și-a lăsat nepângărit
nucul, spânzurat pe culme.

a pleca și mama-n zbor
ca o pasăre măiastră
la al zecelea sobor
de la noi de la fereastră.

a rămas nucu-n ogradă
singur și bătut de vânturi,
nucul nostru stă de gardă
doar la umbre și la gânduri.

vara stau sub umbra lui
și-i privesc duios prin vreme,
spun povestea nucului
și-i aștept ca să mă che
me.

duminică, 8 iulie 2012



avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

a venit babilonul la noi

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Iul 28, 2012 10:12 pm

a venit babilonul la noi
să-mpartă dreptatea la doi câte doi,
hăituit de spaime, am sărit în hău
și m-am zăvorât în trupul tău.
cu părul fuior adânc, acoperit,
am săvârșit atunci un rit,
cu frica în sânge de moarte,
m-am îmbolnăvit de singurătate,
eu, trupul lui Karma, aici,
(sânii doamnei erau prea mici),
rătăcit prin iubiri iluzorii,
m-au trezit dimineața doar zorii,
târziu auzeam un vivaldi cântând
și eu memoram idila în gând,
soarele se ridica, dragul de astru,
eu nu voiam să mor sub cerul albastru.

ascultam vivaldi cum cântă pe liră,
cum umbrele zilei încet se deșiră,
ce frumos e, doamne, și ce bine,
să cobori ,doamnă, tocmai din mine,
să mergi prin lumile moarte, deșarte
tot mai departe, tot mai departe,
prin falduri cerești de plăceri,
printre amanți și temniceri.

mai plouă încă, timpul a băut,
o băutură tare de năut,
țipete lucii prin destin roiesc
de-atâta dragoste și „te iubesc”.
trec clipele, în amintire curg,
cum zboară albatroșii în amurg,
alunecând în ploi necunoscute,
prin spaime și nevolnice derute.

duminică, 29 iulie 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

țară

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Iul 28, 2012 10:13 pm

țară

am trecut peste carpați
ca o pasăre în zbor
și-am văzut din depărtare
cum se zbate un popor,
peste munți și peste văi
doar tăceri pustiitoare
și o vară secetoasă,
dominată doar de soare,
într-o stână, mai la vale,
ținem țințirim de morți,
condamnați ca să se roage
pe la fel de fel de porți.
lângă vatra părintească
păstrăm doina sub cărbuni,
dorul nostru din vecie,
ce ne vine din străbuni.
din găvanele câmpiei
am vărsat numai obol,
pentru cât am urcat singuri
soarele pe cerul gol.
ca o țară-n părăsire,
ruine sunt peste tot locul,
parc-a ars-o, blestemată,
numai patima și focul,
doar ființa și destinul
clădite cu meșteșug,
încearcă să mai reziste,
și-s trecute-adânc prin rug,
doamne, ce blestem ne paște,
mai întreabă visătorul,
tot cu gândul la izvoare,
îngânând doina și dorul,
ce destin atât de aspru
în ofrandele din grai
încât ne-ai luat și speranța
pentru petecul de rai.
să plecăm cu toți de-aici
căci stihia nu-i a noastră,
cât mai este peste –ntinderi
pata unui cer, albastră,
oare vine-apocalipsa,
turnul babel peste noi,
de-notăm mereu prin grijuri,
prin țărână și nevoi?.

evul luminii e doar amintire,
păunii umblă fulgerând moluzul ,
bruiați de vuvuzele ni s-a speriat auzul,
și ciocârlia s-a pitit, sărmana,
tocmai în codru pe la sfânta-ana.
ne vând cenușa fină de fenix,
toți voiajori având mereu un fix,
strângând averi și bani pe la chimir,
căci sunt aleși și unși cu darul mir
din znaga noastră și-au făcut palate,
în numele dreptății, libertate…
clopotnițe în cerul grav, bolnave,
își plâng durerea-n piatra de agave,
și-n despărțirea de păcat în oră,
încet-încet ei pe toți ne devoră,
își scaldă ochiul în exod prin vreme,
cu darul lor și-apucături viclene,
o țară-ntreagă s-a făcut de bașcă
cu spiritul de turmă și de gașcă.

drum de osândă urcă pelerinii
către o golgotă în depărtare,
au corpul plin de răni,
cu crucea în spinare,
cad din piroane cuie-nsângerate,
ei, orgolioși ca toți mărunții,
privesc la pelerini, prăvale munții,
otravă, arme, trucuri cabotine,
ca să le fie lor ceva bine.

luna este plină, cerul e senin,
mii de gânduri grele de departe-mi vin,
fluturii de fosfor luminând vioi,
e căldură mare, vara e în toi,
tu, iubita mea, unde-s ochii tăi?
gânduri peste șesuri, gânduri peste ape,
unde-i gura ta ca să mă adape,
ți-am uitat făptura tot visând la țară,
ți-am uitat și pasul, glasul de vioară,
ți-am uitat și ochii, plini de albăstrele,
dar te am , iubito,-n visurile mele…

sâmbătă, 28 iulie 2012




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

sunt poate ultimul cocor

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Iul 30, 2012 2:57 am

sunt poate ultimul cocor

vreme rea, vreme bolnavă,
m-a transformat în epavă,
am în mine-o maladie,
boală de melancolie.

mi-am făcut deja palat,
cu niște pereți de ceară
și adorm singur pe-un pat
tocmai în steaua polară.

și visez la stele verzi,
în cârciuma trocadero,
(are-un vin de nota zero)
hai cu mine, de nu crezi!

cine-l bea, nu se mai scoală,
stă sub piatra funerară
și-i cântă prohodu-n veci,
șapte popi grași și zevzeci.

mai ascult și-un lăutar,
ca venit de nicăieri,
cântă seara la boieri
ce se strâng voioși la bar.

de lumea ceea de departe,
atâta haos mă desparte,
încât aici mă simt ca-n rai,
precum ciobanul de pe plai.

luna șuie-n piept mă doare,
pe geana sufletului fals,
aș vrea să fac cu tine-un vals,
doar dimineața pe răcoare.

tu dormi deja într-o oglindă,
o clipă cât mai ești cu mine
și Lină dulce, lină-lindă,
dispari în visele-mi divine.

acum mă văd cocor în zare,
dormind pe o fregată-n zbor,
sunt poate ultimul cocor
cu gusturi tandre și bizare
.

luni, 30 iulie 2012


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

sonet

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Iul 31, 2012 6:38 pm

sonet

prima ploaie, prima zi de toamnă,
vino mai aproape, dragă doamnă,
să ne vorbească amintiri deșarte,
desprinse parcă dintr-o veche carte.

ascultă glasul amintirilor târzii,
o, timpule, e în zadar, nu-nvii!
privește pe perete vechiul tău portret,
visând o rimă nouă la acest sonet.

târziu prin ochelari și prin pahară
s-a scurs ultima zi din astă vară
și așteptăm tăcuți cu brațele târzii
să reînviem din vechi tapiserii.

tapiseria noastră, veche, arde,
destramă lungi poeme goliarde,
se năruie pe cerul plin de nori.

numai orpheu dă glas iubirii sfinte,
prin părul tău de aur, prin cuvinte
și ne-amintește cum a fost oda
tă.

miercuri, 1 august 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

rugăciune

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Aug 04, 2012 1:41 am

rugăciune

trimite, Doamne, câte un înger,
ca semn al depărtării sfinte,
să vină noaptea pe la mine,
să-mi pice-n suflet trei cuvinte.

ard către Tine, biet tăciune,
mă sting și simt că nu găsesc
făptura Ta cea înțeleaptă,
cu chipul Tău împărătesc.

Te caut de o viață întreagă
Cu noaptea aspră ce Te naște,
lumea e tristă și pribeagă,
dă-i dragostea de-a cunoaște.

ai pus zăgaze între noi,
dar eu m-am avântat în luptă
să ne vedem doar amândoi,
deși aveam o lance ruptă.

m-a oprit din cale lutul
din care-am fost și eu făcut
și m-a bătut adesea vântul,
c-am fost și surd, am fost și mut.

eu caut căile luminii
și parcă văd c-ajung murind
să nu culeg decât toți spinii
pe care viața îi cuprind.

de ce-ai făcut ispită moale
din lutul Tău atât de sfânt
și nu te-ai arătat în cale,
să Te cunosc și să Te cânt?


sâmbătă, 4 august 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Sam Aug 04, 2012 8:34 am

Frumos ! Like a Star @ heaven

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

ESTE ARGHEZI UN POET OBSCUR?

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Aug 06, 2012 11:24 pm

Este Arghezi un poet obscur?
(Câteva note despre„Florile de mucigai”

de ION IONESCU-BUCOVU

Este Arghezi un poet obscur?- se întreba Șerban Cioculescu în „Introducere în poezia lui Tudor Arghezi” Climatul liricii argheziene rămâne îmbietor numai pentru un public restrâns. Spre deosebire de Eminescu care și-a pus sentimentele în poezie și a fost adulat încă de la începuturi, Arghezi pare să-și ascundă eul liric într-un con de penumbră, rămânând să fie descoperit de cititor. „Obscuritatea lui Arghezi decurge în primul rând din nerespectarea logicii formale.”(Șerban Cioculescu) . Adică fără a fi ilogic și irațional, el nu compune poema cu gradație logică, ci cu stări de conștiință succesive, cu ruperea punților de legătură dintre versuri.
Tudor Arghezi s-a format în ambianța simbolismului francez. Simbolul la el înfățișază cauza relativei obscurități. Exemplu poate fi poezia „Între două nopți”, o dramă metafizică, unde caută divinul prin săparea mai adâncă în odaie lui, care este cămara sufletului:

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Și mi-am săpat odaia departe, sub pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă pe fereastră
Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul și-n pisc plângea Isus.

Săpând, s-a rupt lopata. Ce-l ce-o știrbise, iată-l,
Cu moaștele de piatră, fusese Însuși Tatăl.

Și m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Și în odaia goală din nou îmi fu urât.

Și al voit atunci să sui și-n pisc să fiu.
O ste era pe ceruri. În cer era târziu.

O altă cauză în receptarea poeziei argheziene este limba „neaoșă” El se afirmă stingher printre contemporani. Cuvinte ca „leat”, „duminicarea”, „dumicatul”, „gogoloi”, „drojdii”, „țărână”, „faguri”, „candelă”, ”besnă”, „lut”, „stei” etc. fac parte din arsenalul lingvistic folosit cu predilecție în poezie.
„Florile de mucigai” la care vom insista mai mult, ne relevă un registru liric al impresiilor din închisoare, care i-au inspirat poetului, deținut politic, o serie de poezii de o savoare aparte. Aici cuvintele servesc ca un element constitutiv al climatului corespunzător, alcătuit din drojdia societății.
Între „Psalmi” și „Flori de mucigai” vedem „sentimentul de oscilare materială între două lumi cu densități deosebite, cerul și pământul”(G. Călinescu). Aici apare estetica urâtului, teză susținută de poet încă din „Testamentul” lui. Cu ”Florile de mucigai” Arghezi coboară în infern. Poeziile din acest ciclu dezvăluie o existență de coșmar, trădând înăbușirea libertății sub toate aspectele. Aici „bestializarea omului și mucenicia prin suferință”( Pompiliu Constantinescu) ne relevă scene dantești. „Florile de mucegai” s-au născut din „podoaba zidurilor întunecate și umede ale zidurilor” (O.Crohmălniceanu).
Poezia ce poartă și titlul ciclului „Flori de mucigai” este un fel de prolog ce stabilește legătura dintre poet și mesaj, el o consideră „fără an,/stihuri de groapă/De sete de apă/Și de foame de scrum”, scrisă cu unghia de la mâna stângă.
Detenția obligă la un șir lung de cauze dintre care cea mai suportabilă este nepăsarea față de soarta condamnaților. Patetismul din „Cuvinte potrivite” face loc sarcasmului poetului, sub al cărui ochi, strada bucureșteană, „rău famată”, și zidurile mucede ale Văcăreștilor, mustesc de culori aprinse, versurile dând senzația de autentic local și viață frustă. Aici ne apar tipologii diverse de oameni. O babă, gazdă de hoți, din „Pui de găi”, țiganca florăreasă, din pricina căreia taie sare la ocnă Năstase, osânditul, din „Tinca”, tâlharul cu figură de Adonys, din „Fătălăul”, spărgătorul pios din „Candori”, argintarul, fabricant de bani falși din „Lache”, milogul înzestrat cu har de vindecător din „Sfântul”, dezertorul mâncat de șobolani în beciul pușcăriei „Ion Ion”. Cina amară a deținuților din „Cina”, înregistrarea la morgă a decedaților din „Dimineața”, chinul recluziunii din „Streche”, judecățile asupra condiției umane din „Serenadă”, „Morții”, Generații”, „Ceasul de apoi”, acesta este universul tragic al „Florilor de mucegai”.
Convoiul hoților din „Cina”, predestinați morții, ne oferă o imagine terifiantă:
În frig și noroi
Trec hoții-n convoi câte doi
Cu lanțuri târâș la picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirlă de sudoare.

„ O șchiopătare de vulturi căzuți din stele/
Prin oțățitul întuneric tare/
O răstignire fără cruci și fără schele/
O golgotă ștearsă, fără altare.”- iată imaginea lor în mișcare.
O altă imagine, parodică, a mizeriei găsim în ”Serenada”:
Fierăstraie și rindele
Rod în ciurciuvele
Pe la trei
Vin păduchii mititei
Pe la cinci
Ploșnițele cu opinci.
Șobolanul te miroase
Pe la șase
Gâlcile dacă ți-au copt
Doctorul vine la opt.
Dar nu râdeți, pare a spune poetul, trăgând apoi concluzia dureroasă:
Bezna rece, zidul rece
Mai muriră paisprezece.
Chiar și înmormântările sunt private de „legea” lor:
Ies morții…
Sub bolta cu clopot a porții,
Sânt zece la număr
Și, umăr la umăr,
Se duc câte doi, în cosciuge,
Fără mumă, fără popă, fără cruce.
Strict birocratic, ritualul înmormântării decurge într-o totală apatie:
Portarul în drum i-a oprit
Și-i numără-n boltă cu bățul.
Mort pare și calu-nlemnit
Și omul ce mânuie hățul.
Tot ce ține de evenimentul morții este operația scriptologică a înregistrării:
În colț un condei
Înseamnă cadavrul și-al unei femei.
Bălaie, subțire, ea-și ține deschis
Pe lespede, trupul, defunct paradis
Pe când își arată gândul hâd
Paznicii vii care râd.
În mediul hoților plutește un foc de lirism tainic, într-o atmosferă realistă. În narațiuni ca „Ucigă-l toaca” și „Pui de găi” urzesc și se destramă pseudodrame :
Tam, nisam în goană
Se ivio cucoană
Cucoană cu pălărie…
Arătare, stafie…
Avea pantofi și fuste veștejite
Și parc-ar fi avut și copite.
Venea din cimitir
Ca o momâie…
Ce să vezi? Putoarea cu brățară
Era muiere doar pe din-afară
Că pe sub poale
Avea, ca omul, de toate, și două pistoale.
Grație aceluiași magnetism poetic pe care-l exercită și ei, țiganii, sunt reconsiderați. Obârșia bulibașei, Regele Burtea, se pierde în abisul timpului și al universului:
El a venit cu șirul lui de care
Și armăsari din zarea cea mare.
Călătoria migratoare a șetrarilor parcă plutește în norii legendei. Convoaiele lor străbat timpul și spațiul ca în apocalipsă:
Cârduri, gloate, popoare
De piscuri s-au mișcat din spinări
Și-n picioare,
Ca niște uriași de piatră
Au ascultat câinii cum latră.
Lache, țiganul, se pricepe să facă dintr-un ban, doi, dintr-o materie iformă „icre de aur în linguri și pe cârlige” „Din copaie/ A tras cu mâna de-a dreptul/ O vâlvătaie/ Care i-a luminat fața și pieptul.”
Pensionarii temniței au firi contradictorii, un aliaj ciudat care unește frumusețea și oroarea din ființa lor. Trupurile lor murdare au o perfecție suavă, parfumată și de o natură fabuloasă. Fătălăul, Adonysul Văcăreștilor,(G. Călinescu) e un personaj mitic, ieșit din împreunarea unei femei „vioară, trestie sau căprioară” cu un „Strigoi de voievod”, ca împerecherea unei muritoare cu un zeu. El a fost zămislit dintr-un amestec de materii primordiale, frământate de o nălucă:
Cu vreo câteva tuleie
Mă, tu semeni a femeie
………………………
O fi fost mă-ta vioară
Trestie sau căprioară
Și-o fi prins în pântec plod
De strigoi și de voievod
Că din oamenii de rând
Nu te-ai zămislit nicicând.
Finalul:
Din atâta-mperechere și împreunare
Tu ai ieșit tâlhar de drumul mare.
Na! ține o țigare!
Tinca e proaspătă ca florile din coșul de la șold. „Făptura” ei „împărătească” e de o frumusețe frustă, sălbatecă, cu „ carnea de abanos” și „sânul ca mura”.
„Florile de mucigai” sunt compuse cu o artă savantă și populară, dintr-o strălucitoare sinteză de pitoresc și tragic, străbătute de un fior liric inconfundabil.
Arghezi își prezintă modelele cu gesturile și limbajul adecvate. Găsim la el violențe lexicale, formule argotice, cuvinte mustoase, uneori deșănțate. Versul liber, fără încorsetări, de o oralitate spontană, ne dă un aer de autenticitate.
Bibliografie:
George Călinescu- Istoria literaturii române
Dumitru Micu-Opera lui tudor Arghezi
Șerban Cioculescu-Argheziana, 1985, Editura E.minescu


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

tu ești pământul...

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Aug 07, 2012 10:37 pm

tu ești pământul…

tu ești pământul meu din brodină
în care-am semănat iubirea mea
și ai crescut ca floarea din grădină
și te-am păstrat ca pe o peruzea.

ești cartea mea de dragoste pe veci,
de reverie, umbră și aromă,
mă îngrozește gândul dacă pleci
și -n urma ta rămâne o fantomă.

pe cât e glasul tău atât de dulce,
poemul dragostei tot mai frumos,
eu las urechea mea ca să se culce
pe sternul tău cel cald și mlădios.

parfumul umbrei tale mă îmbată,
cenușa lui mă face să visez
la chipul tău atât de drag de fată
și te păstrez în suflet ca pe-un crez.

miercuri, 8 august 2012




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

MASA LUI CARAGIALE

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Aug 09, 2012 9:04 pm

MASA LUI CARAGIALE

Adesea scriitorii se întâlneau la Dragosloveni vara, sub răcoarea bolții de vie, la conacul lui Vlahuță. De fapt în casa lui Vlahuță, Caragiale era un subiect permanent. O telegramă sosită de la Berlin de la Caragiale, îl ruga pe Vlahuță să-i cumpere o masă de scris, voia să scrie în liniște. Vorba poetului: „Cu perdelele lăsate/ Șed la masa mea de scris…
Doamna Vlahuță, gazdă primitoare, discretă, o admiratoare fără rezerve a lui Vlahuță și a prietenilor acestuia, se grăbi să-i cumpere masa lui Caragiale, o masă albă de brad ( deși masa a fost de tei), pe sufletul dramaturgului.
Caragiale sosi de la Berlin la Dragosloveni cu o mare poftă de scris. Voia să mai scrie o piesă de teatru (Titircă sotirescu et copa.) dorința aceasta îl stîpânea atât de tiranic, încâi le spunea unor confrați că piesa e gata. Aici era liniște, putea să se concentreze. N-apucă însă să scrie decât un rând și călimara cu cerneală se răsturnă, pătând mândrețea de scândură netedă și albă. Atunci maestrul se sculă repede și supărat, n-a mai scris nimic. I-a fugit toată inspirația. I s-a părut că e un semn rău. Ca să se răzbune, luă tocul și scrise: „Toate meseriile necurate lasă pete.”
Când se adunară toți ai casei, începură să râdă. Caragiale rămase trist și își ceru scuze. De atunci toți scriitorii care se ospătau la acestă masă, în diferite ocazii au lăsat câte o amintire. Unii au lăsat câteva rânduri, alții numai o iscălitură, pictorii, printre care și Grigorescu, câte o schiță.
Șt. O. Iosif a scris:
„O pată nu-i un lucru tocmai mare
Când te numești maestrul Caragiale;
Și soarele le are pe-ale sale,
Dar pentru-aceea tot rămâne soare.”

Octavian Goga a lăsat o reflecție: „Picăturile de cerneală pe masa unui scriitor sunt ca picăturile de sânge pe câmpul unei lupte.”(din memorie) „Petele de cerneală pe masa unui scriitor sunt picăturile de sânge pe arena unei lupte”
Jean Bart a exclamat în versuri:

O pată! S-a găsit o pată
Unui maestru nepătat,
„O pată!”-strigă răutatea
Și toți s-o vad-au alergat;

Domol, domol, iubiții mei,
Nu vă grăbiți la răfuială.
Căci e…o pată de cerneală
Pe masa lui de tei.”


Sunt o mulțime de însemnări pe masa aceasta. Bunul prieten al lui Caragiale, Alexandru Vlahuță, a păstrat-o cu sfințemie. Ea a rămas ca o amintire scumpă marelui dispărut.
De atunci, această masă tronează la loc de cinste în muzeul memorial Vlahuță de la Dragosloveni, numindu-se masa lui Caragiale.
( din relatările lui Victor Eftimiu)

Ion Ionescu Bucovu.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Dum Aug 12, 2012 12:37 am

Bine venit si inspirat text acum in anul Caragiale. Multumim!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

eu râd și plâng în limba română-versuri ION IONESCU-BUCOVU, recită Ștefania POpescu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Aug 18, 2012 5:15 am

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Aug 20, 2012 10:33 pm

Vă salut cu prietenie de la Iaşi! Mi-a plăcut textul despre Caragiale!
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Aug 21, 2012 3:41 am

Mulțumesc! Și vă salut și eu din Argeș. Îmi pare bine că v-a plăcut textul despre Carageale.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

MARIN PREDA : DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E...

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Aug 30, 2012 7:30 am

MARIN PREDA : DACĂ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E

„Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”
( Aurora Cornu)
...Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
Aștept, iubite,flacăra albastră
Ciudata flacără care nu moare…
(Aurora Cornu-Flacăra albastră)


Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.
Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni” într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.
Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele, unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.
Și acum să revenim la subiect.
La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.
Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.
Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.
S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20... Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.
A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.
Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste...
“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”
În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.
Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.
Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.
“Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...
“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”
Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
“Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
Au plâns şi s-au iubit la despărţire.
În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.
"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de dragoste...
Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.
De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.
Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.
Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.
Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde... În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.
De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "
Radu Aldulescu ne povestește: „Dorinţa de a călători, de a vedea lumea, a făcut-o pe Aurora Cornu să se rupă definitiv de România, unde nu era posibil aşa ceva. În 1965 a ajuns chiar în centrul lumii, în Parisul care la acea primă întîlnire i s-a părut chiar aşa cum şi-l imaginase: un oraş romantic, al boemei şi artiştilor, care te îndeamnă să-l descoperi răbdător, pas cu pas. Ca un semn al sorţii, mentorul ei în descoperirea Parisului în acei ani a fost Ely Lothar, fiul nelegitim al lui Arghezi. Lothar i-a înlesnit intrarea în boema pariziană, ajutînd-o să-şi împlinească dorinţa de a cunoaşte pe cei mai mari scriitori ai lumii. În cartierul St. Germain mai ales, îşi aminteşte Aurora, puteai să stai în cafenele alături de toate geniile timpului, cu condiţia să nu fii bogat, ci doar boem ca ei. Aşa cum ea avea să-i ajute pe alţii, şi ea a fost ajutată la vremea aceea. Soţia lui Pierre Emmanuel, bunăoară, i-a plătit chiria cîţiva ani buni. Doamna Vioasnoff, o aristocrată rusoaică albă, prin felul cum a tratat-o, i-a creat senzaţia că-i acasă, cînd ea era pe drumuri. Între timp a scris cronici de poezie pentru Europa Liberă şi a primit rolul principal în filmul Genunchiul Clarei, al celebrului regizor Erich Rohmer. A realizat ea însăşi un film - Bilocaţie, care spune povestea unui om trăind în acelaşi timp în două oraşe diferite. Pe Rohmer l-a cunoscut prin prietenul ei Jean Pîrvulescu, un român cu o biografie fabuloasă, fugit din România anilor 50, traversînd Dunărea înot, ezoterist, ocultist, iniţiator al unei mişcări filozofice avînd şi azi adepţi ce-l urmează ca pe un maestru, autor a 10-15 cărţi apărute în Franţa... Am avut şansa să-l cunosc pe Jean Pîrvulescu în primăvara acestui an, în apartamentul Aurorei din Paris, ca un bonus al şansei de a fi ajuns la Paris tot datorită Aurorei şi doamnei ambasador Roxana Iftimie, care mi-a organizat o serată literară cu public la Ambasada României din Paris. Încă o şansă decurgînd din anterioarele a fost aceea de a fi prezentat la serată de Aurora Cornu şi de domnul Nicolae Manolescu...”
Aurora, referitor la romanul „Moromeții”, i se destăinuie lui Radu Cosașu :„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.
M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti… Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.
Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar… Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“ (Radu COSAŞU despre Marin Preda, Moromeţii si Aurora Cornu )
„Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: "Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.”- povestește Aurora Cornu. În acest roman, Marin Preda a descris cele mai frumoase scene de dragoste cu cele trei femei de care a fost îndrăgostit Petrini. Scene incredibile în care scenele de amor alternează cu scene de certuri, pline de ură, din care am înțeles, când l-am citit, că iubirea nu e veșnică, intervine biologicul din noi și iubirea se degradează.
Altădată voi reveni cu amănunte despre aceste scene tulburătoare de dragoste.

ION IONESCU- BUCOVU


*Aurora Cornu

Aurora Cornu (pseudonim al Aurorei Chiţu-Burchiu; 6 decembrie 1931, Proviţa de Jos, judeţul Prahova) este o poetă. Este fiica Aureliei şi a lui Nicolae Chiţu-Burchiu, antreprenor. Numele cu care îşi semnează poeziile vine de la comuna Cornu, din judeţul Prahova, unde a fost crescută de fratele tatălui său. În 1950 şi 1951 urmează cursurile Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti. A debutat în 1948, la „Vocea Prahovei". Între anii 1950 şi 1954 este redactor-şef la secţia de poezie a revistei „Viaţa românească".



În 1954 îi apare volumul Studenta. În 1955 se căsătoreşte cu Marin Preda, de care însă - fire voluntară - va divorţa peste patru ani. În această perioadă destinul ei poetic se va cristaliza definitiv. Acum scrie Suita lirică, dedicată marelui prozator, care va intra în componenţa adevăratului ei volum de debut, intitulat Distanţeşi tipărit în 1962. În acelaşi an traduce şi publică Hamlet de W. Shakespeare, sub pseudonimul Ştefan Runcu.

În 1965 participă la Bienala Internaţională de Poezie de la Knokke-le-Zoute (Belgia), stabilindu-se apoi în Franţa. După vicisitudinile primilor ani de exil, Cornu îşi regăseşte echilibrul şi se căsătoreşte cu Aurel Cornea, inginer de sunet şi jurnalist la Televiziunea Franceză. La Paris, îşi va constitui propriul cerc de prieteni dintre intelectualii români şi francezi, între anii 1966 şi 1968 a tradus şi comentat 60 de poeţi francezi contemporani, la postul de radio Europa Liberă.

În 1970, este distribuită de regizorul Eric Rohmer în filmul Genunchiul Clarei, în care interpretează rolul feminin principal, o poetesă din Est. În 1972, la Londra, produce ea însăşi un film de mister şi parapsihologie, intitulat Bilocation, încoronat cu un premiu la Psychic Film Festival, New York - Montreal. Cornu îşi traduce singură în limba franceză poeziile, pe care le adună în volumul La Deesse au sourcil blanc (1984).

Poeta aparţine generaţiei lui Nicolae Labiş, căruia îi şi dedică o poezie ca un bocet: Nopţi ciudate.Volumul Poezii (1995) reprezintă o adevărată decantare a întregii creaţii, pornind de la versurile plachetei Distanţe, din care a fost înlăturată toată zgura conjuncturală. Doar câteva titluri noi au fost adăugate, într-un lung poem, Zeiţa cu sprânceana albă, după ce selectează imagini din decembrie '89, poeta adaugă un final emblematic, ca o lespede peste un trecut „obsedant": „Vină iertarea". O vină tragică în sensul poeţilor damnaţi, dar cu o conotaţie de milă creştinească.

Cornu nu este o intimistă; ea cultivă uneori o poezie oraculară, cu dactili agresivi. Alteori preferă imaginile agreste, într-un graţios „joc secund". Lirica sa este totuşi de factură tradiţionalistă, o viziune a lumii structurată în linia lui Pillat şi Fundoianu (ciclul 10 sonete la Posada). „Nevrozele" au evoluat însă spre un onirism terapeutic (Hipertiroidiană).

În 1998 apare un volum neobişnuit: Marin Preda, Scrisori către Aurora. Eugen Simion-Aurora Cornu,Convorbiri despre Marin Preda. Cartea poartă grifa lui Eugen Simion. El are iniţiativa şi conduce inteligent dialogul început în 1983, continuat în 1985 şi încheiat după 1990, la Paris, despre un personaj absent, scriitorul Marin Preda, adevăratul erou al cărţii. Ambii interlocutori l-au cunoscut în ipostaze diferite.

Consideraţiile lor se aliniază, se întretaie sau, uneori, se contrazic într-un discurs epic bine temperat, despre o epocă - obsedantul deceniu -, despre tânărul Preda şi, în mod inerent, despre ei înşişi. Ideea unei cărţi s-a cristalizat doar după ce Cornu s-a hotărât să publice scrisorile trimise ei de Marin Preda între anii 1954 şi 1958. Acum începe translaţia decisivă de la „cartea vorbită", din convorbirile amicale, spre statutul scriptic al cărţii, care păstrează ceva din însemnele oralităţii.

Ceea ce îl seduce pe cel ce a provocat confesiunile sunt dezvăluirile fostei soţii a prozatorului despre un Preda sfios şi îndrăgostit, stimulat prin iubire să-şi publice capodopera Moromeţii, imagine care constituie punctul de pornire spre un excelent portret interior al scriitorului. Toată această performanţă - o spune criticul - se datorează unui „personaj original". Inteligentă, ironică, de o sinceritate stânjenitoare uneori prin brutalităţile ei, dar care nu jigneşte niciodată, Cornu este o româncă bine adaptată mentalităţii pariziene, o româncă fără complexe şi fără ifose.

Opera

• Studenta, Bucureşti, 1954;
• Distanţe, Bucureşti, 1962;
• Poezii, prefaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1995;
• Marin Preda, Scrisori către Aurora, Eugen Simion - Aurora Cornu, Convorbiri despre Marin Preda,postfaţă de Eugen Simion, Bucureşti, 1998.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

câteodată

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Sept 15, 2012 2:02 am

câteodată delirez în cuvinte,
mă predau ca soldatul pe scut,
câteodată viața mă minte
și mi-e dor și-aș muri-n absolut.

câteodată delirez în cuvinte
și mi-e foarte drag să trăiesc,
câteodată îmi aduc aminte
cât de mult, viață, te iubesc.

câteodată mă-mpinge-afară,
timpul desfrunzit și ciung,
aș vrea să înfloreasc-a doua oară,
deși sunt condamnat pe rug.

câteodată rugul se aprinde
și-n jurul meu totul mă arde,
dau foc la zborul de cuvinte
în marșul nupțial din noapte.

câteodată te caut prin gând
și te găsesc într-o floare,
te-aud câteodată plângând,
și nu știu de ce plângi tu, oare.

făptura ta nu pot s-o prind,
să te păzesc ca pe-un tezaur,
sunt încurcat în labirint,
privind la părul tău de aur.

îmi cazi în liniști verticale,
peste trecutul meu de lut,
și chipul tău îmi dă târcoale
și te visez în absolut.

sâmbătă, 15 septembrie 20
12
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

ROMULUS VULPESCU-UN TRUBADUR MELANCOLIC AL SFÂRȘITULUI DE SECOL

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Sept 20, 2012 11:00 pm



ROMULUS VULPESCU
–un trubadur melancolic al sfârșitului de secol.

Romulus Vulpescu, acest „trubadur melancolic”, acest ”rafinat benedictin” nu mai este, s-a dus în lumea îngerilor, încetând din viață la 79 de ani, pe data de 18 septembrie 2012, ca de acolo să ne trimită semne că poezia lui nu va muri niciodată. Cine a privit acest eretic cultivat, cu barba lui de patriarh venit parcă dintr-un ev mediu întârziat, și-a dat seama că în el se regăsesc patentele omului de cultură cu o înaltă școală filologică, iubitor al marii poezii.
Controversat, invidiat, mai ales, zeflemitor cu confrații, a fost primit la începuturi în presa literară cu destulă rezervă nejustificată. Debutul în reviste a fost neconcludent. Deabia prin 1965 atrage atenția cu volumul de „Poezii”, ilustrat cu gravuri anonime ale secolelor paisprezece și cinsprezece.
El „metaforizează gramatica”-zice că adjectivul e „de prisos”,verbul e „un majordom bătrân”,substantivul „e un coleg de liceu credincios”
Cultivă rondelul macedonskian cu temă niponă, face combinații prozodice diverse, de la Villon la Ion Barbu, aplicate unor celebrități mitologice :„Văzându-l Dejanira gol/ Abruptul trup cu sunet de statuie,/ Uitând ofranda-i dată-n dar altuie... (Heracle).
Pare să fie un clasic întârziat, în care mai bat aripi verlaineiene și chiar ale bătrânului Valery, contribuind cu morga lor, ușor desuetă, la candoarea nobilă a spleenului vulpesc. Iată într-o „Epistolă” versul tern, scris cu rigiare, lipsit de artificii :
„Într-o zi, mai degrabă-n amurg,
Voi primi o vizită îmbrăcată murg :

Obosindu-mă, o voi ruga să mă lase
Dedicat somnolenței mele lemnoase.

În odaia rămasă goală,
Va fi doar tăcerea mea orizontală.”

Are și ceva din ritmica barbiană care-i cenzurează poemul, dar și din balada populară. În balada „Cântec de flintă” se înfiripă un dialog între haiduc și flintă, extras parcă din vechile cântece populare:
„În rădvanul boieresc
Șade-un domn de neam grecesc
În veșmânt de beizadea ;
Să mi te încrunți din șa
Și să-l agrăiești să stea.”

Balada e un pretext de a gusta cuvintele vechi (a agrăi) ale unor baladiști ce nu fug de argoul balcanic al limbii.
Într-o prozopoemă eladescă omagiază misiunea scriitorului invocând pe Bălcescu (amant al patriei), pe Heliade (vulcanicul vates) pe Cantemir (elevatul european), pe Eminescu (demiurgul cosmogoniilor), pe Maiorescu (magnificul magistru) etc.
În „Cărți poștale” poetul e și nițel Eminescu, are și ceva din plictisul bacovian, dar cu efecte sobre, pline de frumusețe :
„Sus, lângă Turnul Alb e gri,
E rece, vânt și ud.
Jos, cerul Tâmpei se-nnegri
Și nu există Sud.

Brașovul fără tine-i mort,
E sumbru, rău, urât.
Biserici negre-n suflet port
Și orgi dogite-n gât.

Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brâncovean.
Și-aș vrea să plec, nu pot să trec,
Și te aștept în van.

N-am să revin, n-ai să revii :
Munți mici, munți mici și triști...
Nu mai există oameni vii :
Tu singură exiști.”

Livrescul lui Romulus Vulpescu este extrem de convingător : cărțile și autorii sunt pasiunea lui totală și autorii, invocați cum numai el știe, produc efecte magice :
„Apollinaire, Apollinaire,
Villon, Villon...ce gol imens !
Pisc Barbu, patimă, arteră
Cronometând o altă eră,
Clepsidră veacului, și sens.”
Autobiografia poetului se păstrează într-un spațiu imaginar și acoperă cu spumele ei superbe, realitatea :
„Un timp romantic, revolut,
Adolescența cu săruturi,
Strivită de un ev cu scuturi ;
Surâsul strâmb luat recrut,
Vasal de sânge și tributuri,
Evocă Evul în auz
Balade, epopei canzone,
Istorii ale altor zone
Pe care astăzi le refuz ;
Procesiuni pentru madone.”

Un text sentimental decupat dintr-o extraordinară sensibilitate poetică, recompus într-un „Sonet de toamnă” ne amintește de Ion Pillat :
„Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu nevroze :
Amurgul ofilit vernailiza-n decor
În tonuri violete de simbolism minor ;
Îmbălsămau odaia murinde tuberoze.

Tu ai pătruns în mine cu toamne, cu imagini,
Neliniști primitive și ceți ai distilat,
Foiletând în cartea poetului Pillat
Antologii de frunze, la pluvioase pagini.”

Romulus Vulpescu a și tradus din Villon, din Shakespeare, din Dante, din Rabelais, din Alfred Jarry.
Aș încheie trecerea mea sumară prin opera lui Romului Vulpescu cu un ”Testament” scris cu tristețe, care parcă e un cântec de lebădă, prevestind peste timp, moartea lui :

„Cu fiecare zi ce trece
Îmbătrânesc și scad și pier :
Simt fiecare ceas de fier,
Și aerul îl simt mai rece.
Cu fiecare zi mai sper
Că juventutea n-o să-mi sece.

Încep, din ce în ce mai des,
S-aud în fiecare noapte
Cum pică fire de păr coapte,
Cum cercuri noi la unghii ies,
Cum lucrurile-n jur, cu șoapte,
Se pregătesc pentru deces.

Ferestrele se-nchid încet
Și ușile se bat în cuie.
Tot universul meu se-ncuie :
Nu pot solii să mai trimet...
Un soare negru-n cer îmi suie-
Sigil pe ultimul decret.

În pat e pururea mai frig.
Mi se destinde mâna dreaptă.
Înaltă, doamna mea așteaptă
Coroana morții s-o câștig.
Afară câinele, la treaptă
Presimte pentru ce nu-l strig.

Aș vrea s-amân o clipă data,
Înțepenit să nu mă las.
Mă tem de timpul gol rămas.
Ceremonia este gata:
Arătătoarele pe ceas
Le simt tăindu-mi beregata.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

urcând mereu în visurile tale

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Oct 03, 2012 12:59 am

urcând mereu în visurile tale

încă mai trăiesc pe-acest pământ,
încă iubesc lumina și culoarea,
încă îmi place să mai cânt,
precum în zborul ei, privighetoarea.

septembrie pe șesuri a trecut,
toamna s-a-mbrăcat în haină nouă
soarele ne -mbie c-un sărut
cu razele pierdute printre rouă.

ceasul amurgului se lasă-ncet,
pe un octombrie ce ne zâmbește,
e tot mai rară frunza prin nucet
și toamna asta încă ne iubește.

iarba pâlpâie în glodul țărânii,
din pomi încă mai cad merele blând,
undele apei din fundul fântânii,
părelnic, chipul tău cutremurând.

pe fața mea de meșter hieroglif,
s-au așternut tăceri autumnale,
aș vrea să mă răzbun ca un sisif,
urcând mereu în visurile tale.

miercuri, 3 octombrie 2012

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Sam Oct 06, 2012 9:23 am

Multumim ptr frumoasele si diversele postari !

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

ce frumos...

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Oct 07, 2012 7:23 pm

ce frumos…

Ce frumos se face noapte,
Ce frumos se face toamnă,
Ce frumos visele mele
În trecuturi mă întoarnă.

Ce frumos mai sună frunza,
Ce frumos mai bate vântul,
Trec cucoarele pe zare,
Iar prin inimă, cuvântul.

De când mie îmi sunt eu,
Umbra mea trece prin tine,
Tu ești propriul meu zeu
În metope bizantine.

Cântă toamna dulce vaer
În nuanțe de culori,
Trece un miros prin aer,
Brume ce ucid la flori.

Trece gândul prin seraiuri
Și se pirde-n narghilea,
Dați-mi tot mai multe raiuri
Și o ceașcă de cafea.


luni, 8 octombrie 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

noi, visătorii

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Oct 15, 2012 10:27 pm

noi, visătorii

noi, visătorii, în noaptea de toamnă,
visăm o lume ireală în munții carpați,
se scutură frunza prin vise de codru,
suspină învinsă ca niște soldați.

din ce veac am răsărit pe pământ
în ochii lunatici ai acestei lumi orbitoare?
umbra toamnei se pierde prin vânt,
ne doare trecutul, dar și viitorul ne doare.

am avut încă din timpuri o țară sfântă
peste care treceau îngeri, cu păsări și sfinți,
avem ciocârlia care și astăzi ne cântă,
am avut străbuni, bunici și părinți.

mâinile noastre de-atâta timp dibuie,
picioarele își caută pierdute cărările,
s-au rătăcit prin lume flăcăii țării,
așteptând trenul speranței prin toate gările.

visăm cum sângele din vinele noastre
curge frumos ca un râu dunărean
și din el cresc flori la fereastră în glastre,
noi, visătorii, visăm an de an.



marţi, 16 octombrie 2012


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

NEBUNUL DIN VIS

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Oct 20, 2012 7:34 pm

NEBUNUL DIN VIS

Copilăria e un tărâm al visului.
Eram cam de cinci ani,un copil mic și fricos; mergeam adesea prin pădurea Piscului cu cei de seama mea să culegem flori sau să explorăm acel tărâm necunoscut al codrului care-ți dă sentimentul că te afli într-o altă lume. Mă duceam adesea și cu vitele la păscut și intram în adâncul pădurii singur, având grijă de doi boi și o vacă ce era cam plimbăreață și căreia nu prea-i ardea de păscut. În acele clipe gândurile mele zburau aiurea la fel de fel de fantezii, unele mai năstrușnice decât altele. În pădure mișună fel de fel de vietăți; prin frunzele uscate sunt mușuroaie de furnici, șopârle, șerpi, fel de fel de gândaci, cu coarne, fără coarne, printre tufișuri stau pitiți iepurașii, bursucii, căprioarele, porcii mistreți și, iarna, chiar lupii. Primăvara păsările sunt o adevărată încântare, ele populează toată verdeața, cântă, fluieră, zboară după gâze, își fac cuiburi, se hârjonesc în soarele dulce al zilei ca niște ființe fericite ale cerului…
Într-o astfel de primăvară, după o zi de plimbare cu animalele prin pădure, m-am întors acasă obosit și, dup masa de seară, m-am culcat să mă odihnesc. Dormeam pe prispă cu luna și cu stelele și cu luceafărul în capul meu, în valea Bucovului cântau brotăceii, un adevărat concert în luncă, undeva prin vecini la o casă părăsită cânta o cucuvea care mă speria de câte ori o auzeam, iar pe ulițele satului flăcăii cântau doine din fluier sau din gură. Deși eram obosit de alergătura de peste zi, adormeam greu. Gândurile mele fugeau aiurea, explorând cerul cu minunățiile lui sau viața de noapte a naturii care parcă se deschidea misterelor…
Într-un târziu am adormit și m-am visat în pădure. Era tot noapte, o noapte slinoasă, plină de mister, fără lună și fără stele, eu singur mergeam spre miezul pădurii după văcuța pe care o pierdusem. Undeva într-o poiană, m-am întâlnit cu un om îmbrăcat în alb, avea parcă un cearceaf pe el și pe cap purta ca domnitorii o căciulă aurită. - mă întreabă el cu un glas blând și binevoitor. - l-am întrebat eu, speriat de făptura lui în miez de noapte. - îmi răspunde el. Am rămas înmărmurit, cum adică eu să mă întâlnesc cu Dumnezeu? - l-am rugat eu. Și m-a luat de mână și m-a urcat la ceruri pe scări de mătase printre îngeri și serafimi care ne înconjurau cu tot alaiul lor…< Am să te las să trăiești o viață, mi-a spus Domnul; dacă o vei trăi în pace și liniște sufletească ai să vii pe aceste meleaguri, dacă nu, te voi duce în iad…> Și ce-am văzut eu acolo: un Nou Ierusalim, insulițe de flori, ape curgătoare, dealuri înverzite, biserica Domnului cu șapte petale care se desfăceau în razele soarelui, cu șapte uși prin care veneau și ieșeau oamenii, închinându-se și minunându-se de acea frumusețe…Și-am mai văzut pe Mântuitor, răstignit pe o mare cruce… Și când m-a văzut, a coborât de pe acea cruce și mi-a zis: Și Domnul care mă urcase la ceruri a dispărut și eu am rămas singur, admirând acele meleaguri de vis.
Așa am petrecut eu toată noaptea, îmbiindu-mă cu acest vis frumos. Când m-am trezit, soarele se rostogolea la orizont într-un incendiu apocaliptic ca o roată de căruță incendiată, luminând toată zarea cu puterea lui. Doar luceafărul de ziuă mai pâlpâia neputincios la apus și luna care parcă se topea în mierea acelei zilei.
-Hai, maică, scoală-te că e timpul să te duci cu vacile la păscut!- a venit mama peste mine și mi-a dat la o parte colțul plapomei. Am ieșit din căldura plapomei, m-am spălat, am mâncat, am luat animalele și am plecat cu ele la păscut în pădure. Gândul meu însă rămăsese la acel vis mistuitor care mi se deschisese noaptea…
Întrând în miezul pădurii, vaca mea cea năzdrăvană s-a rătăcit și a trebuit să fug după ea și s-o caut. Coborând o vale prin poienița plină de flori ca să o găsesc, am dat de un om bizar, un bătrân care își îmbrăcase niște haine albe și se înfășurase într-un cearceaf, stătea jos în iarbă și se ruga. Visul meu, mi-am zis, și m-am închinat. Văzându-mă, s-a ridicat și a venit la mine:
-Ce e cu tine, feciorul meu, aici în viul pădurii?- m-a întrebat el, văzându-mă îngrijorat.
-Am pierdut o vacă!- i-am răspuns eu scurt, tremurând de frica necunoscutului. Dar dumneavostră cine sunteți?- am insistat eu.
-Eu sunt Dumnezeu!
Auzind acestea, am înlemnit. Am făcut legătura cu visul meu de azi noapte și pur și simplu m-am zăpăcit. Semăna exact cu făptura din vis, care-mi populase imaginația toată noaptea. Nu știam dacă mai trăiesc în realitate sau mi se continuă visul.
-Da, da, Dumnezeu!- repetă el. Stai tu jos aici să vorbim…Vaca ta am găsit-o eu și am legat-o de o tufă lângă poiană, așa că nu mai fi îngrijorat!.
Am privit printre lăstăriși și mi-am zărit vaca, rumega la umbra tufanului.
-Și ce cauți aici în pădure, Doamne?- l-am întrebat eu. Nu mi-a răspuns; l-am privit mai atent și semăna cu un om din sat. Avea o barbă albă până la brâu, un păr lung până peste ceafă și înfășurat în acel cearceaf, părea un schimnic rătăcit pe pământ.
-Am grijă de păsările cerului!- îmi răspunde el și se uită în sus. Acolo, în vârful unui copac i-am zărit pătuiagul în care locuia, un frunzar la care se suia pe o scară. Hrănesc păsările cerului!- îmi repetă el. Copiii mei s-au transformat în aceste păsări! - gândii eu, acest om trebuie să fie vreun nebun al satului rătăcit pe aici. Și mi s-a făcut o frică de moarte; acest om poate să mă omoare, să mă spânzure, să facă ce vrea cu mine…
-Nu te speria că nu-ți fac nimic rău! Tu ai o minte crudă, vei ține minte ce-ți spun; peste timp trebuie să povestești ș tu copiilor și nepoților tăi despre mine. Ia stai lângă mine să-ți spun o poveste!
-Bine dar am boii lăsați în pădure!
-Nu-i nimic, am eu grijă de ei! Vezi cele două păsări?
-Da, le văd!
Erau două păsări pe pătuiagul lui care se răsfățau în soarele verii.
-Sunt copiii mei, Gheorghe și Ioniță…Două suflete rătăcite, scăpate din Infern. Stai să vezi… Și zicând se descheie la un buzunar și scoase un teanc de scrisori , învelite într-o hartă mare pe care scria URSS. Această hartă e harta de operațiuni militare, îmi explică el și o întinse pe iarbă. Aici e Cotul Donului, puse el mâna pe un firișor de apă desenat pe acea hartă, iar aici e Odesa…Începu să plângă, îi curgeau lacrimile peste obrajii pomădați și se lăsau pe barba sură. Au plecat amândoi să apere o cauză, să întregească România Mare, și sufletele lor s-au întors sub formă de păsări…
Despături o scrisoare și începu să citească:
Moșneagul începu să plângă. Își scoase tabacherea din sân, își frecă o țigare din ziar, o aprinse și începu să pufăie.
-Și acum să-ți citesc o scrisoare de la un camarad al lui care a scăpat din încleștarea de la Cotul Donului: < Dragă domnule Andrei, eu am trăit ultimele clipe ale vieții lângă feciorul dumneavoastră. Era în ajun de Crăciun, l-am întâlnit cu niște bobine la spinare, întindea firele telefonice să facă legătura cu Comandamentul. Am stat cu el o noapte sub un pod, am împărțit amândoi niște biscuiți cu o ceapă și am mâncat, timp în care mi-a povestit viața lui, mi-a spus că are o mândrețe de fată și se topește de dorul ei, își iubea nespus de mult soția și era îngândurat că o lăsase acasă fără lemne de foc … Îmi povestea că în ultimul timp a dus-o greu, noroaie, mocirlă, ploi, interminabile ploi, și el cu bobinele la spinare întinzând cablul pe marea câmpie rusească… Dar lasă- zice- vor trece toate și vor deveni amintiri…Când vom fi bătrâni le vom povesti nepoților această aventură a noastră…Ce patriotism, ce libertate, ce dezrobire, ce Basarabie? Te pui cu rusul, zicea el, care trecuse de câteva ori prin botezul focului… Așa ne-a prins a doua zi, povestindu-ne unul altuia viețile noastre. Ne băgasem de tot în mantale că ne cuprinsese frigul, aproape că înghețasem, intrasem într-o groapă și așteptam comanda de a doua zi. Niște șmecheri de la bucătărie nu mai veneau deloc cu marmidele să ne împartă bruma aia de ceai cu biscuiți, poate ne mai încălzeam și noi…Pe la ora zece, aterizează un avion românesc și din el coboară un general. Era înfofolit într-o pătură și țurțurii gerului se lăsaseră pe bărbia lui în jos… De-abia mai putea să mai vorbească. Noi ne-am strâns pe lângă el să ascultăm ce ne spune. Peste tot erau căruțe, cai, tunuri, arme…Le-am lăsat, dracului să vedem ce ordine mai primim…Stăteam acolo în acea vale și nu mai știam pe ce lume trăim. Unde dracului să dispărem, doar nu suntem fachiri ca să dispărem în neant?- ne întrebam noi. Și după câteva minute, generalul s-a urcat în avion și a decolat, spre apus, trecând peste apele învolburate ale Donului. Băiatul dumneavoastră atât a mai apucat să spună: M-am uitat după el cum a plecat, l-am urmărit câțiva metri, după care s-a instalat un haos nemai văzut: întâi a căzut o bombă peste noi și l-am văzut pe Ioniță cum l-a ridicat în sus acea bombă și din el n-au mai căzut decât bucăți de carne, mâini, un picior, capul care-i atârna pe raniță ca o brezoaie, răpusă de vânt și sângele care parcă țâșnea dintr-un mic izvor…După care au început catiușele : paca! paca! paca!- lătrau ca niște cățele înfuriate peste noi. Și s-au amestecat toate, soldați, cai, căruțe, tunuri, puști, mașini…Când am privit mai atent, Donul se înroșise de sângele nostru… Eu am avut noroc cu carul…Am apucat un cal de căpăstru și am intrat în apele Donului… Dintrodată mi-a înghețat sufletul în mine, apa era rece și m-a înfierbântat, parcă m-a trezit odată dintr-un somn adânc…M-am agățat de coama calului și am trecut înot Donul…Când am ajuns dincolo și am privit acel infern, m-am închinat la Dumnezeu și am căzut în neștire pe niște paie, la marginea unui colhoz. De acolo m-am trezit în casă la o rusoaică, îmi mângâia fața cu mâna ei catifelată și repeta: bolnoi, bolnoi…voda ...voda...
Moșul se opri din citit și-și pironi privirea în cer. Începu să plângă și mai tare și să cheme păsările cerului să le arunce grăunțe… Mintea lui trecu de la rațional la un fel de nebunie pașnică, se sculă și începu să joace, fugi repede la vaca mea care era legată în poiană, se urcă pe ea, confundând-o cu măgarul lui Brăican, și începu s-o călărească, zicând că el intră în Ierusalim ca un al doilea Cristos. Spre surprinderea mea vaca devenise blândă și se supunea stoic voinței lui. El își imagina Ierusalimul în acea poiană, făcea niște plecăciuni ca în fața unei imaginare mulțimi și recita tare din Psalmii lui David sau deborda cu o memorie uimitoare din Apocalipsă: Apoi venind către mine: < Am prea curvit, copile, am înșelat femei, am la activul meu o crimă pe care n-o știe nimeni, eu l-am omorât pe Baltazar când veneam în iarna aceea de la Siliște, eram notar în acel sat și mi-a ieșit Baltazar înainte într-o iarnă aspră și a ridicat toporul asupra mea, zicându-mi să-i las iubita în pace și eu atunci am sărit din șaretă drept în capul lui , i-am luat toporul din mână și i l-am înfipt în moalele capului…L-au găsit după o săptămână mâncat de lupi…E pedeapsă de la Dumnezeu ca eu să pătimesc aici în Ierusalim ultimele clipe ale vieții…Și tot pedeapsă de la Dumnezeu este moartea fiilor mei…Și iubita aceea de atunci a lui Baltazar este Păuna, nevasta mea, i-am luat-o și m-am însurat cu ea că era frumoasă, mândră și plină de zestre…>
Se lăsase seara, uitasem să plec acasă cu vitele, am luat boii și vaca și m-am depărtat de Nebun, l-am lăsat plângând pe malul apei. Când am ajuns acasă, i-am povestit mamei această întâmplare și m-a rugat să nu mai spun la nimeni…< Nica Stancu , zice,este unchiul tău, i-a luat Dumnezeu mințile din cauza celor doi fii pierduți în război și acum s-a mutat acolo în pădure, vin la el mereu două păsări, zice-se că sunt sufletele celor doi copii, pe care le hrănește cu grăunțe furate de-acasă…Acum pe foametea asta el cară grâul din hambar și-l răspândește-n pădure la păsările cerului…>
M-am culcat pe prispă să adorm, închideam ochii, dar mi-apărea Nica Stancu sub pleoape , povestindu-mi viața lui…Priveam cerul înspuzit de stele, priveam luna cum se furișa printre firișoarele de nori, alunecând pe bolta albastră, ascultam susurul izvorului, glasul naturii, și parcă toate acestea se petreceau într-un basm repovestit de cineva străin mie. Adormeam în această muzică a naturii care mă învăluia cu susurul ei și mă legăna în dulci și amăgitoare iluzii.
Când m-am trezit dimineața, am auzit zarvă mare pe drum. Am ieșit să văd ce se întâmplă. Nebunul din vis, călare pe măgarul lui Brăican, furat de la grădina de zarzavat, cu un toiag în mână, intra în sat, în Ierusalimul lui imaginar, urmat de o droaie de copii care se amuzau de figura lui. Ieșeau oamenii și femeile și copiii pe la porți și se închinau și se rugau și priveau la el cu milă…
Apoi a venit Milea, șeful se post și l-a arestat. .
Nica Stancu a revenit târziu în sat. Era tăcut, parcă-i luase Dumnezeu gura. Pusese pozele celor doi băieți în perete lângă icoana Maicii Precesta și se uita toată ziua la ele. Păuna, nevasta lui, blestema mereu războiul ăsta care trecuse peste ei și le luase mândrețea de băieți și se războia cu bărbatul care tăcea întruna, fără să mai scoată un cuvânt.
Nebunul din vis a stăruit în mintea mea mult timp și m-a marcat pentru toată viața.


Ion Ionescu-Bucovu 1995

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

CARAGIALE, BERARUL DE LA „bene bibenti”

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Oct 27, 2012 6:24 am

CARAGIALE , BERARUL DE LA „BENE BIBENTI”

Moto:

Iancu Luca Caragiale
Îți dă berea cu măsură.
Face și literatură…
Însă nu face parale.
( Cincinat Pavelescu)
Caragiale berar! Iată cea mai ingrată meserie a unui mare scriitor care a nemurit teatrul românesc. Putea să-și aleagă altă slujbă, dar cred că lui i-a plăcut ambianța „bodegii” unde vin toți miticii la o gură de vorbă, unde se toacă politica și se bârfește. Poate de aici au ieșit momentele, schițele și mofturile lui.
În asociație cu restauratorul și hotelierul Mihalcea, prin noiembrie 1893, Caragiale deschide o faimoasă berărie cu o existență însă efemeră. Această inteprindere puțin norocoasă a stârnit indignarea confraților care au reacționat violent, văzând condiția precară a unui mare scriitor silit de societate să-și câștige existența din meserii străine de vocația sa.
Primul care reacționează este Anton Bacalbașa care semnează un pamflet în „Adevărul literar” din 15/XI/1893 sub titlul „Caragiale berar”. Al. Macedonski, trecând peste atacurile din „Moftul român”(24.o1-23.VI. 1893) publică în „Românul” din 29 noiembrie 1893, un articol, deplângând situația socială a lui Caragiale. În „O scrisoare”, el face un adevărat rechizitoriu la adresa societății în care scriitorii ajung să se umilească atât de jos. Tot el în cronica ziarului „Naționalul” înfierează soarta lui Caragiale, ajuns în această situație umilitoare. Poetul satirizat în „Moftul român” îi propune lui Caragiale o întâlnire amicală pe teren neutru la bodega„Căpitanul”, în apropierea Cișmigiului în după amiaza de 29 mai 1903 pentru a se împăca.
Văzând că nu-i merge afacerea, Caragiale se desparte de Mihalcea și încearcă pe cont propriu să deschidă în mai 1894 berăria ” Bene bibenti” în centrul comercial al Bucureștilor pe strada Șelari. Caragiale cere tribunalului de Ilfov, secția comercială, în petiția cu nr.1514 din 16 mai 1894 să i se aprobe deschiderea afacerii:
Domnule președinte,
În conformitate cu legea asupra înscrierii firmelor vin a vă face următoarea declarație.
Comerciul ce intreprind este Berăria în strada Sf. Nicolae Șelari nr. 2, Firma I.L.Caragiale cu emblema „Berăria AcademicăBene Bibenti altă (sic!)sucursală nu am procurator m-am și căsătorit fără acte datate Rugându-vă să binevoiți a dispune înscrierea acestei firme în registrele acestul Onor. Trib.
Primiți vă rog asigurarea mea prea distinsei mele considerațiuni.
Semnează Caragiale.
Fac mențiunea că numai semnătura îi aparține lui Caragiale, restul scrisului cu această limbă încâlcită, cu cerneală violetă, redactată neglijent, este pesemne a vreunui grefier semianalfabet.
Succesul inteprinderii este încurajator. Gazetari, scriitori, actori își stabilesc acum locul aici la o halbă de bere și la lungi șuiete despre viața literară și politică din București și nu numai.
Cu experiența de acum, Caragiale se gândește că ar fi bine să-și deschidă un restaurant într-o gară importantă, unde afacerea ar deveni rentabilă. Cu banii ce-i adunase, se asociază cu cumnatul său, Teodor Duțescu-Duțu, cu optsprezece ani mai tânăr decât el, soțul Jenicăi Burelly, sora mai mică a soției sale, Alexandra Burely și s-au hotărât să ia în antepriză restaurantul din gara Buzău, un nod feroviar unde se întâlnea lume multă, mai ales călători.
Intreprinderea a durat aproape un an, după care a fost părăsită, cu destule complicații materiale.
Anii care au urmat (1896-1897), deși nu e scutit de gesturi și aprecieri răuvoitoare, Caragiale și-a regăsit acel calm interior favorabil creației literare, publicând în ziare și reviste.
Pe 8 iunie 1899, Caragiale a trecut în slujba de registrator la Regia Monopolurilor Statului.
De altfel, fire nestatornică, Caragiale nu putea să se izoleze de oameni de unde-și culegea miticismele lui, fugea în excursii, când la Piatra-Neamț, pe la mânăstiri însoțit de prieteni, când la Sinaia, unde „filozofa” la nesfârșit cu „lelea Tinca”, zarzavacioaica, sau cu „Matheescu- Coloniale și delicatese” Pretutindeni scriitorul vânează tipuri, ticuri, reacții, limbaj, ca un fin psiholog.
În ziua când a fost pus pe liber de la Regia Monopolurilor, Caragiale a pus în vânzare primul număr din a doua serie a „Moftului român”.
După ce e pus pe liber Caragiale deschide „Berăria Cooperativă” în plin centrul capitalei în Piața Teatrului Național. Aici vadul era bun. Venea toată protipendada Bucureștiului, unde se discuta politică și literatură. Ultimul local condus de Caragiale a primit numele legendarului inventator al berii-„Gambrinus”, nume care dăinuie și astăzi în același local. D. Teleor i-a făcut în „Moftul român” următoarea reclamă:

Decât medicamente,
Mai bine, zău, dă fuga
Și trage-i două halbe
De bere de Azuga!

Devale la Gambrinus-
Cea mai frumoasă vale-
Te afli între teatru
Și între Caragiale.

Ferice cel ce poate
Să bea așa nectar,
De nu mai multe halbe,
Măcar un biet pahar.

În sala cu mese multe și canapele de catifea roșie așezate de-alungul pereților, „berarul” Caragiale își primea amicii cu voioșie. De anul nou 1902 scoate o broșură cu mitică pe care o distribui în local cu urarea: „Autorul roagă respectuos pe onor. Clienți ai lui Gambrinus să primească astă cărticică în dar pentru Anul nou 1902 și le urează la mulți ani cu cele dorite.”
Scârbit de viața din România el se exilează la Berlin, părăsind definitiv țara.

Ion Ionescu-Bucovu
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

B. FUNDOIANU-POETUL FLACĂRĂ ȘI RUG LA AUSCHWITA

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Noi 10, 2012 9:47 pm

B. FUNDOIANU- POETUL- FLACĂRĂ ȘI RUG LA AUSCHWITZ

Pe data de 14 noiembrie se împlinesc 114 ani de la nașterea unui poet martir care și-a dat viața în lagărele de la Auschhwitz.
Născut la Iași pe 14 noiembrie 1898 într-o familie de mici comerciați , B. Fundoianu încă de mic are o înclinație aparte față de poezie, scriind versuri de la vîrsta de 8 ani. Școala o face la Trei Ierarhi unde își uimește profesorii cu bogăția lecturilor. Termină gimnaziul Alexandru cel Bun, apoi Liceul Național din Iași. Debutează cu Vin norii în Viața Nouă a lui Ovid Densusianu în 1914. Urmează Facultatea de Drept la Iași.
Ca și Arghezi, pentru care avea o mare admirație, el vrea să dea cuvântului energii uriașe, capabile „ să schimbe obrazul lumii” . De la Iași se mută la București la aceeași facultate cu un prestigiu deja format, intrând în atenția marilor scriitori ai vremii ca Arghezi, Ibrăileanu, Galaction, Ion Vinea, Felix Aderca etc.
Galaction spune despre el : „Acest Veniamin e un scriitor care nu seamănă cu toată lumea. Nimic nu e convențional, nimic clișeu în vagabondările lui prin lumea gândurilor și a cărților.”
Eseist, poet, sociolog și chiar filozof, bun cunoscător al literaturii franceze se bucură de simpatia scriitorilor dar este luat în vizorul huliganilor antisemiți care îl resping și-l ridiculizează ironic. Atmosfera creată de ei îl fac să părăsească țara în anul 1923 și să se instaleze în țare lui Voltaire. În Frana se confruntă cu mari greutăți, lucrează la Imprimeriile Gourmont, la o societate de asigurări, după care ca regizor la studiourile Paramount. Între timp colaborează la diferite reviste franceze. De partea intelectualității antifasciste, el semnează rânduri patetice cu o mare lucuditate politică: „ Prostia econoamă distruge universitățile, arde conștiințele, fabrică obuze și tancuri, grăbită de a întinde peste tot întuneric salutar și lucrativ. Mizeria, haosul, neputința și ignoranța progresivă și-au dat mâna pentru parada inepției în ciubote, cu pumnul pe masă, cu piaptul spoit de un patriotism subversiv și criminal.”
În anul 1939, datorită unei îndelungate activități de scriitor, eseist, publicist, risipită în multe reviste franceze ca și aceleia de regizor la Paramount, recomandat de prieteni, B. Fundoianu obține cetățenia franceză sub numele de Benjamin Fondane. Se înrolează în armata franceză ca soldat pentru a salva Europa de „tirania fascistă”. La 3 martie 1944 este arestat de gestapo împreună cu sora lui, Lina, fiind încarcerați mai întâi în lagărul de la Drancy, apoi transportați la Auschwitz unde au fost gazați la începutul lunii octombrie 1944, când armatele sovietice se aflau la numai 130 de km de acestă sinistră fortăreață a morții.
Într-un ultim poem de dinaintea morții lui, poetul scria următoarele cutremurătoare versuri:
„Să știți, atunci, c-aveam și eu un chip
asemenea cu al vostru,
o gură ca a voastră, ce implora la fel,
că ochiul meu se inflama, plângând și el un stop de sare
când îl rănea un fir de praf,
sau când îl vizita visarea,
că răsărea pe pielea mea, străpunsă de un spin obraznic,
o dâră proaspătă de sânge, la fel de roșu ca al vostru.”
Întreaga poezie a lui B. Fundoianu capătă pecetea unei personalități puternice, complexe și contradictorii, permanent frământată de diverse aspecte ale cunoașterii, frământare care-i conferă unitatea.
Fundoianu este un poet prin excelență modern pentru care natura nu este o simplă însumare de calități plastice, ci de fiecare dată altceva. Priveliștile lui sunt mai de grabă „ priveliști sufletești”. Poezia lui „năștea din negura minții, ca o protestare intimă împotriva peisajului mecanic, de gloanțe, de sârmă ghimpată, de tancuri”. Anotimpul preferat al lui a fost toamna, o toamnă a tristeții, a melancoliei în fața procesului de decrepitudine a naturii. Peste bogăția toamnei, acest anotimp „pune tristețea-n lespezi a stupilor cu miere,
și în priviri cârceii pământului rotund.”
În stil bacovian, poetul are senzația de izolare, de pustiu într-un târg de provincie uitat de lume.
În lirica erotică Fundoianu trece la expresia directă a sentimentelor, întrebuințând forme verbale la indicativ-prezent:
„Te-ador cu carnea tristă în care-am gâtuit
păsări de mare, albe, cu pântecul spoit,
și-aș vrea să-ți spun aceea ce-i rit în adorare,
cu brațele întinse ca două sfeșnicare.”

Sau:
„Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc,
te vreau, cum vreau, femeie, pământul bun și negru,
pământul proaspăt în care dormiră toți ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu”

Lirica filozofică pune în centrul atenției sentimentul tragic al desrădăcinatului cu rezonanțe tragice:
Era în mine ceea ce sparge ca să nască,
În mine-un demon care ședea pe continent,
Cu-o față care plânge și una care cască,
În mine năzuința de-a deveni dement.”
Expresia dezamăgirii, a disperării, a înstrăinării se articulează des în versuri de o mare simplitate:
„… de ce-am plecat atunci, de ce-am plecat
și cine m-a zvârlit pe drumuri?
Ce-aveam de spus oamenilor?
Sau ce-așteptam din partea lor?
Ce lucruri neștiute despre ei, despre mine?
Mizeria la fel ne bântuia,
Din suflet mai aveam un ciot
și mintea îmi era oloagă,-
de ce-am urcat atunci pe toate tribunele și pentru ce
am spus cuvinte greu de înțeles?
De ce n-am spus:ÎNAPOI!
De ce n-am strigat: ÎNAINTE!
Nimic din ce-ar fi trebuit
Nici una din acele vorbe pe care oamenii le-așteaptă.”
Privită în ansamblu, poezia lui B. Fundoianu e mult prea profundă și tragică în zbaterea ei interioară, e în ea „ odiseia unui suflet tânăr” angajat în marea dramă a vieții.
Aș încheia mica mea expunere cu un fragment din poezia lui Virgil Teodorescu, „Oceanul inocenței, lui Barbu Fundoianu în amintire:
Tu,
Ce-ai sporit cenușa cuptoarelor naziste
c-un pumn de pulbere rătăcitoare,
și care-n anotimpurile triste
topeai în ochi poemul
ce pe un bulz de sare,
o biată carne ruptă de fiare și-ntrebări,
de vijelii lovită și de nisipul dunei,
de setea răsculată cu trombele din mări
când se răstoarnă în orbita lunei-
pornit din herța lumea s-o cutreieri,
și năzuind să spinteci pod cu pod,
decis să faci din blânda ta ființă
vulcan de cugetări și suferință…

Și asta pentru că a fost evreu…

Pe 14 noiembrie un mic omagiu…

ION IONESCU- BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Daniela.Marian la data de Dum Noi 11, 2012 8:06 pm

Foarte impresionant! Va multumesc pentru descriere! Cu deosebit respect!
avatar
Daniela.Marian

Mesaje : 2
Data de inscriere : 09/11/2012
Varsta : 54
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Noi 11, 2012 9:24 pm

N-ai pentru ce Daniela, a fost o viață tragică care m-a impresionat și pe mine.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

neliniști

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Noi 22, 2012 12:12 am


neliniști

obosit de viață, obosit de moarte,
mă strecor, târându-mă pe brânci,
am trompeta răgușită foarte
și mormântul mi-e săpat în stânci.

tot privesc cum trece spre apus
soarele bolnav ce-mi cade-n poartă,
dorm pe brațul tău aproape dus,
tu, mireasă vie și mireasă moartă.

timpul mă mai cheamă câteodată
să privesc trecutul prin fereastră,
văd un vis frumos c-o dulce fată
ce-o confund cu florile din glastră.

este liniște și e frumos în nord,
se aud în iarnă doar bătăi de vânt,
marea ce lovește tragic în fiord
viața care speră, iedera ce sânt.

gândul obosit stă tăcut în poartă,
așteptând să vii la nunta mea,
tu, mireasă vie, tu mireasă moartă,
ce te-ai transformat în peruzea.

joi, 22 noiembrie 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Dacie sfântă (România mea)

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Noi 30, 2012 4:18 am

Dacie sfântă
(România mea)

Zeul tău, Dacie sfântă,
Doarme-n vise seculare
Peste arcul de Carpați,
De la Tisa pân’la Mare.

Cu mioarele prin stele
Risipite pe câmpii,
Ai trăit printre barbari
Învelită-n strai de ii.

Ai fost vis, ai fost legendă,
Sedusă de toți dușmanii,
Strecurată printre timpuri,
Ai uitat să-ți numeri anii.

De la Decebal încoce,
Tu ți-ai cam uitat trecutul,
Decebale, Decebale,
Unde ți-ai îngropat scutul?

Printre marile simboluri,
Ți-ai ascuns de tot misterul,
Sarmisegetuza doarmne,
Oglindind în ea tot cerul.

Colinele cu văile întinse,
Cu tinda veche din bordei,
Cu ulcica de pământ,
Ți le-au furat pe toate ei.

Drumărind prin munții tăi,
Doar în fotă și-ntr-o ie,
Ți-au luat aurul și sarea,
Grânele de pe câmpie.

Limba ți-a rămas curată,
Printre brazde, printre lacrimi
Doina ta a curs a jale,
Îngropând dureri și patimi.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

VALIZA CU BANI

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Dec 04, 2012 6:23 am

VALIZA CU BANI
Fragment din romanul PRIVEGHIUL
De la Bucureşti, nevasta lui Ionel al lui Duran primea veşti din ce în ce mai triste : Am făcut rău, femeie, că am venit aici, nici nu ştii tu ce iad este în acest oraş, am sărit din lac în puţ, venii din război să mor aici ! Vin ale dracului blestematele alea de avioane anglo-americane şi ne pisează ca pe iepuri. Eu ca eu, c-am trecut prin viaţă, dar ce fac cu fata asta pe care-am rupt-o de acasă s-o aduc aici la şcoală. De bine de rău am înscris-o la Gimnaziul Unic Filipescu, dar trebuie s-o ţin mai mult acasă , mi-e frică s-o las să se ducă singură la şcoală tocmai din Militari, să trverseze Bucureştul cu tramvaiul. A venit eri un bombardament de a întors Bucureştul cu susul în jos, mi-a venit să şi râd când striga un ţigan din Ferentari :,, mooo, american, mai acana cu bombardeaua că mi-ai stricat şandramaua !” şi cum s-a nimerit că tocmai pe casa lui a căzut bomba şi i-a făcut-o praf. Stau blocurile dărâmate cu gurile căscate spre cer şi liniile tramvaielor făcute armonică, ruine peste tot şi oameni înnebuniţi de frică şi maşini şi trăsuri aruncate peste clădiri şi crucea roşie nu mai pridideşte cu căratul la morgă; mor oamenii asfixiaţi în adăposturi, mor pe stradă, mor pe sub dărâmături, mor şi în tramvaie, aici târfa de moarte e peste tot. N-am hârtie să pot să-ţi povestesc ce este aici, noaptea asta sunt în post la Primăria capitalei că m-a mutat de la Patru- verde, şi-am să-ţi scriu mai mult şi să-ţi povestesc şi ţie una: alaltăeri eram în post la primărie şi pe la nimiezi era o căldură de curgea năduşala de pe om, ăştia marii şi-au luat valea cu bombardamentele astea. Bucureştiul a rămas pustiu şi eu stam pe scaun, mă gândeam şi eu aşa ca prostu cam ce zi este, se apropia leafa şi promisesem şi eu că vă trimit prin Păsărică ceva parale, nişte zahăr şi alimente. Că zicea Păsărică să vină acasă să vadă ce face cu pământul ăla, îl mai ia sau nu-l mai ia că i-a dat vorbă cocoana Câmpineanca să vină că mai lasă din preţ. Era zi întâi, leafa cam acu venea…şi cum stam eu aşa şi mă gândeam, mă pomenesc cu unu Praporică din Dudeşti: ,,Să trăiţi dom’ sergent!”, ,,Să trăieşti Praporică!”, zic eu şi tocmai mă întrbam de ce dracului n-o fi stând ăsta acasă pe zăpuşala asta.
Și-i zic:,,Încotro Praporică pe vipia asta?” ,,Păi nu ştii dumneata, dom’ sergent, că pe ţigan nu-l găseşte moartea niciodată acasă?”-zice el. ,,Să nu furi Praporică din casele oamenilor că e păcat ,băă, e păcat de la Dumnezeu şi legea e lege, dai de dracu!” ,, Eu, dom’ sergent? Să fur eu ? Neam de neamul meu n-a avut obiceiul ăsta !”. şi cum termină el vorba, se-auzi din senin, întâi mai încet, apoi din ce în ce mai tare urletul sirenelor. ,,Iar fac ăştia exerciţii de alarmă !”- îşi dădu cu părerea Praporică. Mie parcă mi s-a înfipt un cuţit în inimă…şi mă întreabă Praporică :,, da’ ce dom’ sergent ţi-e frică de moarte ?” ,,Mi-e frică, Praporică, eu am mai trecut prin prăpădul ăsta!” ,,şi dacă vin,ce, dom’ sergent, o moarte are omu şi-o gaură-n c…”N-a trecut mult şi-au început să claxoneze maşinile, tramvaiele, trăsurile pline ciopor de oameni, goneau toate spre marginea oraşului, era o învălmăşală de nedescris. ,,Noi ce facem dom’ sergent ?” Eu n-aveam voie să-mi părăsesc postul, aveam un adăpost la subsol şi în caz de urgenţă mă băgam acolo. ,,Păi ce să facem ? tu poţi să pleci, dar eu…” Praporică ăsta era un hoţ, după ce plecau toţi din oraş, el da iama prin locuinţele oamenilor şi le lua tot ce găsea şi le vindea în tancioc.
Nu trecu mult după învălmăşala asta că începură avioanele să urle, un urlet greu de oţel, ieşit parcă din fundul pământului. În tăcerea acelei zile de vară care se aşternuse peste tot, urletul lor era însăşi moartea strecurată în sufletul fiecăruia. Și Praporică trist cu capul în jos : ,,Astăzi s-or duce spre Ploieşti, dom’ sergent ! ne-or ierta dom’ sergent”, -repeta el cu capul pe cer .,, Să te audă Dumnezeu !”- zisesem eu cu gândul acasă la voi şi la fata aia pe care o lăsasem acasă la cumnatu-meu…
Și-ncepură primele salve de artilerie pe centură, scurte, înfundate, trăgând parcă în baloţi de vată, fluierau, piuiau ,urlau şi se spărgeau undeva pe cer. Apoi au început să cadă bombele, la Căţelu’ , la Spitalul militar, la Scoala superioară de război, pe Panduri…Praporică ieşise în stradă, jucând şi cântând : ,,La Căţelu, la Căţelu/ S-a-mbătat aseară Mielu…” Juca şi cânta cum fac ţiganii de mahala în mijlocul străzii pustii şi eu priveam la el din uşa Primăriei şi-l strigam : ,,Praporicăăă ! Măiii Praporicăăă !” Îmi venea să mai şi râd de el cu moartea în spinare. Că-mi povestise cum se-mbătase el de bucurie că-şi găsise iubita, pe Jeni Marmeladă, cică fusese arestată în Piaţa Matache pentru furt de la negustori, o cunoşteam şi eu, era o ţigancă durdulie, frumoasă, ocheşică, plină de aur din cap până-n picioare.,, Îmi dam viaţa pentru ea dom’ sergent !”-îmi povestea el. Mielu Praporică fugise la ea, o luase în braţe şi-o întrebase : ,,Ai scăpat ?” şi când Mielu Praporic cânta refrenul în mijlocul străzii a venit o bombă aşa din senin şi a căzut lângă el ; în clipa aceea eu am închis ochii şi-am tras uşa, mă năpădise praful, şi când i-am deschis, am văzut capul lui Praporică şi cu o mână agăţate de gardul Cişmigiului, rânja, rămăsese cu acel refren pe limbă şi rânja…Treba asta s-a petrecut aşa într-o fracţiune de secundă pentru că imediat a trecut o maşină în fugă prin faţa Primăriei şi-am văzut cu ochii mei cum a căzut o valiză din porbagaj drept în mijlocul străzii. Eu am coborât repede scările şi-am luat valiza, pierzând pe Praporică din vedere. Am pus valiza jos lângă mine şi ascultam urletul bombelor care acum trebuie să fi căzut pe Gara de Nord. După ce se mai potoli prigoria ce zic eu: ,,ia să dechid eu valiza să văd ce e în ea…
-Și ce credeţi, fraţilor că era?- îi întreba el pe prieteni când se întâlneau la Carul cu bere.
-Ce dracu putea să fie ?- îi lua Leu vorba din gură.
-Bani, băăă, era plină cu lire italiene !- le spunea el încet, conspirativ. Lire italiene, da,da, era tixită cu lire italiene…şi aruncai puşca, fraţilor, cât colo, pusei chipiul pe masă, scosei batista din buzunar să mă şterg de sudoare că transpirasem tot. Mă luase aşa un tremurat la gândul că tot bănetul ăla o să fie al meu. Ia , uite, Doamne, cum iese norocul în faţa omului,mă guduram eu pe lângă valiză, şi mă gândeam ca prostul ce să fac eu cu atâta bănet. Prima dată mi-a venit în minte să iau casa lui Traian Pisică, casă mare cu şase camere, apoi pădurea cocoanei Câmpineanca şi cu pământul…o sută, două sute de hectare, nu mai conta câte…De acum voi fi şi eu cineva acolo în sat, nu voi mai fi Ionel al lui Duran, voi fi domnu’Ionel, voi sta şi eu la rând cu Câmpineanca, cu Dinu, cu Ilie învăţătoru’,cu Ghică Popescu, cu Nae Sterescu… Apoi ce-mi vine mie : să-l dau dracu de sat căci neam de neamul nostru tot cu râtul în pământ a stat, nimeni nu s-a îmbogăţit de pe urma pământului, boierii de ce-l vând ? simt ei ceva, nu se poate, că ei sunt oameni deştepţi,mă găsii eu mai cu moţ să cumpăr pământ… Cu banii ăştia aş putea să mă duc în lumea mare, unde nu sunt nici războaie, nici lume rea…Auzise şi el de America, să se ducă-n America, nu pleacă toţi în America şi acolo se fac oameni ? Ce, el cu acest geamantan de bani nu s-ar face om? şi se văzu cu nevasta şi cu cei trei copii pe un transoceanic, alunecând pe ape, spre ţara fericirii. Toţi erau îmbrăcaţi în alb, nevasta lui, ţăranca lui de acolo din sat, într-o rochie de crep-saten, foşnind uşor în bătaia vântului, cu decolteurile largi ca demoazelele din lumea mare, şi copiii-ăştia cu băşti bleomaren şi uniforme albe de marinari, şi el la fel, într-un costum alb de camgăr englezesc, cum se putra Câmpineanu , când era flăcău ; să umble chelnerii sau picolii pe lângă ei şi să le aducă fel de fel de mâncăruri şi băuturi şi lapte de cuc acolo în compartimentul lor…şi-apoi să vadă ţări şi oraşe şi lumea largă, mări şi oceane, California, sau Copa Cabana…
Fulgerător îi trecu şi o idee năstruşnică prin minte : să se ducă şi el o dată la Crucea de piatră, Leu, al dracului, cu leafa mai mică ca a lui şi se dusese ; frati-său, Ioviţă, la fel. El mai prost i-o ducea toată Gigei, na , femeie, banii,uite-i…
Se opri câteva clipe din gândurile lui. Bombele nu mai cădeau, nici avioanele nu se mai auzeau, o luaseră spre Ploieşti sau se descărcaseră şi-o şterpeliseră la casele lor. Tremura şi-i curgea întruna năduşala de pe el, i se făcuse frică de atâta linişte…Privi pe uşă, capul lui Praporică era parcă o sperietoare de ciori pusă pe gard, mâna-i căzuse jos pe caldarâm şi era plină de moloz, restul corpului parcă intrase în pământ, se amestecase probabil cu pereţii dărâmaţi şi se făcuse chisăliţă. Apoi îşi reluă iar gândurile lui frumoase…
Auzise de Coasta de Azur, îi povestse şi lui nevasta unui inginer care fusese acolo, se va duce şi el acolo să vadă şi să vină să le povestească ăstura, lui Leu, lui Ioviţă, lui Radu şi cu cine s-o mai întâlni el, ce minuni, să vadă şi ăştia că e om umblat, nu e un prost aşa cum îl cred ei.
Iar privi pe stradă, din pământ şi din moloz ieşau nori de praf prin razele soarelui. Se auzi un sunet care-l trezi definitiv din gândurile lui. Era alarma, anunţa că s-a terminat bombardamentul pe ziua aceea. Apoi forfota de dinainte, în sens invers, căruţe, maşini , trăsuri, tramvaie se înghesuiau printre dărâmături să-şi facă loc, oamenii, ciorchini pe ele, înjurau, blestemau, plângeau, ambulanţele cărau la morţi, claxonând înnebunite printre mulţime…
După acestă alarmă trebuia să apară şi ţiganu-ăla de Praporică, dar nu va mai apărea, capul lui va rânji ce va mai rânji sus acolo pe gard şi adio lume, oare Jeni Marmeladă o fi auzit ? o fi ştiind ea unde este el acum ? O s-o întâlnească el şi-o să-i povestească toată păţania…Mulţumi lui Dumnezeu că scăpă şi de data asta de nenorocire şi-l întreba pe Praporică: ,,mâine cine-ţi va mai lua locul, domnule Praporică? Azi trec cioclii, te buzunăresc şi te duc la morga, te-amestecă cu toţi morţii şi te fac cenuşă, praf şi pulbere…” O lacrimă, apoi alta, căzură, lunecară pe obrajii lui încinşi, după care îl apucă un tremurat, ce era cu el, îl trăsese curentul, privi spre Cişmigiu şi îşi aminti de pădurea lui de acasă, cumpărată proaspăt de la Eliza Câmpineanu, ce bine ar fi fost acolo în răcoarea ei, pentru ea dăduse mahmudelele rămase de la bătrână-său, Duran, şi loturile de pământ din Tudoria…Scoase batista şi-şi şterse faţa…Ce căuta el aici în Bucureşti, în brambureala asta ? De ce dracului nu rămăsese el acolo în satul lui să stea cu nevasta şi copiii ?
Cineva îl apucă de mâneca vestonului şi-l trezi din visurile lui : ,,dom’sergent !, dom’ sergent !” Se uită în dreapta lui şi văzu un om aproape nebun cu faţa desfigurată, părul vâlvoi şi ochii scoşi din orbite, hainele erau făcute praf pe el şi plângea şi se văicărea. ,,Ce-ai, omule, -âl întrebă el restit, crezând că e vreun nebun scăpat de la spitalul nouă- ce ai ?” ,,Monsenioreee !- striga ăla cu ochii bulbucaţi- una valiza degli ambasada italiana, lire ,monseniore, leafa la ambasada italiana…” La început nu pricepu ce vrea străinul , dar când auzi de valiză, se schimbă la faţă ; deodată i se spulberaseră toate visurile lui… Ia, uite, domne, ce prost fusese, nu putea s-o pitească şi el undeva?... Se ferise de aşa ceva că era pericol dacă te prindea cu lucruri dosite, legea era clară, îl mânca puşcăria, asistase la două astfel de procese la Tribunal când doi gardieni fuseseră condamnaţi pe viaţă… Sergentul îşi schimă trist privirea de pe acel om pe valiză şi tăcu. Necunoscutul, văzând valiza, a sărit ca un nebun pe ea, îl îmbrăţişă pe sergent, îngenunchease în faţa lui şi plângea în hohote de bucurie. ,,La puşcărie, la mine dacă nu găsit- repeta el- la puşcărie, monseniore…eu secretarul la ambasada italiana…” ,,…Tu-vă mumele voastre de secretari, înjură sergentul, de data aceasta scos din pepeni, …tu-vă mumele voastre de căscaţi, de ce n-aveţi, mă, grijă de bani ? Aruncaţi banii pe străzi şi-apoi umblaţi după ei cu gura căscată ! Lăsaţi amărâţi de ăştia ca mine să viseze, le daţi speranţe, iluzii, şi-apoi vii tu cu ambasada ta Italiană…” ,,Graţia… graţia …”- repeat străinul… ,,Nici-o graţiere, eu n-am nevoie de graţierile tele, ia-ţi valiza şi du-te dracului unde vei vedea cu ochii…” Străinul desfăcu valiza, se repezi într-un teanc de bancnote şi-i întinse sergentului ca drept mulţumire o mână de bani. ,,Nu-mi trebuie nici-un ban !- sări sergentul ofensat- ia-o şi du-te, pleacă să nu te mai văd ! N-am nevoie de lirele tale, striga el cât îl ţinea gura, lasă-mă sărac şi curat, dă-i drumul de lângă mine mai repede, ai înţeles ?” şi luă teancul de bani şi i-l aruncă în valiză. ,,Graţia, graţia…” -repeta străinul cu valiza în mână, coborând scările primăriei. Sergentul puse capul în jos urmărind pe străin cum coboară şi tăcu minute în şir, închinându-se la Dumnezeu că-şi spălase sufletul de toate necurăţeniile pe care i le adusese acei bani, de toate gândurile rele şi de visele prin care trecuse. Când ridică ochii, Praporică tot acolo era, nu-l luase nimeni, sta pe gard agăţat ca o brezoaie pusă să sperie ciorile, rânjind la trecătorii grăbiţi…
Sergentul se aşeză pe scaun obosit, îşi scoase bastista din buzunar, se şterse de năduşală şi rămase buimac clipe întregi. Rămăsese aşa ca o stană de piatră privind spre Cişmigiul înnegrit care de-abia se zărea de praful ridicat în slăvi de bombele căzute peste clădirile din apropiere. Capul lui Praporică stătea ca un trofeu al ignoranţei şi-al absurdului înfipt în grilajul gardului cu ochii spânzuraţi pe cerul cenuşiu. Se făcuse linişte, parcă tot oraşul intrase în pământ…Ce căuta el aici? Să fie Leu al dracului că el îl pusese la cale să vină în Bucureşti! El , ţăranul care-şi muncea pământul liniştit, alături de nevastă şi de copii, să vină la Bucureşti să se pricopsească! şi dacă nu venea acum poate că lupta prin Tatra lângă rus până la victoria finală…Să fie al dracului şi Hitler când se sculă el să facă războiul ăsta! Că dacă nu era Hitler poate că trăia şi el fericit cu nevasta şi cu copii la casa lui…
-Să trăiţi, dom’ sergent!- îl trezi un om din visele lui.
-Să trăieşti şi dumneata! Ce doreşti de la mine?
-Daţi-mi voie să dau un telefon de la Primărie că am nevasta moartă lângă Caru cu Bere…A atins-o suflul unei bombe şi-a dat-o cu capul de zid…! A murit săraca…Omul plângea. I se scurgeau lacrimile pe obraji şI tremura tot.
-şi cui să-i dai telefon?
-Are un frate prin Ferentari, să vină s-o ia cu vreun car mortuar…Eu nu pot s-o părăsesc!
--Dă, măi, omule, vaide capul tău…Vaide capul nostru…
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

coloana infinită

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Dec 10, 2012 3:11 am

coloana infinită

zborul lui brâncuși în ceruri,
visele pierdute-n haos,
ana lui manole-n zid,
eminesciene plaiuri,
lupta lui cu baiazid,
cântecele din caval,
ciobănașul mioritic,
toate au simbolul mitic,
blagianul vale –deal,
românescul ideal.
o coloană infinită
peste suflet de român,
dorul lui pierdut în doine,
ce în suflet ne rămân.
luna răsărită-n noapte,
peste fildeșul zăpezii,
grânele din vară coapte
lacuri de argint în codru
unde se adapă iezii.
taine noi săpate-n ceruri
spre visări de viitor,
un popor martir pe veci
ce va naște alt popor.

luni, 10 decembrie 2012





avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Lun Dec 10, 2012 5:23 am

Poezie, proza...roman...un scriitor prolific. Felicitari !....si multumim ptr postari

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Dec 10, 2012 6:25 am

Mulțumesc pentru aprecieri doamna Rodica Rodean și vă urez sărbătoari fericite.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

ioane

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Dec 10, 2012 7:48 pm

ioane

și ion avea o țară ca noi toți, o țară sfântă,
peste care pluteau îngeri în hlaminde de oțel,
munți, câmpii pline de holde, o natură ce ne-ncântă,
dar ion a părăsit-o fiindcă n-avea nici un țel.

el cu sufletul de aur, prea curat al maicii sale,
calea raiului bătând-o spre regale bogății,
a plecat în lumea mare, tot plângându-te cu jale,
drumul lui în pribegie n-ai putut să i-l ații.

ca o mamă fără suflet, ai rămas, țară, bolnavă,
cotropită de necazuri, în spitalul de nebuni,
toți te-au jecmănit pe viață, țărișoara mea cea bravă,
blestemată de tot neamul, de eroi și de străbuni.

numai ruine, numai jale, numai necazul ne cată,
au rămas bătrânii singuri rătăciți, călcând în strechi,
țar-a fost tăiată toată, bucățică cu bucată
și vândută pe nimica de boieri la fierul vechi.

hai, ioane, vino-acasă, să-ți muncești ogorul tău,
să ai grijă de părinți, de copii și de nepoți,
loc sub soare avem cu toții că ni l-a dat dumnezeu,
dar ne-au prigonit hăitașii ce s-au transformat în hoți.

ne-au furat focul din vatră și cu pita de pe masă
ne-au lăsat săraci cu duhul, furând tot ce-au apucat
hai, ioane, vin băiete, vino mai repede-acasă
că rămânem fără țară, ne scot țara la mezat!
marţi, 11 decembrie 2012
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Dec 11, 2012 9:02 am

Şi dacă vii, adu-l şi pe Mihai
Şi pe acel ce ne-ar cânta din nai
Şi pe Ştefan, pe Mircea şi oricare
Transformă bulevardul în cărare

_________________

avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Eminescu la a 163 aniversare de la naștere

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Ian 02, 2013 8:26 pm

Eminescu la a-163-a aniversare de la naștere

La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov.
El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară.
S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog, tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai de care mai bizare.
Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și revelația noastră când îl citim.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după 163 de ani. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată. Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea, lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii.
Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron Pumnul, profesorul lui de limba romăna la care stătea în gazdă. Aici l-a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime, ritmul, teme şi le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif Vulcan. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de ziarist. Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor vicisitudini politicianiste. Mutându-se în București de la Iași, intră în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui jurnalistică.
Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.
De la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar, făcându-l nebun, şi până la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi” cauza care cerea Ardealul, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu? Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se face că pe 8 iunie 83 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România, Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei. Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită, mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni. Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu), junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte, doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!” a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura lui ,,bolnavă”.Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal. Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă, mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie, îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească, văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea loc, poate soarta lui era alta.

Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata poezie începe cu Eminescu.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum