Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Ion Ionescu-Bucovu

Pagina 4 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

spectacol

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Ian 29, 2014 8:11 pm

spectacol


un pescăruș se oprește în cristalul aerului
precum o lacrimă pe un chip
boarea nopții se apropie de stele
copacii mușcă din întuneric și se culcă
crește frigul primelor umbre
orizontul se golește de lumină
cuvintele tale- susur de crânguri-
nu-s margini să le cuprindă
simțurile mele lacome
tu aprinzi sideful și lumina
vreai să cânți să cânți să cânți
viața cea adevărată plină de minciuni
ochii tăi de cuarț devin cascadă
care curge în cele patru puncte cardinale
piciorul în dans și părul aprins de flăcări
se-nvârt mușcate de fulger
nimicul carnivol din tine sperie
frunțile-n flăcări
luna sus singură spune o poveste
peste munții prăbușiți ca niște ceruri căzute
turma copacilor doarme
un râu un curent dulce și tăcut
te inundă crește te-ntunecă
noaptea cade pe sufletul tău ca o cortină
peste un spectacol de shakespeare.



joi, 30 ianuarie 2014
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

DE ZIUA TA

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Feb 23, 2014 7:42 pm

de ziua ta


Tu ai culoarea eternității, femeie dulce,
Ca o veneră în spume de lapte scăldată,
Tu cazi din icoane cu pruncul în brațe
Cu frumusețea-ți din dorul de fată.

Tu ai culoarea minunilor lumii acestea
Și-ai luat frumusețea din toate florile,
Cineva nevăzut ți-a țesut ție povestea
Și te-a-mpodobit cu toate culorile.

Tu duci omenirea pe drum mai departe,
Ești suflet curat, ai cugetul tern,
Ești Ana din ziduri, Maria din carte,
Viața din tine curge ca izvoarul etern.

Ai strâns nevăzute comori de iubire,
În sufletul tău spălat cu lacrimi de dor,
Sensibilă și delicată femeie din fire,
De ziua ta, te iubesc și te-ador!

luni, 24 februarie 2014




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

FEMEI

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Mar 07, 2014 8:02 pm

femei
zeiţe, trupuri de aur,
voi aprindeţi sideful şi lumina,
strălucind a lebede
când luna se scaldă calmă-n mare,
ramuri de apă şi dor
trecând prin nopţile mele.
insomnaticile mele nopţi
se prefac în flacără,
cerul în tremurare,
plin de fluturi şi muzici,
cu voi topazul
e vis.

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

lacrimă-ană

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Mar 10, 2014 3:16 am

lacrimă- ană

pe ram albastru cântec se-aprinde
și pier singurătățile din noi,
curg fluvii de stele pe cerul în flăcări,
setoase fântânile se-ntorc înspre ploi.

balsamul de soare se scaldă în zare,
se-ntorc rândunele spre casele lor,
fantomele fug din sufletul nostru
departe-n pustiuri și-n hău incolor.

noi ceruri aprinse din vechiul lor cer
deschide mireasma tămâilor sfinte,
se limpezesc visele ca apa –n izvor
și naște poeme din mii de cuvinte.

lacrimă -ană cu plânsul în gene
dărâmă zidurile ce te-mpresoară,
ieși din strânsoarea viselor tale
și naște-ți pruncul pe iarbă afară.

lumina zilei se preface în miere
cercuri de-argint azvârlite pe sus,
zâmbetul și farmecul din tine nu piere
lacrimă-ană, unde te-ai dus?

brazii nuntesc în vechea pădure,
manole piere în lacrima ta,
primăvara trece prin fluiere,
cu pruncul în brațe tu alergi dup-o stea.


luni, 10 martie 2014
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Mar 24, 2014 9:31 pm

ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE
(istoria unei corespondențe)
După moartea lui Eminescu la care participase discret, Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu- a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul, cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...”

După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi. Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
Să dorm pe veci”

Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia, obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o stare generală proastă. În nebunia ei care încolțise mai demult, și-a adus aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei, fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea. Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…
Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele mânăstirii.
După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese și le împachetase cu migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze cu sfințenie și după un timp nedefinit ( alții spun după 100 de ani) să fie date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene, fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate greșit sau traduse prost din franțuzește. De altfel atât Veronica cât și Mihai Eminescu cunoșteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în când în epistole.
Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”, Buc.,1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată , după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează pentru prima dată imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând” să pună sub presă „acest volum”.
Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza a scris versuri și a preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări, lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondență” în „Cronica”, volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.
Un alt grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle), Virginia Micle –Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei: „Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost și cred că mai este și dorința Dv.fermă”.
Prima dată am luat cunoștință cu câteva scrisori de dragoste ale lui Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin Z.N.Pop. (Corespondență- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești poeziile care sunt texte elaborate și alt e să citești scrisorile lor care dau frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte.
Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate, apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri, strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu cumva fusese dorința Veronică ca să se dea publicității cât mai târziu sau deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul 1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia Graziella, nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor ,Ana Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la lumină acest tezaur epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la Londra,Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-Nanu s-a recăsătorit cu Mihai Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe Grigore, scriitor, și pe Mihai.
Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929 la moșia de la Boureni, după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella și cu nepoata ei Anna Maria. Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi în custodia nepoatei Anna Maria. Mama editoarei a legat o frumoasă prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității, refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar. Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria Grigorce- Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu-Veronica Micle. DULCEA MEADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT” editura Polirom, 2000. cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol- Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor până a vedea tiparul.
După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor contemporane despre Veronica colportate cu atâta ușurință, crezând că slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din Veronica Micle efigia unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la trecerea în neființă a celor doi.
Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar la Cuj întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am cunoscut-o și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că a fost foarte nenorocită.”
Și acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta martorii apărării și ai acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu, Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica), George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt „necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu, Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și dintr-o dată apare Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână și le citește scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea lor. Deodată judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ!
În altă parte am să mă refer la conținutul acestor epistole care întregește viața lor sentimentală și biografia lor.
Ion Ionescu-Bucovu


MIHAI EMINESCU CATRE VERONICA MICLE
Îngerul meu blond,
Te-aş acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de faţă; aş face-o în gând, dacă n-aş fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ţi vorbesc de loc de amor - dar tu nu ştii că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Şi acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăşte şi când eşti de faţă, şi când nu eşti.
Veronicuţa mea, dacă acest sentiment care tâmpeşte mintea şi stinge-n om orice curaj de viaţă, n-ar învenina pururea zilele şi nopţile mele, dacă n-ar fi ingredienţa fatală a oricărei gândiri la tine, aş fi poate în scrisorile mele mai expresiv şi mai vorbăreţ. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa - uneori - te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv şi fără împărtăşire.
Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Şi această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aş fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viaţa mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins şi înţeles, e drept că nu te-aş fi strâns în braţe, dulce şi albă amică, dar nici n-aş fi suferit atât, nici n-aş fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-şi arunca viaţa pentru acel tezaur şi pururea în pericol de a-l pierde, nu-şi zice în sine uneori că, cu toate că iubeşte tezaurul, ar fi fost - nu mai fericit, dar mai puţin nefericit să nu-l fi avut? Aşa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubeşte mai mult decât viaţa. Aşa te iubesc şi eu - mai mult decât viaţa, mai mult decât orice în lume şi pururea cu frica-n sân, aş vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ţi-am spus, Nicuţă, că pentru mine viaţa s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu uşurinţă şi că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare şi nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaşte această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai şti cu câtă amărăciune, cu câtă neagră şi urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ţi scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aş săruta, te-aş desmierda, dar te-aş ucide totodată.
Momoţelule, îţi sărut mânile tale mici şi genunchii tăi cu gropiţe şi gura ta cea dulce şi părul şi ochii şi coatele şi toată, toată te sărut şi te rog, te rog mult să nu mă uiţi deloc, deşi poate tocmai când vei şti că te iubesc , nu vei mai pune nici un preţ pe iubirea
lui Emin.

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

CAMIL PETRESCU- SCRIITORUL CARE A VĂZUT IDEI

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Apr 08, 2014 4:20 am

CAMIL PETRESCU- SCRIITORUL CARE A VĂZUT IDEI (120 de ani de la naștere)

Cine a citit romanele „ Ultima noapte de dragoste și întâia noapte de război” și „Patul lui Procust” a descoperit în autor un însingurat, practicând confesiunea într-o dramatică zbatere de idei. Om al antitezelor, Camil Petrescu, ca și eroii săi, plutește în incertitudine. Cu o copilărie și o adolescență obscure de care nu vrea să vorbească, Camil Petrescu își începe destăinuirile cu tinerețea. Născut la 9 aprilie 1894, dintr-un funcționar de poștă obscur, care dispare imediat după nașterea scriitorului, și Ana Petrescu, mama sa, cu o profesiune incertă, rămasă văduvă la 22 de ani, Camil Petrescu nu va fi ferit de dificultățile vieții, având consecințe dintre cele mai tragice: un complex al inferiorității sociale suprapus dramatic pe un complex al superiorității omului fără tutelă, al înstrăinatului, care nu-și găsește direcția în viață. În „Filozofia substanței” își amintește că visele copilăriei erau alternante a două variante: unul de o frumusețe paradisiacă, plină de grădini suspendate, jerbe de fântâni, și chioșcuri grațioase; celălalt cu gropi de lut colcăind de șerpi groși sub un cer de plumb.
Face liceul la Sf Sava și Gh. Lazăr cu mari sacrificii, citește mult și scrie și mai mult, acum se nasc lumile spiritului, fără a se exterioriza. Publică la ziare și reviste literare. Urmează Facultatea de Litere și Filozofie, apreciat de N. Rădulesc Motru și P.P. Negulescu.
Anii de formare spirituală îi sunt umbriți de primul război mondial. Fiind respins la recrutare din cauza constituției sale firave, „…tânărul care abia devenea scriitor și-a spus că niciodată, el care a cerut intrarea în război, nu se va mai privi, față-n față cu conștiința lui, și mai ales că nu îi mai putea privi în față pe cei care au luptat pe front, dacă nu va fi fost și el acolo alături de ei…” Războiul este pentru Camil o problemă de onoare, de moralitate, dar mai ales o problemă personală, de tranșat în raport cu propria conștiință care are nevoie de experiențe apologetice. Cere să intre ca voluntar la artilerie, dar nu poate acoperi garanția de bani pentru cal și echipamentul militar. La intrarea României în război îl găsim ca plutonier, după ce trecuse în prealabil printr-o școală militară. În 1916 e rănit, în 1917 e făcut prizonier, e considerat mort, eliberat la 10 aprilie 1918 și apoi demobilizat. Își reia activitatea publicistică, lucrează cu sârg la „Jocul ielelor” și în 1919 își ia licența cu magna cum laude. În 1919 este profesor suplinitor la un liceu din Timișoara, tot acum se lansează în gazetăria politică, colaborând la diferite reviste. Eșecul politic e urmat de înlăturarea din învățământ și de reîntoarcerea la București. Aici se apropie de marii scriitori ai epocii Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, George Călinescu, Al. Rosetti. Ca un blestem, acum se accentuează surzenia, boală provocată de război, care îl va arunca în cele mai atroce crize de disperare, în timpul cărora acuză întreaga lume pentru starea sa. ” Nu mai am nicio perspectivă, scrie el în 1931. Într-o țară în care oamenii sunt conduși numai de capriciul bestialității lor, nu pot spera nimic. Sunt exclus de la toate posibilitățile vieții. Ca să merg pe stradă trebuie să cheltuesc un capital de energie și atenție cu care alții pot ceti un volum.” E plin de dezgust, descurajare, oboseală. La 33 de ani se compară cu toți martirii lumii de la Cristos încoace. Refuzat de politică, refuzat de teatru, el își găsește preocuparea în roman. În 1930 îi apare romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, în anul urător , ”Patul lui Procust” care sunt primite bine de critică.
În acest timp își asigură o oarecare stabilitate materială prin încadrarea la Revista Fundațiilor” iar din 1944 devenind chiar redactor-șef.
După 1944 aderă la noile realități și este pasionat de viața lui Nicolae Bălcescu, scriind romanul „Un om între oameni” pe care nu-l va termina.
Viața lui ia sfârșit la 14 mai 1957, regretat de întreaga intelectualitate.
Filozof, poet, dramaturg și romancier, Camil Petrescu a marcat o epocă din literatura noastră. Influențat de intuiționismul lu Bergson și mai ales de fenomenologia lui Husserl, procupat de Descartes, Spinoza, Leibnitz și Kant, publică o serie întreagă de lucrări care explică substanța filozofiei lui. Dacă opera literară i-a adus prestigiul, bucuriile intime i le-a dat filozofia. „ Artistul proiectează lumea posibilităților, dar filozofia este descoperirea de noi posibilități.”- va zice el.
Ca și în opera filozofică și în poezie avem de-a face cu o poezie filozofică, plină de ermetism. „Ciclul morții” cuprinde versuri redactate în timpul războiului. Poeziile sunt un fel de continuare a romanului „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” Poemele constitue momente din existența de pe front: „Nu știm/ Nici unde mergem/ Nici unde ne găsim. Alături de fiecare dintre noi/ La dreapta sau la stânga,/În față sau în spate/ sunt alții,/ De care ne lovim mergând, /când ranița alături ne-abate.” Soldații sun o masă de răniți care se lovesc, mase de mâini și de picioare anonime, timpul se aneantizează, drumul e lung, istovitor, luptele sunt haotice, fără finalitate, tranșeele sunt gropi ale morții.
Poemul „Ideea” este trăirea absolută a realității transcedentale:
„Fără durere, fără bucurie,
Eu caut în natură pretutindeni ideile.”
Sau:
„Eu sunt dintre acei
Cu ochii halucinați și mistuiți lăuntric,
Cu sufletul mărit
Căci am văzut idei.”
Unele imagini din poezii sunt barbiliene:
„Fuiorul tors al creației mi-e povară,
Și de mă apără, mă și măsoară.”
În „Ceasul dintâi” e imaginea haosului original, feerie cosmică pierdută prin oraganizarea unei lumi a suferinței umane:
„De nu m-ar fi chemat pe cruce-aș fi rămas.”
Afirmându-se ca autor dramatic, cronicar, teoretician, regizor și îndrumător, Camil Petrescu apare ca un om de teatru complet. Preferații său sunt Caragiale și Davilla care ar reprezenta cei doi poli ai manifestării dramatice. Analiza pieselor sale pune în lumină unitatea unui teatru de probleme, de situații, de esențe pure.
„Jocul ielelor” este o „dramă a absolutului” Gelul Ruscanu vrea să publice o scrisoare compromițătoare pentru Sinești, ministrul justiției. „Lumea asta din care îți tragi hrana este atât de abjectă, încât nu te acceptă și nu te tolerează decât cu prețul complicității.”- concluzionează Gelu Ruscanu. Esența dramei stă în tensiunea creată între o conștiință singularizată și societatea sau indivizii din ambianță, ilustrându-se dualitatea omului univoc precum Ruscanu. Gelu Ruscanu a văzut jocul ielelor. „Jocul ielelor e jocul ideilor.” Și în iubire Ruscanu trăiește același absolut: „O iubire care nu este eternă, nu este nimic”- zice el. „Mai merită viața asta să fie trăită, dacă totul ți se dă atât de cârpit și de îndoielnic?”- se întreabă.
În „Suflete tari” Andrei Pietraru iubește pe Ioana, fiica lui Matei, un boier de viță veche. Renunțând la o iubire mai veche, noua iubire îl transformă într-un ratat. Aici iubirea în sine pare a fi un act irațional.
Prozatorul Camil Petrescu își are originile în eseul „Noua structură și opera lui Marcel Proust”. Prust e ca și Balzac un moment tot atât de important, oferind o nouă direcție în literatură. …„ nu putem cunoaște nimic absolut, decât răsfrângându-ne în noi înșine, decât întorcând privirea asupra propriului nostru conținut sufletesc”-zice el referitor la roman.
În „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” , „negreșit că trebuie să lămurim că dacă partea întâia a acestui roman e fabulație, e adică născocită de autor care nici nu era însurat și nici nu avea o familie pe vremea aceea și deci eroul Ștefan Gheorghidiu cu soția lui e pură ficțiune, în schimb, se poate afirma că partea a doua a cărții, aceea care începe cu întâia noapte de război, este construită după memorialul de campanie al autorului, împrumutat cu amănunte cu tot eroului Gheorghidiu.” Pentru autenticitate ambele părți sunt scrise la persoana întâi. Romanul se rupe de proza tradiționalistă prin modernitatea stilului, prin autenticitatea dată de persoana întâi. Un cuplu de îndrăgostiți, Gheorghidiu și Ela, sunt aruncați în lumea burgheziei prin căpătarea unei moșteniri. Pompiliu Constantinescu arată că „Literatura dlui Camil Petrescu a urmărit insistent lupta sexelor simplificate în două entități contradictorii. Bărbatul reprezintă o conștiință intransigentă, un fel de absolut moral aplicat mai ales în iubire, femeia e un animal cochet, inferior sufletește, ispită a simțurilor și primejdie a echilibrului interior. În iubire dl Petrescu vede lupta a două esențe biologice. Bărbatul îți angajază într-o experență erotică întreaga personalitate, în timp ce femeia își oferă ca să să-și retragă elanul capricios al unei permanente funcții vegetative. Originalitatea sa se mișcă între acești doi poli variabili.” Este ceeace Eminescu spusese demult în „Luceafărul”, dar din alte unghiuri. Avem aici două drame, o dramă erotică a geloziei și una a războiului., un fel de roman al iubirii și altul al războiului. La terminarea războiului Gheorghidiu ne relatează: „A doua zi m-am mutat la hotel pentru săptămâna pe care aveam s-o mai petrec în permisie. I-am dăruit neveste-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung și m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanța. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preț, la cărți… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul” Este moartea individului vechi intrat într-o nouă formă de evoluție. Camil Petrescu lasă cartea suspendată, dar într-o notă din subsolul romanului „Patul lui Procust”, reiese că „ sublocotenentul în rezervă Ștefan Gheorghidiu și-a găsit pedeapsa în fundul ocnei.
În „Patul lui Procust”, romanul se compune din scrisorile lui George Demetru Ladima adresate Emiliei și din cele două jurnale, unul mai voluminos al lui Fred Vasilescu și altul mai mic, al doamnei T. Biografia eroului principal se completează și se reconstituie postum din comentariile făcute pe marginea scrisorilor de către Emilia și Fred, fiecare din puncul lui de vedere. Ladima este intelectualul procustat de societate, cunoaște mizeria materială și umilințele potențaților politici, Nae Gheorghidiu aliat cu Vasilescu Lumânăraru pun la cale o manevră politică împotriva Brătienilor și se folosesc de Ladima să scoată un ziar, finanțat de ei, unde scrie articole fulminante și demască oligarhia financiară a timpului. După ce își ating scopul, cei doi, cer ziaristului încetarea campaniei, Ladima refuză și este concediat. Ladima întâlnește pe Emilia, artistă de mâna a doua și prostituată, pe care o divinizează. Până la urmă se sinucide misterios.
Nefiind un simplu joc de artificii, literatura lui Camil Petrescu a anticipat, întrucâtva, teatrul, poezia și romanul moderne . G. Călinescu spunea undeva că spiritul lui veșnic neliniștit este, în tot ce a scris, „ mereu încordat de atenție ca un cap de șopârlă.”
ION IONESCU-BUCOVU

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

seară de primăvară

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Apr 23, 2014 10:59 pm

seară de primăvară

se înfrunzesc copacii-n primăvară,
sinucigaș, vântul le trece prin tâmple,
mugurii plesnesc târziu prin lumină,
tăcute izvoarele susură prin răsuri,
o fântână doarme pe cumpene,
ciutura ei se leagănă-n gol
ca un ochi somnambul ce visează erori,
mă doare amurgul ce cade pe dealuri
și seara ce soarbe tăcute minuni,
trec zeii călări spre antice zbateri
și chipuri ciudate de oameni-fantome,
mi-e frică de mine, mi-e frică de tine,
să nu ne fure din hău de-ntuneric,
corpurile noastre prinse-ntr-un sărut.
lasă-mă-n seară lângă umbra ta,
vreau să te cunosc mai bine,
să-ți propun să jefuim cerul de stele
și lângă genunchiul tău cel alb
să prânzim la cina cea de taină
jimbla noastră coaptă-n căpistere.
umbra mea cu umbra ta, două arătări,
fericite că se iubesc pe frunze de arțar
și pe țâțe de viori și pe rana unei flori,
ai ochi de cicoare, frumoaso,
cu căldura din tine topești zăpezile,
omori timpul și-l faci melancolie,
ești ca furtuna care rupe valul în două,
nu mai avem trupuri, ne cresc aripi,
sorbim neodihna din dragostea noastră,
ne doare noaptea de-atâta dor,
vrem să ne lipim cu frunțile de lună,
să așteptăm când miezul de noapte
vine spre noi cu fiori reci de moarte.

joi, 24 aprilie 2014
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

feerie

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Mai 06, 2014 6:22 pm

feerie


Ce frumos miroase floarea, iasomia,
Pe câmpia plină de senin,
A căzut din ceruri însăși veșnicia
Pe o rană-nchisă, plinăde venin.

Alunecă sub soare frunza verde,
Cuvintele sunt mute și se-nchid,
Aleargă gândul singur și se pierde
Sub albăstreala cerului lichid.

Văd împrejur beție de culori,
Și ce parfum îmbătător prin aer,
Nuntește bucuria printre flori
Iar codrul chicotește plin de vaer.

Se lasă seara peste văi de foc,
Iar luna bearcă varsă în urcioare
Tot aurul din lume de noroc
Și ne așterne perne de răcoare.

Tinerețe dulce, apă călătoare,
Cum aș vrea să-ți calc pe urmă iar,
Te aud cântând în depărtare,
Unde te-ai ascuns, sub ce stejar?

miercuri, 7 mai 2014

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

MARIN PREDA, la 34 de ani de la moarte

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Mai 11, 2014 10:42 pm


MARIN PREDA , la 34 de ani de la moarte

Mai este Marin Preda actual după 34 de ani de la moartea lui? Iată o întrebare care preocupă atât critica literară cât și pe omul de rând. Cei născuți după 1989 sunt din ce în ce mai dezinteresați de opera lui Preda. Mulți cred că scrierile lui Preda au fost interesante pentru perioada când au fost scrise pentru curajul lor de a strecura anumite aspecte negative la adresa perioadei amintite. Mai este interesantă azi moartea unui milițian din „Cel mai iubit dintre pământeni” când astăzi polițiști au ajuns să se bată cu infractorii? Mai sunt interesante cele trei iubiri ale lui Petrini când astăzi iubirea se vinde la tarabă? A început să fie ignorat și de profesori și de manualele de limba română. „Moromeții”- ultimul roman din viața satului- nu mai este gustat cititori. Nu vreau să fac apologia operei lui Marin Preda, dar mi se pare că după el, numeni n-a mai scris atât de frumos despre țăranul român de la câmpie.
Marin Preda, cel mai mare creator epic român după Liviu Rebreanu (Bogza). Marin Preda are ceea ce n-au mulţi creatori: o filozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândi omul şi relaţiile lui cu universul (Eugen Simion). Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărână, adică din pământ (Nichita Stănescu). Marin Preda, prozatorul care, ca toţi marii scriitori, în anumite momente de cumpănă, a ştiut să-şi rişte confortul, poziţia, liniştea, să iasă, cu viaţa lui cu tot, în faţa contemporanilor şi să apere dreptul la taină al creaţiei (Adrian Păunescu). Marin Preda, un nume care mă tulbură, mă fascinează şi mă doare (Fănuş Neagu)...
Curaj, iată ce a avut Marin Preda atunci câd majoritatea scriitorilor tăceau conspirativ de frica securității.
Reproduc aşa cum ne-a rămas de la Adrian Păunescu, amintindu-şi mai întâi, nedumerirea lui Titus Popovici, când l-a pârât lui Ceauşescu pe Preda pentru nişte declaraţii neconforme cu linia partidului: - „Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe mine: "Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?". Şi Titus a zis: "Păi cum, tovarăşu'? trebuie sancţionat!". "Dragă, zice Ceauşescu... ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?"
Preda se îndoia: "Hai monşer, zice Preda, că minţi ca să-mi faci mie plăcere...” "Nu mint, dom'le, că el n-are nici un interes să-mi povestească mie nişte chestii care-l
defavorizează, dar care arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face nimic, aia e chestia!" Aşa l-am convins că are credit acolo şi-a zis: "Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!". Am sunat, am mers, ne-a primit după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte, te prinde şi începi să cedezi... i se uscaseră buzele... "Ce mai fac scriitorii?", zice Ceauşescu. "Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!". "Cum aţi spus, ce faceţi?", zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: "Hai, dragă, să mai stăm de vorbă...". "Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării... dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!" Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis "bine, dragă, nu-l mai introducem!".
Să întregim textul lui Adrian Păunescu, măcar cu aceste cuvinte, tot ale lui: Au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională. Pentru Marin Preda numai 10 ani. Pentru cei ce mai trăiesc, numărătoarea ar putea continua...(Op. cit. pag. 52)
E vorba de anii 1970-1980, cei mai rodnici din cultura noastră; ani în care Marin Preda va publica, una după alta, cărţile sale fundamentale: Marele singuratec (1972), Imposibila întoarcere (idem), Delirul(1975), Viaţa ca o pradă (1977) şi Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Deceniu fertil pentru toţi scriitorii, datorat, în mare măsură, întâlnirii dintre, pe de o parte, Preda, iar de cealaltă parte, Ceauşescu singur, neînsoţit de nimeni. Fără suita ideologilor culturali pregătiţi să reintroducă în cultura română secera şi ciocanul realismului socialist, reîntorcându-ne de unde abia plecaserăm, la epoca în care Stalin mergea pe câmp, iar iarba creştea sub cizmele lui. Anii, mulţi, care ne despărţiseră de puţinii ani frumoşi ai culturii noastre dintre cele două războaie. Anii în care am trăit fără Eliade, Cioran sau Ionescu, rămaşi în exil; fără Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Noica sau Voiculescu, care-şi trăiau exilul interior, supravegheaţi de Securitate, iar noi creşteam cum puteam, ocrotiţi de Sfântul Proletcult.
În ultimul timp din viața lui, Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în centrul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.
La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil?
După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…
Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Malraux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Proust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Caragiale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…
Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, "de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”

ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

două rândunele

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Mai 21, 2014 6:15 pm

două rândunele

din când în când ajung acasă
mă sui în pod să cat ceva,
scrisori și amintiri uitate,
sau lucruri vrechi de mucava.

au mucezit sfinții-n icoane,
ard crucile de ceară -n grinzi,
s-a uscat nucul din ogradă,
s-a-ntins păiejenișul pe oglinzi.

părinții fug spre crucile din deal,
delir fecund în ornic solitar,
aș vrea să stau cu ei de vorbă
și să-i întreb de mai vin iar.

amiaza verii cade-n simțuri,
mai trece-o zi cu umbre lipsă,
o văd pe mama cum mă strigă
de parc-ar fi-n apocalipsă.

pe cer uitat, în moi oglinzi,
pe stampa roasă-n ploi subțiri,
mânându-și boii de la plug,
îl văd pe tata scos din firi.

au poposit în cuibul drag,
la streșini două rândunele,
le-aduc salutul meu pribeag
și văd părinții mei în ele.


joi, 22 mai 2014
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

vis

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Mai 23, 2014 6:03 pm

vis

amândoi fugim peste lucruri,
zburăm ca două păsări,
în acestă cursă trâmbițele frigului
sunt aceleași peste tot,
cuvintele-rubini de sânge
tac în buza amurgului,
pe sânii tăi strălucește marmora
în haite de lumini,
parcă am fi într-o procesiune de nimfe
care alunecă-n oglinzi sparte,
scene bucolice
cu cerbi care se-adapă
în lacuri de argint,
fântâni cu ugere de izvoare
din care țâșnesc vise,
soare-apune pe un destin
care cade-n ruină,
se stinge polenul luminilor
și-nvăluie șerpește luna
ca pe o primadonă
prinsă-n desmăț cu un prinț,
covoare de cer
pictate cu fluturi
și îngeri ce vor s-ajungă-n rai,
cuvintele cad
ca frunzele toamna
într-un tărâm de brumă.
noi zburăm încet pe lângă lucruri
să nu trezim ecoul
care moare ca o rugăciune,
printre umbrele sunetelor
ce se pierd în zare…

sâmbătă, 24 mai 2014
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

MARIN PREDA, ION CARAION ȘI SECURITATEA

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Mai 26, 2014 10:13 pm

MARIN PREDA , ION CARAION și SECURITATEA

Pe Marin Preda și pe Ion Caraion i-a legat o prietenie de aproape 40 de ani, până la moartea poetului în anul 1986. Dacă din partea lui Marin Preda a fost o prietenie sinceră, timp de 40 de ani, Ion Caraion a fost cel mai înverșunat dușman și un informator feroce al lui Marin Preda, urmărindu-l aproape zi de zi și dând informații despre el dintre cele mai bizare și cu lux de amănunte.
Cine a fost Ion Caraion ?
Ion Caraion născut în comuna Rușavăț (azi Viperești), satul Pălici, județul Buzău, într-o familie de țărani. Între 1935-1942 urmează cursurile Liceului „B. P. Hasdeu” din Buzău, unde, din 1941, împreună cu Alexandru Lungu, redactează revista de poezie Zarathustra. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București și lucrează la ziarele Timpul (1942-1943) și Ecoul (1943-1944).Debutează în 1939 în Universul literar și în 1940 în Curentul literar cu versuri și recenzii. Volumul de versuri „Panopticum” (Editura Prometeu) este confiscat de cenzură.
Din 1945 este secretar general de redacție la revista Lumea (director G. Călinescu), în 1947 este numit șef de presă la Editura Fundațiilor Regale (directorul editurii Al. Rosetti). Editează, împreună cu Virgil Ierunca, revista de poezie în cinci limbi Agora, în care publică poeți și eseiști prestigioși din țară și străinătate (revista a fost interzisă după primul număr).Finanțarea a fost obținută de Octavian Neamțu din bugetul prestigioasei Edituri a Fundațiilor Regale.
Publică două articole virulente: Criza culturii și Criza omului în ziarul Jurnalul de dimineață. Între 1950 și 1955 face închisoare la Canalul Dunăre-Marea Neagră și minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie, în urma unei condamnări politice. Până în martie 1958 este redactor al publicației Limbă și literatură. Arestat din nou în 1958, este condamnat la moarte pentru „trădare”, apoi, prin comutare, la muncă silnică pe viață. Este eliberat în 1964, împreună cu alți deținuți politici. Își reîncepe activitatea literară în 1966 cu volumul de versuri „Eseu”. Scrie și publică într-un tempo uluitor pentru a „recupera anii ce i s-au furat” prin pușcării. În 1981, familia Caraion primește azil politic în Elveția și se stabilește la Lausanne, unde scriitorul editează revistele internaționale „Don Quijote” și „Correspondances”. Atacă vehement „comunismul cu față fascistă”, demască un regim detestat, pe conducătorii și torționarii săi într-un volum întitulat „Insectele tovarășului Hitler”. În acești ultimi ani ai activității sale, Caraion a fost ajutat de prieteni credincioși, printre care mai ales Ion Solacolu, care i-a deschis coloanele revistei Dialog, din Germania federală, și ale suplimentului ei literar. În iunie 1986, Solacolu începe publicarea primului din cele șase Caiete Caraion, în care acesta figurează cu „Apa de apoi”, poeme inedite, și „Prima carte a exilului”.
Rupt de țară și de rădăcinile poeziei sale, Caraion a exprimat anxietatea expatrierii într-un eseu elocvent, „Cuvintele în exil”. El găsește totuși mijlocul de comunicare nemijlocit cu țara, grație redacției române a postului de radio BBC, care-i difuzează multe eseuri și profile literare. Paralel are loc o campanie contra persoanei lui Ion Caraion, vizibil organizată de organele de dezinformare din publicațiile comuniste din țară, orchestrate în primul rând de Eugen Barbu, ca și de cele de extremă dreaptă sau pretins naționaliste din exil.
Ion Caraion s-a stins din viață la Lausanne, la 21 iulie 1986.
Ion Caraion aparține, împreună cu Geo Dumitrescu, Constant Tonegaru, Radu Stanca, Ben Corlaciu, Ștefan Augustin Doinaș și alții momentului spiritual al anilor 1945-1946, la configurarea căruia iau parte scriitori veniți din mai multe direcții estetice. O prelungire, mai întâi a suprarealismului (Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Gellu Naum), în încercarea de a uni, după modelul lui Louis Aragon și Paul Eluard, dicteul automatic cu dialectica marxistă în poeme sistematic dificile, apoi, tendința de a moderniza miturile într-o lirică programatic clară și muzicală, vizibilă în creațiile poeților grupați în Cercul Literar de la Sibiu și inaugurată în jurul revistei Albatros și alte publicații de tinerii poeți contestatari din București. Nota comună a acestor tineri, sensibilizați de război și dezamăgiți de vechile tehnici poetice, era spiritul de contestație manifestat în toate domeniile, printr-o negație energică, juvenilă, a valorilor admise de școală. Poemul devine o confesiune lirică legată de întâmplările imediate și animată de limbajul străzii. Ce s-a întâmplat cu această generație de scriitori, se știe. Unii au dispărut de pe scena vieții literare sub tăvălugul realismului socialist, alții au reapărut după două decenii de tăcere, și reafirmarea lor a contribuit la resurecția poetică din ultimul deceniu al secolului al XX-lea.
În „Cazul Artur și exilul românesc”. Ion Caraion în documente din Arhiva CNSAS, editat de Institutul Național pentru Memoria Exilului Românesc, care cuprinde dosarul de informator al scriitorului Ion Caraion se găsesc informații dintre cele mai bizare despre Marin Preda. După 11 ani de închisoare, în 1964 este recrutat de Securitate și i se oferă eliberarea din închisoare în schimbul statutului de informator. Primește numele de cod „Nicolae Anatol”, apoi pe cel de „Artur” și face periodic rapoarte până în 1981, când se stabilește în Elveția .
Marin Preda în „Cel mai iubit dintre pământeni” îl ia ca protagonist al romanului sub numele lui Petrini. Trimițându-i o rețetă medicală pentru a-i procura niște medicamente, securitatea o ia drept corp delict, fiind-zice-se- o trasmitere cifrată de date care pune în pericol „regimul democrat-popular”.
Din cauza notelor informative date către Securitate de poetul Ion Caraion, până și cele mai intime aspecte ale vietii scriitorului Marin Preda au fost cunoscute de politia politică.
Culmea, unii dintre ofiterii care il aveau in vizor pe romancier erau uneori atât de bulversați de cele citite in notele lui Caraion, incât iși sfătuiau subalternii să mai potoleasca informatorul care punea pe hârtie aspecte deocheate, scrie Gardianul. Marin Preda si Ion Caraion au fost prieteni timp de aproape 40 de ani, iar romancierul l-a susținut pe poet atât pe tăram literar, cât si material, mai bine de doua decenii.
Din păcate, Caraion i-a fost ostil lui Preda incă de când cei doi erau foarte tineri, dar nu i-a arătat niciodată cât il urăște, ba dimpotrivă. Informatiile pe care poetul le dădea Securitații sunt relevante in acest sens. Culmea ipocriziei, dupa moartea scriitorului, Ion Caraion, aflat in Elvetia, scria că Preda a fost omorât de Securitate si că, in realitate, notele sale informative despre diverși scriitori români, din țară ori străinătate, ar fi fost file din manuscrise pe care el le-a incredințat romancierului.
La 11 ianuarie 1966, Ion Caraion, racolat incă din 1964 de Securitate, a dat prima nota informativa legata de Marin Preda, sub numele de cod Nicolae Anatol, maiorului Mircea Albescu.
In opinia poetului, amicul său era un obsedat sexual si un grobian, care a avut succes literar doar datorita unor imprejurari. Agentul incepe delațiunea sa cu anii in care Preda era corector la ziarul Timpul.Conform lui Anatol, pe atunci, tânărul Marin Preda era veșnic nemâncat și in ultimul hal de oboseală, motiv pentru care adormea in timp ce corecta spaltul.
Din aceeași nota informativa reiese clar ca Ion Caraion il invidia pe Preda. Din acest motiv, incerca sa-l convinga pe ofiterul de legatură că, in tinerețe, romancierul era complexat și necivilizat.
De pildă, pentru a arata cât de necioplit ii era prietenul, Caraion descrie, cu lux de amănunte, cum Preda, invitat in garsoniera poetului Miron Radu Paraschivescu, a preferat să se duca pe maidanul de langa bloc ca să se ușureze decât sa foloseasca baia. Pentru că, i-ar fi spus Preda, la toaletă erau vase de "marmura așa de curate".
Caraion arăta ofițerului de legătură că totuși era "generos" față de scriitor, cel din urma având doar defecte. Așa că arăta cum, prin anii '50, l-a ajutat pe Preda, dar și pe sția acestuia, să se trateze, gratis, de... blenoragie, intervenind pe lânga un medic de la "Parhon".
Notei trebuia să nu-i lipseasca nimic, așa că urmeaza o scenă fierbinte. Protagonisti, Marin Preda si N.C., "o femeie rafinata care știa și franțuzeste", dupa cum i-ar fi mărturisit chiar romancierul. Apoi, poetul descrie ironic cum Preda si N.C. faceau sex intr-unul din "birourile fostului Minister al Artelor, aflat atunci in blocul Ambasador", iar "pat le era dușumeaua".
Femeia la care se referea Ion Caraion in nota incredințată maiorului Albescu era poeta Nina Cassian. Documentul, inregistrat la 20 ianuarie 1966 si catalogat "Strict Secret", abunda de considerații care scot in evidenta defectele lui Preda.
Pe scurt, era vorba despre lipsa de instruire a romancierului, despre faptul ca in tinerețe a plagiat dintr-un autor ungur ori aspecte legate de viața conjugala.
Ulterior, notele informative ale lui Caraion legate de Preda ori alti scriitori au fost semnate cu numele Artur.
Marin Preda a fost luat în vizorul securităţii după apariţia romanului "Delirul", roman care readucea în actualitate profilul moral al mareşalului Antonescu. Prezentarea conducătorului României din perioada celui de-al Doilea Război Mondial intr-o lumină pozitivă a fost considerată la timpul respectiv o încercare de reabilitare a celui care a ordonat Armatei Române să treacă Prutul pentru eliberarea Basarabiei.
Notiţele volumului al doilea din "Delirul", împreuna cu o valiza plina cu documente care se aflau în fişetul lui personal au dispărut imediat după moartea scriitorului. După unii investigatori ai acestui caz, Marin Preda devenise deosebit de incomod atât pentru ruşi, care nu puteau uita înfrângerile suferite în fata armatei române conduse de Antonescu dincolo de Nistru, cât şi pentru cuplul dictatorial din România, deoarece în acest volum el face o subtilă aluzie la pretenţiile soţiei dictatorului de a se afirma în viaţa politica a ţării. De remarcat similitudinea morţii lui Marin Preda cu moartea lui Nicolae Labiș sau cu cea a actorului Amza Pellea care a spus intr-unul din monologurile lui care ne descreţeau frunţile, în contextul unei întâmplări din oraşul Băileşti: "Leana lui Zăpăcitu din capul satului". "Zăpăcitu" era porecla concetăţeanului său pe nume Galiceanu, dar aceasta aluzie avea să o plătească cu viaţa deoarece a fost dat pe mâna lui "Radu", adică iradiat, cum obişnuia dictatorul să ceară securităţii lichidarea adversarilor regimului, ai indezirabililor sau ai aşa zişilor trădători. Ne amintim de asasinarea fotbalistului Dan Coe, a lui Cornel Chiriac, a istoricului Vlad Georgescu care a primit următorul mesaj de ameninţare: "dacă îl dai pe Pacepa (Orizonturi roşii), vei muri", precum şi a altor câtorva din conducerea postului de radio "Europa Libera", a inginerului Gh. Ursu, a lui Virgil Trofim, a lui Vasile Patilinet la Ankara, ca să dăm numai câteva nume ale celor lichidaţi de organele de represiune aflate în slujba dictatorului.
Marele succes la public al lui Marin Preda nu putea să nu trezească sentimente de invidie şi în rândul unora dintre confraţii săi, atât înainte cât şi după evenimentele din decembrie ‘89. Detractorii lui au încercat să minimalizeze valoarea literara a operelor sale declarând că a fost un produs al regimului comunist şi faptul că a colaborat cu acest regim este impardonabil.
Să vedem insa cum s-a desfăşurat "colaborarea" lui cu regimul comunist şi care au fost relaţiile sale cu securitatea care primea note informative despre el chiar şi de la bunii lui prieteni sau de la unii colegi de breasla,ca Ion Caraion, care figurau cu nume conspirative de informatori în documentele securităţii. în Dosarul de Urmărire Informativa (DUI) a lui Marin Preda, Dosar care cuprindea 4 volume şi era intitulat "Editorul", există o notă a securităţii datată 16 noiembrie 1972 în care se menţionează că "Marin Preda este lucrat de organele noastre prin DUI pentru faptul că este cunoscut cu manifestări negative cu privire la politica partidului şi Statului nostru". După "Tezele din aprilie" prin care Nicolae Ceauşescu anunţa începutul aşa zisei "revoluţii culturale" după model chinezesc, securitatea a început urmărirea tuturor plecărilor peste hotare ale scriitorilor, consideraţi potenţiali duşmani ai "revoluţiei culturale".
Se cunoaşte faptul ca Marin Preda era în evidenta securităţii încă din anul 1966. Toate deplasările şi întâlnirile lui erau urmărite de o armata de agenţi care îl supravegheau în permanenta. În notele informative date de Ion Caraion cu privire la convingerile lui personale despre regimul de la putere, se menţiona: "declaraţii duşmănoase la adresa orânduirii", "refuzul lui de a colabora la organul CC al PCR Scânteia", precum şi unele afirmaţii cu privire la lipsa de libertate a presei în România. Intr-una din aceste note se preciza că în anul 1965 Marin Preda fusese la Paris unde se întâlnise cu "transfugii faţă de care a criticat regimul comunist din România". în luna ianuarie 1972 același informator al securităţii care semna "Artur", scria că Marin Preda se întâlnise la Paris cu Monica Lovinescu şi cu alţi colaboratori ai postului de radio "Europa Libera". în baza acestor note, cât şi a unui referat al securităţii în legătură cu "activitatea lui duşmănoasă", convorbirile telefonice i-au fost interceptate prin montarea la domiciliu a unui dispozitiv de ascultare, iar la sediul Editurii "Cartea Romaneasca" s-au făcut dese percheziţii noaptea.
În ultimul an al vieţii îşi petrecea timpul mai mult la Palatul Mogoşoaia. Aici avea o camera a lui în care se simţea bine şi putea să scrie în linişte. Seara la apusul soarelui, ieşea la plimbare prin parcul somtuos al Mogoşoaiei singur sau în compania altor scriitoricum erau Sânziana Pop, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi etc. . Cei care l-au cunoscut spun ca era un taciturn, rar îi scoteai vorba din gura. El se confesa rar şi numai prin întrebări.Era foarte circumspect și-și ținea gura față de colegi.
Ceea ce s-a întâmplat știm cu toții, pe 16 mai 1980, Marin Preda a decedat suspect, în plină glorie după scrierea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni.” O contribuție la acest deznodământ tragic poate că a contribuit și Ion Caraion.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

CEL MAI IUBIT DINTRE PĂMÂNTENI (la 34 de ani de la apariție)

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Mai 31, 2014 7:12 pm

„Cel mai iubit dintre pământeni”
( la 34 de ani de la apariție)

Amân de mult să scriu ceva despre romanul lui Marin Preda care a stârnit atâta vâlva la apariția lui și care probabil i-a fost fatal pentru că imediat după ce a văzut lumina tiparului, Marin Preda a murit în niște împrejurări care încă nu au fost elucidate și cred că nu vor fi niciodată.
În noaptea când a fost lansat romanul la librăria „Eminescu” din capitală s-a strâns un număr imens de iubitori de literatură, de la profesori, la scriitori și cititori de rând pentru a-i cumpăra cartea. Trecând prin zonă Elena Ceușescu și văzând atâta puhoi de oameni, a întrebat pentru ce sunt strânși acolo atâția oameni și cineva din escortă i-a răspuns că Marin Preda a scris un roman care se numește „Cel mai iubit dintre pământeni”. Auzind de titlu a crezut că cel mai iubit dintre pământeni este Nicolae Ceaușescu și a fost tare încântată. După câteva zile de la apariția romanului a tunat și a fulgerat când a aflat că romanul este un afront adus regimului, prin personajul Petrini, un alter ego al scriitorului, care a îndrăsnit să compare epoca lui Ceaușescu de societate socialistă multilateral dezvoltată cu o „ eră a ticăloșilor”. Cei de la Comitetul de cultură au mâncat o mare papară iar securitatea a primit noi ordine de monitorizare a tuturor scriitorilor și nu numai a lor, ca să nu mai apară astfel de cărți.
Dar „Cel mai iubit dintre pămâneni” a fost prima și cea mai grea lovitură dată regimului de Marin Preda. Nu mai era o proză cu șopârle strecurate printre rânduri, așa cum obișnuiau scriitorii, ci acuza direct acea „eră a ticăloșilor” .
Despre organele de represiune ale statului care ţineau ţara sub teroare, eroul romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", Petrini, foloseşte la adresa lor epitete precum "duri", "cretini", "primitiv" (un colonel de securitate), "demagog rudimentar" (un general), "analfabet periculos" (un gardian pe care până la urmă l-a omorât de teama de a nu fi el ucis de acesta) etc. Aici amintea de organele de securitate cum supravegheau oamenii și cum o rețetă de medicamente este luată drept comunicare cifrată, transmisă „dușmanului de clasă” în țară. . Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În „Convorbirile cu Florin Mugur”, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceaușismului.
Puteau fi trecute cu vederea aceste păreri infamante ale lui Marin Preda la adresa băieţilor cu petliţe albastre la veston? Conjunctura le era extrem de favorabila. Aveau acordul cabinetului 2, deoarece soţia dictatorului fusese vizată direct în aluzia referitoare la dorinţa ei de implicare în viata politică, precum şi sprijinul logistic al ruşilor care se simţiseră ofuscaţi la apariţia volumului "Delirul".
Toate aceste fapte au speriat regimul și a intrat în alarmă. Lui Marin Preda trebuia să i se închidă gura. Mai cu seamă că după romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”, autorul devenise celebru, era adulat de mulțime, mergea prin țară la întânliri cu cititorii, cu delegații interminabile de scriitori, critici literari, prieteni și era ascultat ca un guru de un auditoriu care umplea sălile peste măsură. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a declarat că la citirea romanului "Cel mai iubit dintre pământeni", a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. De altfel și eu la citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu „era asta a ticăloşilor” şi cu „bezmeticii” despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil? După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…
Cine era acest Petrini?
Victor Petrini este un tânăr filozof ( asistent universitar) care în urma unei crime, apare în faţa unei instanţe judecătoreşti ce l-ar putea condamna la închisoare pe viaţă şi încearcă – sfătuit de avocat – să-l câştige pe judecător de partea sa, prin sinceritate, pentru a obţine o reducere a pedepsei.
Se poate spune, aşadar, că romanul are factura unei mărturisiri complete. Dar el este, în acelaşi timp, şi un raport către Dumnezeu (de genul celui imaginat de Kazantzakis), întrucât Victor Petrini, sceptic în ceea ce priveşte norocul său în viaţă, se adresează, prin ceea ce scrie, nu numai instanţei judecătoreşti, ci şi uneia mai înalte, care poate fi posteritatea sau Dumnezeu însuşi.
Aproape toţi comentatorii au observat că Victor Petrini este un alter-ego al lui Marin Preda. Dacă Marin Preda, imediat după apariţia romanului, ar fi declarat „Victor Petrini c’est moi”, nimeni nu ar fi considerat dezvăluirea senzaţională (ca în cazul lui Flaubert), întrucât corespondenţa dintre scriitor şi personaj este evidentă.
Trebuie făcute însă câteva precizări. Victor Petrini reprezintă ceea ce a rămas neexprimat din personalitatea lui Marin Preda, după ce acesta şi-a scris romanele cu Ilie Moromete. Primul Marin Preda era sobru şi practica o disciplină artistică de fier. Descria situaţii şi istorisea întâmplări, fără să le comenteze. Iar el însuşi nu apărea în prim-plan. „Cel de-al doilea Marin Preda, reprezentat de Victor Petrini, are comportamentul unui bătrân, care iese în lume cu hainele şifonate şi cu cravata strâmbă, manifestând în plus tendinţa de a vorbi prea mult despre sine, fără să observe – sau să-i pese – că-i agasează pe cei din jur.” (Alex. Ștefănescu).
Personajul Petrini este și un alterego și al lui Ion Caraion, falsul său prieten ce-l turna la securitate, care fusese condamnat la ani grei de închisoare și apoi la moarte de regimul comunist. Ion Caraion îi povestise multe scene din închisoare pe care Preda le preluase în roman.
Aşa stând lucrurile, Victor Petrini este închis de două ori: o dată din motive politice minore (în perioada stalinismului, perioadă oricum criticată de Ceauşescu) şi încă o dată pentru uciderea unui bărbat, din gelozie (în perioada poststalinistă). Învăţaţi să comunice printr-un fel de limbaj cifrat cu scriitorii, cititorii dinainte de 1989 înţelegeau, fără îndoială, că Victor Petrini este de la început până la sfârşit victima terorii comuniste. Cititorii tineri de azi, însă, n-au cum să înţeleagă. Ei pot fi derutaţi de importanţa excepţională care se dă spaţiului concentraţionar (reprezentat ca unul apocaliptic), ca şi persecuţiilor la care este supus personajul după ispăşirea pedepsei, când, din asistent universitar, ajunge, succesiv, muncitor la un serviciu de deratizare, strungar la o uzină de tractoare şi contabil la un oficiu de colectare a ambalajelor. Pe de altă parte, este neverosimilă şi favoarea care i se face lui Victor Petrini, arestat pentru o crimă, de a fi lăsat să scrie 1200 de pagini de confesiuni, când se ştie că în închisorile de atunci se obţinea cu greu chiar şi o foaie de hârtie pentru o cerere.
Victor Petrini, care se consideră un bărbat urât, fără succes la femei, se angajează totuşi mereu în poveşti de dragoste, trăite cu o mare intensitate. Toate îi rănesc sufletul. Prima lui aventură datează din anii de liceu, când dus de trei colegi – Pretorian, Szekely şi Asanache – la o cârciumă deocheată, „Mama răniţilor”, cunoaşte o fată fără prejudecăţi, Nineta Romulus, şi devine iubitul ei. Legătura nu durează mult, întrucât fata, instabilă sentimental, dispare pe neaşteptate. Episodul provoacă o adevărată furtună în familia adolescentului, ai cărui părinţi (tatăl – monteur la o fabrică de avioane, mama – o femeie evlavioasă) consideră scandaloasă venirea în atingere cu o „curvă”. Victor Petrini se îndrăgosteşte apoi, în studenţie, de o colegă, „Căprioara”, care dispare şi ea, în împrejurări misterioase (rămâne însărcinată, Victor Petrini, dornic să acape de copil, o duce la un ginecolog, B., iar din acel moment nimeni nu mai aude de fată; se presupune că a murit pe masa de operaţie, dar nu i se poate găsi cadavrul şi nu se poate dovedi nimic). A treia poveste de dragoste, cea mai extinsă şi mai chinuitoare, o are ca protagonistă pe Matilda, o femeie necultivată şi imprevizibilă, care îi creează lui Victor Petrini o dependenţă umilitoare, ca dependenţa de un drog. În sfârşit, apare şi o a patra femeie, Suzy, în viaţa personajului, dându-i iluzia unei renaşteri, dar tocmai pentru această femeie săvârşeşte el, din gelozie, crima care îl duce din nou în puşcărie.
Cele trei femei sunt trei ipostaze ale dragostei care nu durează. Întotdeauna intervine biologicul și degradează sentimentul dragostei.
Vorbind mereu de nefericirea sa, Victor Petrini se îndepărtează de minunata seninătate a naratorului din romanele cu Ilie Moromete şi se plânge, ca un copil, cititorilor. Ni-l imaginăm adeseori cu obrajii scăldaţi în lacrimi. „Cel mai iubit dintre pământeni” este o mărturisire completă, un raport către Dumnezeu, dar şi o lamentaţie.
Dar stăm și ne întrebăm dacă astăzi romanul mai prezintă același interes ca atunci la apariție. Unii critici îi minimalizează importanța estetică și eseistică. Eugen Simion îi laudă substanța epică.
El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”
Privind romanul de foarte sus, îl vedem ca pe o combinaţie de eseistică şi epică (de analiză şi creaţie, în termenii lui Garabet Ibrăileanu). Eseistica este naivă, patetică, de un amatorism compromiţător pentru scriitor (Alx. Ștefănescu). Epica, însă, are forţă şi expresivitate.
Lui Marin Preda nu-i stă bine să se lanseze în cugetări de genul:
„Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător.”;
„Cultura e o formă de viaţă, prin care o colectivitate umană îşi exprimă forţa creatoare.”;
„Sinceritatea poate ameţi mai mult decât falsul mister al minciunii.” etc. etc.
Dar și unele scânteitoare : „Dacă dragoste nu e, nimic nu e.”
În schimb, scriitorul este în elementul său când povesteşte întâmplări sau când descrie momente de manifestare iraţională a vieţii pe care le domină nu prin comentarii, ci prin însăşi eternizarea lor într-un text literar. Trilogia ar trebui antologată pentru a-şi evidenţia lupta cu „era ticăloșilor”, „dar și frumuseţea literară, copleşită de o eseistică nerelevantă şi inutilă” (Alex Ștefănescu).

Ion Ionescu-Bucovu

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

și vine iar vara, iubito

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Iun 01, 2014 6:35 pm

și vine iar vara, iubito




și vine iar vara, iubito,
cum vine aminul
prin psalmi,
ce miere-i veninul
când sorb lumina
din ochii tăi calmi,
senină ni-i ziua
și clipa ferice,
visând un alt rai
la umbră de cetini,
covoare de iarbă
și chipu-ți bălai;
miroase a floare,
a dorul de noi,
trecând ca o boare
prin aprige ploi,
urcând către astre
în lumile-albastre,
străine de noi.

luni, 2 iunie 2014




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

VASILE ALECSANDRI-„acel rege-al poeziei”

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Iul 21, 2014 10:28 pm


Vasile Alecsandri- „acel rege-al poeziei”

Străbunicii și bunicii noștri s-au născut sub zodia lui Vasile Alecsandri. Nu exista școlar pe acele timpuri să nu recite două-trei poezii ale poetului la serbările școlare sau cu alte ocazii. Numai apariția lui Eminescu a reușit să-l pună într-o umbră nemeritată din care n-a mai ieșit până astăzi. Poet național, cum l-au numit aproape toți criticii literari- Vasile Alecsandri și-a muiat pana în aproape toate genurile literare, dar a rămas până la sfârșitul vieții fidel poeziei pe care a cultivat-o cu mare dragoste.
Născut pe 21 iunie 1821, dintr-o familie bogată, Vasile Alecsandri a dus o viață lipsită de griji. Dar el s-a identificat cu viața poporului în care a trăit, cântându-i bucuriile și durerile.
Generația lui este generația lui 1848 care se năștea cu noi idealuri. În numele ei, Vasile Alecsandri desfășoară o amplă critică socială, scrie poezie, teatru, proză etc denunțând starea deplorabilă a țării. El traversează marile evenimente ale secolului al 19-lea de la Revoluția din 1848, Unirea Principatelor, Războiul pentru Independență din 1877 până la instalarea regalității. În „România literară”, titlul ce cuprinde ideea unirii tuturor provinciilor românești, el duce o propagandă avizată pentru Unire, militează pentru pregătirea și înfăptuirea revoluției. Lupta pentru Unire înglobează întreaga activitate din perioada 1859 ; în slujba Unirii el valorifică tezaurul folcloric național, care se va afla în centrul creației sale. Este ales deputat în Divanul Ad-hoc și delegat să stabilească legătura cu unioniștii munteni. Acum apare celebra „Horă a unirii” care va răsuna pe buzele tuturor.În timpul Războiului pentru Independență scrie ciclul ”Ostașii noștri” cu celebrele „Peneș Curcanul”, „Sergentul”, „Odă ostașilor români”, „Hora de la Plevna” etc.
Când Vasile Alecsandri intra la Junimea toată adunarea se ridica în picioare, inclusiv Maiorescu, pentru a-i cinsti onoarea. Aici și-a citit în aclamațiile tuturor multe din operele lui, aici l-a cunoscut Eminescu care a avut o mare admirație pentru el numindu-l „Acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice/ veselul Alecsandri”
Ca semn al prețuirii lui Eminescu, Alecsandri ține celebra conferință de la Ateneu pentru strângerea fondurilor ca ajutor pentru trimiterea poetului care era bolnav la sanatorul de la Viena.
Aici s-a întânlit cu Caragiale, Creangă, Duiliu Zamfirescu etc cei care i-au apreciat opera . În cadrul Academiei Române a făcut parte din comisia care a stabilit ortografia și scrierea limbii române. El este autorul transfomărilor scrierii cu litere slavone în litere latine ; pe î slav l-a transformat în î românesc , de asemenea a pus bazele semnelor lui ș, ț, z etc.
În toate genurile în care a scris, Alecsandri a fost un deschizător de drumuri. Cu Alecsandri se începe literatura noastră modernă. A adus o contribuție fundamentală la crearea limbajului poetic, la îmbogățirea lui, la mlădierea expresiei după cerințele ritmului. Aduce noutăți în mijloacele compoziției, în structura versului, în ritm, rimă, în desfășurarea acțiunii pieselor de teatru, în punerea în scenă. A valorificat din plin specii dramatice populare, cântecelul comic, monologul, feeria, suita de tablouri etc. Este primul care culege și valorifică creația populară, dându-i o nouă strălucire.
Ultimele lui zile de viață au fost grele.„Și când te gândești- îi spunea el fiicei pe patul de moarte la Mircești, aducându-și aminte de Elena Negri- că a trebuit să sufere astfel înainte de a muri”. În noaptea de 21 spre 22 august, s-a stins din viață în vârstă de 69 de ani,plâns de toată națiunea, cu funerarii naționale.

„Numele lui rămâne pentru totdeauna împletit cu al „Mioriței” și al „Horei Unirii” cu însăși inima de foc a ființei noastre naționale.(G.C. Nicolescu)”
Urmașul lui, Eminescu a dus mai departe idealurile poetice ale maestrului și le-a ridicat pe treapta perfecțiunii geniale. Fără Alecsandri, Eminescu n-ar fi existat.

Ion Ionescu -Bucovu
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Mi-e dor

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Iul 21, 2014 10:31 pm

se-ntorc poveştile tiptil
în noaptea-n care n-am dormit
eram un crai, eram copil
mă scufundam mereu în mit.

ieşeam adesea noptea-n drum
rugându-mi steaua să mă poarte
prin apa somnului de scrum
prin amintirile deşarte.

strig timpul care se tot duce
o rană veche-mi bate-n puls
adun părinţii de pe cruce
cu veşnicia ce i-a smuls.

din lutul orelor finale
tristeţea iarăşi îmi dă rode
aş vrea să pier pe căi astrale
şi umbra mea pe eşafode.

mă-ncearcă amintiri uitate
şi răni primare din alt veac
aş vrea să le adun pe toate
bogat de ele, dar sărac.

aş vrea să mă întorc acasă
în cuibul meu de la-nceput
să caut cheia de la casă
şi umbra mamei s-o sărut.

să-ţi văd figura ta cea vie
punându-mi masa în pridvor
…întrega mea copilărie…
de tot trecutul meu mi-e dor.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

rugă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Aug 08, 2014 8:44 pm

RUGĂ

cine-i demn de fericire
să ia plânsul frunzei verzi,
să-l transforme în iubire,
prin pădure, prin livezi.
dintr-o lacrimă sărată,
pernă facă-si trupul meu,
ca să doarmă-n veşnicie,
străjuit de dumnezeu.
timpul nu mai are febră,
nu mai arde și e rece,
în clepsidra lui nebună,
timpul toarce, timpul trece.
ca un copilaş suav
te- aşezi pe umărul meu,
şi din lacrima-ţi curată,
îmi hrănesc propriul zeu.
creşte iarba, creşte valul,
zboară pasărea-n zenit,
căntă timpul cu cavalul,
oare eu, doamne, am murit?
nu mai vreau să fiu
pustiu,
fă-mă orgă în vânt de seară
să prind dorurile toate,
doina aspră şi amară,
liră, fă-mă, sau voiară,
ca la margine de ţară
să doinesc ca şi străbunii
şi să stau la capul mumii
să-mi jelesc mamă şi tată,
c-au fost blestemaţi de soartă.

tai apusu-n beregată,
cade noaptea-n călindar,
spală-mi ochiul de-ntuneric,
dă-mi lumina, doamne, -n dar.
dă-mi lumina să mă mântui,
irişii să-i fericesc,
c-am domnit în astă viaţă
în palat împărătesc.
nu mai pot să mor o dată,
am murit de-atâtea ori,
e şi moartea o răsplată
când eşti îngropat în flori.

fă-mă rece, fă-mă cal,
ca să simt biciul durerii,
timpul cânte din caval,
printre stele-n buza serii.

taie-n cruce cărăruia
pe unde treceam odată,
fă din mine chip cioplit,
şi din ea ulcior de vatră.

nu ştiu ce să fac, s-adorm,
cu privirea către cer
sau cu ochiul meu enorm
o dorinţă să-ţi mai cer.

am urcat atâtea scări,
de mătase si de spini,
prin atâtea întâmplări
am trecut ca doi străini.
tu acolo sus în cer,
ai rămas rece la toate,
eu aici, printre străini,
între viată şi-ntre moarte.

tot visez cai verzi pe cer,
aşa ca nălucile,
care-apar şi care pier
colindându-mi luncile
şi bând apa de izvor,
dăşelaţi de-atâta dor...

adu-mi raiul cu flori dalbe,
după soare când răsare,
adu-mi mai multă lumină
după lună când e plină,
şi opreşte vânturile
gâtuieşte gândurile,
răul ducă-l pe pustie
pe la noi să nu mai vie.

ia-mă-n curcubeul tău
şi mai fă-mă pui de smeu
să fiu drag cui m-a plăcut,
fără armă, fără scut
şi la răsărit de soare
să-mi iasă mândra-n cărare
şi la răsărit de lună,
ţuc-o, doamne, pe nebună !
că din zori pân’la chindie
aşa dragă mi-a fost mie...

doamne, nu mă adormi,
că nănaş ţie ti-oi fi,
şi de-o fi să fie-aşa,
florile m-or năpădi,
păsările m-or nunti,
teiul se va legăna,
floarea îşi va scutura
peste umbruliţa mea,
frunza-n dungă mi-o cânta:
cetioară, dragule,
acolo sus înspre cer
zboară bunul norocel,
te vor păzi mierlele,
te vor cânta mândrele,
te vor spăla apele,
dragele de văduviţe
îţi vor pune coroniţe
şi-ti vor duce dorul tau
tocmai sus la dumnezeu.

June 25, 2010
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

GELLU NAUM-unul dintre copiii teribili ai suprarealismului românesc

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Aug 10, 2014 2:20 am

GELLU NAUM-
unul dintre copiii teribili ai suprarealismului românesc

Gellu Naum (născut la București pe. 1 august 1915, și decedat pe 29 septembrie 2001, București) eseist, poet, prozator și dramaturg român, de origine aromână, este considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist și unul dintre ultimii mari reprezentanți ai acestuia pe plan european.
S-a născut la 1 august 1915 în București; a fost fiul poetului Andrei Naum, căzut în luptele de la Mărășești si al sotiei sale Maria Naum nascuta Rosa Gluck. În 1926 intră la liceul "Dimitrie Cantemir" din București, unde începe să scrie versuri în urma unui pariu. Debutează cu două poezii publicate în revista Cuvântul. Între 1933 și 1937, Gellu Naum urmează cursurile Universității din București, studiind filosofia. La 27 decembrie 1935, studentul Naum din anul III a fost percheziționat și arestat pentru că a fost surprins scriind "parole cu caracter subversiv" pe zidurile caselor din străzile Dr. Sergiu, Dr. Felix și Bd. Cuza.
La îndemnul prietenului său, pictorul Victor Brauner, Gellu pleacă în 1938 la Paris, unde își continuă studiile de filozofie la Sorbonna, pregătind o teză de doctorat despre Pierre Abélard (teolog și filozof scolastic francez). La Paris ia contact cu grupul suprarealist francez animat de André Breton.
Întors în țară în 1939, va fi mobilizat și trimis pe frontul de Răsărit.
În 1941 se constituie grupul suprarealist român (alcătuit din Gellu Naum, Gherasim Luca, Dolfi Trost, Virgil Teodorescu și Paul Păun), a cărui activitate deosebit de intensă între anii 1945 și 1947 îl va face pe André Breton să afirme: "Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la București".
După 1947, în condițiile impunerii Realismului socialist ca unică formă permisă de exprimare în literatură, grupul se destramă. În 1948 și 1949, Gellu Naum se mulțumește să scrie poemul cu tentă filozofică și ezoterică Calea șarpelui, experiență care îi va marca definitiv stilul. În anii '50 și '60, publică mai multe cărți de literatură pentru copii (precum mult apreciata Carte cu Apolodor), dar și de literatură proletcultistă (precum volumul Soarele calm sau "romanul pentru tineret" Tabăra din munți), acestea din urmă nefiind prezente în majoritatea bibliografiilor oficiale. Cu toate acestea, Gellu Naum a continuat să scrie, pe ascuns, poeme suprarealiste (de exemplu, poemul din 1958 Heraclit). În această perioadă, el trăiește mai mult din traducerile autorilor René Char, Denis Diderot, Samuel Beckett, Stendhal, Franz Kafka, Julien Gracq etc.
Odată cu perioada destinderii regimului, începe să publice poeziile de sertar în 1968, cu volumul Athanor. Cu acest volum și cu următoarele (Copacul-animal, Tatăl meu obosit etc.), Gellu Naum reușește să stârnească unele reacții printre critici, dar începe să fie recunoscut ca un scriitor important abia după publicarea romanuluiZenobia (1985). În numai câțiva ani, apar numeroase ediții traduse din poemele lui Gellu Naum. De asemenea, el este invitat să țină lecturi publice în Germania,Franța, Olanda și Elveția.
Opera sa este tradusă în principalele limbi internaționale, fiind încununată cu premii importante (Premiul special al Uniunii Scriitorilor din România pentru întreaga activitate literară, 1986; Premiul european de poezie, Münster, 1999; The American Romanian Academy Arts Award, 2002 ș.a.).
Ca și André Breton, Gellu Naum a rămas până la sfârșitul vieții credincios modului suprarealist de a trăi și de a scrie poezia, ceea ce dovedește că pentru el alegerea suprarealismului nu a fost o opțiune conjuncturală, ci expresia celei mai autentice afirmări de sine.
Guillaume Apollinaire, pledând pentru teritoriile noi ale poeziei, cerea poetului să nu-i considere inamici ai lirismului pe cei care explorează cu îndrăzneală, adeseori fracturând logica, zonele îmburuienate prin repetiție ale epigonilor clasicismului. Gellu Naum face parte din familia acelor istrioni sublimi, care au dinamitat la noi poezia truismelor, poezia fals-patriotică, poezia pastelului gratuit, opunând tristeților locuri comune exercițiile ludice de tot farmecul ce surprind pe cititorul nepregătit. În poezia „Un centaur siluind arborii poemului”, „drumețul incendiar” exclamă : „Camarazi poeți-, ajunge/ destul am gâdilat pământul pe burtă(...)/ destul am admirat în poze strașnice/ curul d-lui Ford scăldat în cele mai suave ape de colonie”. La el violența revoltei arde ca o flacără salvatoare grosolăniile limbajului : „domnii(...) aleg poemele după panglicuțe ca pe curve” ; „fiecare voce e o listă de subscripție” ; „Dumnezeu dansează la baluri costumat în fetiță” ; closetele au„ pâlnii lustruite” pentru „melancoliile orificiilor” autorului ; „în acuarelă hora țăranilor miroase a picioare frumos”
În poezia lui ne aflăm într-un univers ciudat, misterios, fragmentar, unde totul intrigă :
„întunericul începea de la voci
printre cărămizi iarbă urzici cârpe și oase
eu fumam un muc de țigare
lângă mine pietrele gâfâiau obosite
lângă mine o mamă obscură obscenă tăcea.
era o seară în care se balansa
nu știu de ce se balansa
până aproape foarte departe
nu știu de ce se balansa
lângă mine gâfâiau pietrele obosite.”
(Obob)
Este aici o mare tehnică a paradoxului cultivat cu mijloace specifice acestei poezii ce violentează logica, mai greu accesibilă, dar de o valoare incontestabilă. În „Talion” există o casă neîntreruptă :„ aproape că aș vrea ca haosul să transpară în orice poezie”, există „sertare pline cu ceață” și „cutii de scrisori saturate de frunze” sugerând o corespondență ireală a poetului cu natura care trimite mesaje, și ele secrete, descifrate numai de un ochi sagace. În poezia „Ciclu” poetul cultivă ironia disimulată, unde „ bunicul cioban străbătea spațiul carpato-balcanic dus și întors în fiecare toamnă și primăvară și oile făceau beee” ; „bunicul a lăsat să-i crească niște mustăți lungi/ și s-a apucat să mâie o turmă de pietre”, care transformă transhumanța în ceva monumental, etern, prin rigiditatea acelei turme care a murit ca și păstorul, devenind o risipire de pietre. În altă poezie, „ un bătrân trosnește în somn”, în poezia „Căteodată” se ivește„ o mare panică de toamnă” vestită de „un cocoș în rochie lungă.” În poezia „De câte ori” un tâmplar bate ciue în apă, Într-un vers „țipătul tău se deschide ca o fereastră”, în „Vasco de Gama” fecioarele se freacă de robinete, oamenii își deschid vinele ca să scoată de acolo cadouri utile, femeile vegetale adie”
Gellu Naum are convingeri politice subversive. În poemele lui „uzinele scrâșnesc din măsele”, seara e „ o broșură de propagandă”, și „se simte nevoia unei lupte finale” Umorul negru, suspendând logica, îngăduie personajelor lui Gellu Naum să iasă din universul oniric și să pătrundă în lumea reală, fără a-și modifica natura fantomatică. ”Marele navigator”, Vasco de Gama, „încearcă fundul mării cu degetul” În interior, „urechile lui(...) se zbat ritmic ca niște limbi de pendule/ și limbile de pendule se așează cu distincție lângă limbile de pantof.” „Vasco de Gama își ascute dantelele/ pune pe dinți puțină sare/ presară pe deasupra caii argintii/ și zice Comandante acordă-mi cocarda/ dă-mi voie să-mi pun pe față secera/ și pe ureche ciocanul”.(aluzie la noul regim comunist)
O senzație și mai tulburătoare de obiectivare a proiecțiilor dorinței delirante se degajă din carnalitatea imaginilor. Ca la Dali, onirismul poetului răscolește adesea o materie animată, „Un creier” iese afară din cap „ ca o broască țestoasă” ; „păsări de păr” cu ciocul „elastic” și „sâni” întunecă spațiul.
Critica s-a preocupat mai puțin de proza sa poetică din volumele „Poetizați, poetizați...” și „Castelul orbilor” Fantastice, onirice, sinistre, umoristice, indecente, extravagante, absurde, prozele lui sunt interesante ca joc de înnoire a prozei, dar și ca opere de sine stătătoare.
Pentru definitivarea impresiei de lectură reproducem un fragment interesant :
„aș vrea să știu cine în afară de noi ar mai călări pe frigul ăsta numai în maieuri cu biciclete desenate pe ele numai cu brățări de aramă și cine s-ar mai vârî sub covor să discute acolo chestiuni de navigație :
ne zgribulim în noi ca într-o vizuină cu aripile în bretele :
cu milioanele de scoici mărunte pe ochii noștri care funcționează
și ne gândim la surdo-mutul care știe numai un cuvânt și râde fiindcă nu-l aude” (Cornelia mama dracului).
Crohmălniceanu arată că adevărata „conștiință de sine a mișcării suprarealiste în România a apărut odată cu Gherasim Luca, D. Trost, Paul Păun, Gellu Naum și Virgil Teodorescu.”
Dar Gellu Naum rămâne ca cel ma iubit copil teribil al suprarealismului românesc și ultimul dintre suprarealiștii europeni.

Bibliogafie :
Eugen Barbu. O istirie polemică și antologică a literaturii române de la origini până în prezent, Ed. Eminescu 1975
Literatura română contemporană,vol.I Poezia, București, 1980 ;
Ovidiu Crohmălniceanu- Literatura română între cele două rîzboaie mondiale, vol II, Ed.Minerva 1974.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

ION MINULESCU-poetul care a reabilitat romanţa tradiţională

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Sept 10, 2014 6:35 pm

ION MINULESCU
- poetul care a reabilitat romanţa tradiţională.
(medalion literar)

La şaizeci şi trei de ani, pe 11 aprilie 1944, Ion Minulescu moare subit la Bucureşti în urma unui colaps cardiac provocat de emoţiile bombardamentului teribil din 4 aprilie 1944, în plină glorie literară.
Lumea boemă a capitalei rămâne uimită de dispariţia atât de surprinzătoare a poetului ”Romanţelor pentru mai târziu”. Mai ales că Minulescu era o persoană seducătoare şi excentrică atât în îmbrăcăminte cât şi în spirit, mereu strălucitor şi mereu prezent cu vocea lui de bariton la toate şezătorile literare pe care le patrona, recitindu-şi poeziile.
Fiu de oltean din părţile Slatinei, născut la data de 7 ianuarie 1881, din tată, Theodor, de profesie cavaf şi mamă, Alexandrina, casnică, Ion Minulescu duce o viaţă lipsită de griji, începe şcoala la Piteşti şi debutează în poezie la 16 ani. Termină liceul la Bucureşti şi pleacă la Paris ca student, rămânând şase ani fără a-şi finaliza studiile. Aici este prins în vârtejul strălucitoarei boeme din epoca “belle époque”. În acest timp capital Franţei trăia febra unor mari prefaceri civilizatorii, un fel de vârstă de aur cu puseuri avangardiste între simbolism şi suprarealism în poezie, între naturalism şi reformele proustiene în proză şi între impresionism şi orientările novatoare impuse de fauvism şi cubism, în pictură. Acum modernismul nu mai era o erezie ci este asimilat cu valorile perene ale artei. Aici poetul îi cunoaşte pe Jean Moreas, pe Paul Fort, Lucian Fabre, Paul Valery, ia cunoştinţă cu pictura lui Cezanne, Bonard, Gauguin, Toulouse-Lautrec, Van Gogh, Monet, Mattise şi Giacometti. Poezia se redimensionează musical şi pictural, proza prin opera lui Proust şi Gide se modernizează, teatrul şi cinematograful intră într-o nouă fază.
Minulescu este sedus de toate aceste înnoiri care-i vor schimba viaţa. Reîntors în ţară după şase ani, vine cu un aer nou de schimbare şi când îi apare în “ Convorbiri critice” romanţa “În oraşul cu trei sute de biserici”, Caragiale îi scrie lui Dragomirescu: “ Rogu-te, cine-o fi Minulescu? “În oraşul cu trei sute de biserici” este ceva nepreţuit. Ăsta nu mai e domnişoară! Ăsta e bărbat! Brava lui. De mult n-am mai avut aşa o impresie. Îl salut călduros şi-i mulţumesc pentru înalta plăcere ce mi-a făcut cu ciudatele-i versuri. Extraordinar! Dar despre ele, mai pe larg, când voi avea plăcerea să te revăd…”
Minulescu a fost un funcţionar cu grad înalt în erarhiile de presă şi cultură, un om cu relaţii care n-a dus grija banilor, a fost onorat şi lăudat, a călătorit mult şi a avut o viaţă de familie împlinită.
Scriitor prolific, a publicat 4 romane, a scris 11 piese de teatru, i s-au tipărit în timpul vieţii 6 volume de versuri care i-au adus notorietatea, a făcut gazetărie, a scris cronică dramatică şi plastică etc.
În anul 1914 s-a căsătorit cu pictoriţa şi poeta Claudia Millian, fosta soţie a epigramistului Cridim, având un copil, pe Mioara Lucreţia.
Opera lui a avut în epocă, dar şi după aceea, un destin mai puţin obişnuit. Receptarea ei frizează senzaţionalul. Romanele “Coregent la limba română”, “Roşu, galben şi albastru” şi “Bărbierul regelui Midias sau voluptatea adevărului” alcătuiesc ciclul autobiogafic al scriitorului, care au avut o miză slabă asupra criticii. Povestitorul şi nuvelistul Minulescu cultivă misterul şi realismul sentimental ieftin şi senzaţional, venit prin filieră fantastică care se termină cu un deznodământ funest. Teatrul rămâne capitolul cel mai vulnerabil al creaţiei minulesciene, deşi în timpul vieţii piesele lui au făcut furori. Între 1921 şi 1943 i se joacă unsprezece piese de teatru în Bucureşti, Iaşi sau Craiova. Piesele lui sunt piese amoroase de triunghi garnisite cu patetism şi grandilocvenţă.
Opera lui care a trecut graniţa timpului a fost poeziea. El a reabilitat romanţa sentimentală, gustată de contemporani dar şi de cititorii de astăzi. Comentariile critice discern noutatea, alura şocantă a versului, ciudăţeniile manieriste, pozele (Mihail Dragomirescu), Lovinescu semnalează noutatea fondului şi a expresiei poetice, dar şi muzicalitatea. Perpessicius vede în poezia erotică minulesciană „cea mai personală din câte s-au perindat de la Eminescu încoace.” Chendi, din contră, vede în ea verbozitate, epatare, o anumită impostură, o sfidare a gustului contemporanilor. Arghezi îl desfiinţează ca poet în pamfletul „Seara”.”Zgomotul operei sale- arată Arghezi- nu a trecut pragul cenaclurilor şi al cafenelei, din inspiraţie îi rămân exteriorităţile disparate, firimiturile, pleava, mătreaţa unei idei, pielea jupuită a unei imagini...e ca un plisc farfuridi răzbit în simbolism...el cântă numerele paisprezece, douăzeci şi unu şi şapte; iahturile, castelele, mătăsurile, săpunul Flora, fabricile de parfum..., complăcându-se în obscurităţi... imaginile lui sunt fie banale, fie imbecile... o elucrubaţie de cititor naiv şi umflat...e plin de cuvinte străine... verbalism insipid şi de prost gust...mahalagiu epatat şi rafinat de cinematograf... Acest pamflet îl supără pe scriitor şi în anul 1914 n-a mai scris niciun vers. Gustul publicului n-a ţinut seamă de Arghezi, care de altfel i-a făcut o mare nedreptate. El se va răzbuna postum pe detractori. Există nişte flash-uri portretistice ale unor contemporani, nişte caricaturi din cuvinte: Camil Petrescu e „un ţânţar cu aripi de avion”, Alexandru Filippide „ o sticlă ce Cotnar, uitată în dulap destupată”, iar Arghezi „ o perlă fină, strivită de copita unui măgar.” Succesul „Romanţelor...” este instantaneu. Cititorii adoră acest tip de poezie. Tudor Vianu ne spune că „... poetul se înfăţişază pe sine ca un reprezentant al artei viitoare...” El impune figura unui poet urban atât prin motive cât şi prin stările de spirit, pe care le cultivă. Şi îşi ia ca aliat publicul.
Poezia lui vine de la Eminescu şi Macedonski pe care aproape la început îi pastişază. După Eminescu romanţa intră într-o mare criză, începe să fie erodată de tiparele desuete ale genului. Drept urmare Minulescu îi va crea un nou statut, o va adapta spiritului altei epoci.
După debut, el devine o strălucitoare vedetă, reciclând gustul publicului.
Venit de la Paris, o ia metodic, începe cu cafeneaua Kubler, introdus de Eugeniu Ştefănescu-Est. Prezenţa sa în boema bucureşteană capătă strălucire la Terasa Oteteleşteanu, fieful literaturii de avangardă. „ O cafenea este pentru artişti o universitate”- va zice Arghezi.
Cum spuneam, poezia lui Minulescu, încearcă recondiţionarea romanţei eminesciene, obosită nu de Eminescu, ci de epigonii ei. Prima modificare e şi cea mai superficială. El rupe versul tradiţional şi-l „ răscăcărează”-cum zice Arghezi- în unităţi asimetrice, lăsând din punct de vedere grafic, impresia versului liber. Noua formulă marchează pauze, izolează cuvinte, afectează mesajul rimei. Versurile lui trebuie citite într-un anume fel, cu voce tare, teatral, cum de altfel o făcea în cafenelele literare.
Muzicalitatea poeziei e un artificiu tehnic de amplificare a sunetului melodic, o agresiune asupra urechii, menită să contracareze indiferenţa auditorului, textul are o fonetică turbulentă de efect. Apoi aduce sonoritatea neologismelor, sonoritatea numelor proprii, el schimbă şoapta, îngânarea, lamentaţia cu declamaţia şi emfaza. Noua romanţă practică un narcisism agresiv, pe un fond muzical asurzitor:
„Eu sunt o-ncrucişare de harfe
Şi trompete
De leneşe pavane
Şi repezi farandole,
În lacrimi port impertinenţe sonorelor mandole.” Sau:
„Eu sunt o-mperechere de straniu
Şi comun,
De aiurări de clopot
Şi frământări de clape-
În suflet port tristeţea planetelor ce-apun,
Şi-n cântece, tumultul căderilor de ape...”

Mulţi comentatori au evidenţiat farmecul poeziei depărtărilor, lucru valabil câtă vreme poetul cultivă peisajul. Peisajele lui excelează în străluciri violente, unde se desluşesc numai formele gigantice. În „Roamnţa soarelui” se desfăşoară o perspectivă planetară:
„Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor dau zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.”

El face din romanţă o mică enciclopedie sentimentală. Astfel apar fauni, parce, nimfe, silvani, bacante, persoane notorii din lumea artelor, titluri din creaţii célèbre. Enigma eternului feminine devine şi mai profundă când e purtată prin geografii vechi, cu nume fascinante; exotismul ca şi senzualitatea, are la Minulescu o expresivitate doctă:
“Lesbos mi-a dedicate un temple,
Citera altul,
Mi-a dăruit arhipelagul cu toate florile
Şi-argintul
Monezilor cu efigia lui Eros-blond
Din Orient,
Ovidiu m-a adus la Roma într-un sicriu de pergament…”
Erosul reprezintă tema şi, în acelaşi timp, mitul cel mai consistent al romanţei. In “Strofe pentru toată lumea” şi mai ales în “Nu sunt ce par a fi” parodia creează ceea ce Minulescu însuşi numeşte “romanţa meschină”:
“Dac-ai crezut c-ar putea să fie
Ceva mai mult decât ce-a fost, te-ai înşelat!...
N-a fost decât un început de nebunie,
De care-ntâmplător ne-am vindecat.”
Minulescu a trecut încet –încet de la simbolism la baroc. Romanţele lui sunt mărfuri de import aclimatizare pe sol românesc. El a îmbogăţit natura poeziei româneşti cu un peisaj nou şi peisajul simbolismului cu un colţ de natură indigenă. El persiflează simbolismul. Peisajele minulesciene sunt baroce nu numai prin parcurile cu statui şi nimfe, ci chiar în ipostazele sălbatice, cum ar fi tablourile marine. Ideea lumii ca teatru, cu care el se joacă pe o scenă imaginară, face carieră în epoca barocului.
În versurile lui se întreţes: nostalgicul, melancolia, enigmaticul, sentimental evadării, şi, uneori, şi poza cu declamatoriul. Romanţele sale distilează sentimente vagi, dominate de gesture teatrale, toate contopite într-o policromie pseudosimbolistă. În “Ecce homo” el este “ o-mperechere de straniu/ Şi comun,/ De aiurări de clopot/ Şi frământări de clape...”:
„Eu sunt o armonie de proză
Şi de vers,
De crime
Şi idile,
De artă
Şi eres-
În craniu port Imensul, stăpân pe Univers,
Şi-n vers, voinţa celui din urmă Nenţeles!...”

Perpessicius a avut dreptate să considere că poezia erotica a lui MiINULESCU este cea mai personala de la Eminescu incoace.

Ion Minulescu:
A XI - porunca
Asculta, priveste si taci!...
Asculta, sa-nveti sa vorbesti,
Priveste, sa-nveti sa cladesti.
Si taci, sa-ntelegi ce sa faci...
Asculta, priveste si taci!

Când simti că păcatul te paste
Si glasul Sirenei te fura,
Tu pune-ţi lacăt la gura
Si-mplora doar sfintele moaste -
Când simţi că păcatul te paşte!...

Când simti că dusmanul te-nvinge,
Smulgându-ţi din suflet credinta,
Asteaptă-ţi tăcut biruinta
Si candela minţii nu-ţi stinge -
Când simţi că duşmanul te-nvinge!

Când braţele-ncep să te doara,
De teamă să nu-mbătrânesti,
Ramâi tot cel care eşti -
Aceeaşi piatră de moara -
Când braţele-ncep să te doara!...

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveste şi taci!...
Din braţe fă-ti aripi de fier
Si zboara cu ele spre cer!...

REFERINTE CRITICE:

N. Davidescu, Aspecte, I; Camil Petrescu, in Cetatea literara, nr. 3, 1926; E. Lovi-nescu, Critice, VII, IX; Perpessicius, Mentiuni, I; G. Calinescu, Istoria; S. Cioculescu, Aspecte lirice;T. Vianu, Figuri si forme literare, 1946; E. Sperantia, Amintiri din lumea literara, 1967; MINULESCU Tomus, 15 poeti; Maria Badescu, in Arges, nr. 1, 1968; P. Constantinescu, Scrieri, IV; D. Micu, inceput; C. Ciopraga, Literatura; O. Sulutiu, Scriitori si carti, 1974; E. Manu, Sinteze si antisinteze literare, 1975; I. Vartic, Spectacol interior, 1977; E. Manu, /. Minulescu si constiinta simbolismului romanesc, 1981; I. Pop, in Steaua, nr. 1, 1981; Al. Piru, in Ateneu, nr. 1, 1981; N. Carandino, in Astra, nr. 2, 1981; S. Cioculescu, in Romania literara, nr. 3, 1981; V. Fanache, in Steaua, nr. 12, 1981; MINULESCU Zaciu, in Steaua, nr. 12, 1981; F. Aderca, Contributii, I; C. Cublesan, Teatrul intre civic si etic, 1983; P. Mareea, Concordante si controverse, 1983; D. Dimitriu, Introducere in opera lui Ion Minulescu, 1984; D. Micu, Modernismul; MINULESCU Scarlat, Istoria poeziei romanesti, II, 1984; Adriana Iliescu, Poezia simbolista romaneasca, 1985; Mioara Minulescu, Amintiri despre Ion Minulescu, 1985; I. Pop, Jocul; G. Ivascu, Confruntari literare, II, 1986; Sina Danciulescu, Poetica minulesciana: interpretari critice, 1986; A. Sasu - Mariana Vartic, Romanul romanesc, II; R. Boureanu, Vazuti in oglinda timpului, 1987; I. Negrila, Insemnari despre scriitori, 1987; C. MINULESCU Popa, Clasici si contemporani, 1987; F. Aderca, Contributii, II; I. D. Balan, Repere critice, 1988; D. Caracostea, Scrieri alese, II, 1988; S. Mioc, Anamorfoza si poetica, 1988; MINULESCU Vasile, Conceptul de originalitate in critica literara romaneasca, 1988; S. Cioculescu, Itinerar critic, V, 1989; Gh. Grigurcu, De la Mihai Eminescu; Perpessicius, Scriitori, IV; A. Sasu - Mariana Vartic, Dramaturgia romaneasca, III.

Ion Ionescu/Bucovu
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

amintiri fugare

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Sept 25, 2014 8:46 pm

amintiri fugare

cad alte frunze, alte păsări zboară,
cum mai zburau la noi odinioară,
vin alte toamne cu aceleaşi nume,
dar noi trăim de-acum în altă lume.

dimineţile mocnesc singurătate,
şi toamna trece rece prin cetate,
din mrejele cu vălul de aramă
vin amintiri fugare puse-n în ramă.

prin sat trec umbre grele de tăceri,
unde s-au dus potecile de ieri?
cine s-a răzbunat cu-atâta ură,
unde e nucul meu din bătătură?

şi prispa mea cea plină de ulcele
şi nopţile dormite prin vâlcele?
unde-i fântâna noastră cu izvoare,
din care-au curs legende milenare?

pe bolta naltă îmi ridic privirea,
se cuibăreşte-n suflet iar uimirea,
atâtea stele sunt pe cerul sfânt
şi-atâta dragoste e pe pământ.

mătasea lunii-mi cade pe covor
şi vraja ei de-acum îmi dă fior,
în jurul meu plutesc ca nişte ape
doar amintirile ce-mi cad pe pleoape...

vineri, 26 septembrie 2014
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

hai...

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Sept 26, 2014 7:04 pm

hai...

hai să ne ducem departe
de durerile noastre,
să semănăm garofiţe-n grădină,
să ne declarăm inocenţi
într-un spital de nebuni,
să uităm data naşterii
şi s-o luăm de la cap,
să convingem fantomele
să stea cât mai departe de noi,
să lăsăm tristeţile
la capătul lumii;
vino mai aproape iubito,
apropie-te de malul meu,
nu lăsa noaptea
să curgă în singurătate,
nu lăsa lacrima neştearsă pe ochi,
nu lăsa singurătatea
să se lovească de întrebări,
vino mai aproape, iubito,
că toamna ne cheamă
să ascultăm nocturne de Chopin.

sâmbătă, 27 septembrie 2014






avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

codrul s-a rărit de frunză

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Sept 30, 2014 12:38 am

codrul s-a rărit de frunză


codrul s-a rărit de frunză
e târziu şi vântu-aleargă,
unde-am fost oare cu tine,
mersul tău mă ameţea,
tu veneai din lumi străine
ca să-mi tulburi toamna mea.
unde rămăsese timpul
care sărăcea copacii?
frunza lor luată de vânt…
auzeam râul cum plânge
şi mi te chemam în van,
toamna –n care delirai
era iad şi era rai,
sâni amari la gura mea
cu stamine şi parfumuri,
în culori de peruzea,
rătăcind mereu pe drumuri…
fericiţi muream în doi
într-un dulce somn divin,
fericiţi doar amândoi,
îmbătaţi de-un tainic chin.
singură deschizi fereastra
să auzi toamna prin munţi,
delirând cu amintirea
celei mai frumoase nunţi…

duminică, 28 septembrie 2014




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

sălciile mele

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Oct 02, 2014 10:57 pm

sălciile mele


sălciile mele,
care poartă
toamna-n ele,
norii trec
mereu în turmă,
lasă
dealurile-n urmă,
soarele
fără putere,
cade sera în tăcere…

se aude cornul,
sună,
peste laptele
de lună,
stelele
se-aprind în țâțe,
dorurile
să le-ațâțe,
și-n miros
de mărgărint
cade bruma
de argint,
și așa încet
cu-ncetul,
mi s-a cam rărit
făgetul,
de frunze
şi de podoabe
rotunjind
lumina-n boabe.

ia-mă, gândule,
și du-mă
cu suflet bătut
de brumă,
într-o liniște
lacustră,
unde umbrele
mă mustră,
unde se dezleagă
legi,
căutând
să le-nțelegi,
vărsând luna
în urcioare
cu lacrimi
de fată mare
și urcând
mereu la cer
ca să nu rămâi
stingher.


7 noiembrie 2013

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 4 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum