Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Ion Ionescu-Bucovu

Pagina 3 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

La multi ani !

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Dum Ian 06, 2013 2:26 am


_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Ian 06, 2013 7:43 am

Mulțumesc Rodica, mi-ai făcut o frumoasă surpriză pentru care-ți foarte mulțumesc. Îți doresc multă sănătate și tot binele din lume.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

eminescu-orpheu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Ian 13, 2013 1:04 am

eminescu-orpheu
(sau dorul de absolut)
eminescu este orpheu al românilor,
va rămâne ca homer o legendă,
poeziile lui sunt psalmi biblici de dragoste
care întrec poezia lui solomon
și ne devoră până la lacrimi
cu tragicul lor dureros de dulce.
natura la el este un templu mirific
în care iubirea e regină
și tronează peste păduri,
ape, mări și țări,
se răsfață în iarba de omăt,
într-un văzduh de basm, tămâiet
de mirosul florilor,
într-un concert vivaldian
acompaniat de puzderia gâzelor
pe care poetul le umanizează.
când îl privim se face depărtare
pentru că el vine din mit,
e frate cu soarele, cu luna, cu stelele,
el e zeul tutelar al limbii române,
a rupt orizontul limbii în două,
a despărțit apele de uscat,
dând sonoritate limbii
și cununând-o cu graiul popular.
acest tânăr cu ochii mari
va umbla prin sufletele noastre
ca un orpheu și ni le va răscoli
cu dorurile lui,
ne va înduioșea, ne va bucura, ne va întrista,
cât va dăinui limba românească.

duminică, 13 ianuarie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Ian 15, 2013 8:26 am

Minunata caracterizare!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

baladă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Feb 10, 2013 1:22 am

baladă

ca ulise vin din luptă,
prăfuit de marșuri lungi,
cu o sete ne-ntreruptă
osteneala să-mi alungi.

ne vedem în basme albe,
străjuind același vis,
să-ți aduc atâtea salbe,
ca o creangă de cais.

spală-mă deja de jale,
ca să fim mereu ferice,
să pornim pe altă cale,
cu miresme și aglice..

să trăim ca înainte,
țărm de aur și cleștar,
cu o dragoste fierbinte,
să plecăm în lume iar.

căci în buză de amurg,
toate cântecele dor,
toate râurile curg,
spre o mare de amor.

să plecăm dintre dureri,
ca un cântec de clavir,
să lăsăm ziua de ieri,
doar bătută de zefir…

nu te mai uita în urmă,
ne dor rănile ce-au fost,
visele ce ni se curmă,
nu mai au azi nici un rost.

duminică, 10 februarie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Feb 20, 2013 4:16 am

BOGDAN PETRICEICU HAȘDEU-
un reprezentant al „Sturm-und-Drang”-ului românesc

Pe data de 26 februarie se împlinesc 175 ani de la nașterea unui mare cărturar care și-a închinat viața culturii, științei și artei românești. Autodidact, poliglot, poet, prozator, dramaturg, filolog, istoric și folclorist, Bogdan Petriceico Hașdeu a fost o personalitate proteică și un spirit enciclopedic.
Descendent al unei familii de boieri moldoveni cărturari, el s-a născut la 26 februarie 1838 în Cristinești, Hotin și a murit la 25 august 1907 la București. Și-a făcut studiile liceale la Chișinău și de drept la Harkov, fără să obțină vreo diplomă universitară. În 1857 s-a stabilit la Iași unde a colaborat la mai multe ziare, apoi între 1896- 1900 este profesor la Universitatea din București, director al Arhivelor statului , în 1877 membru al Societății Academice Române și al mai multor academii străine.
Volumul lui de „Poezii”-1873 anticipează pe Macedonski sau pe Arghezi, în timp ce versurile din „ultimii nouă ani de literatură (Sarcasm sau ideal-1897)” sunt dovada marilor frământări lăuntrice, după moartea fiicei sale, Iulia.
În proză are încercări notabile. Nuvela „Duduca Mamuca” îi aduce un proces de presă iar romanul istiric „Ursita” rămâne neterminat.
Autorul unei „Principie de lingvistică” întocmește proiecte monumentale precum ”Cuvente den betrani” în trei volume, însumând texte românești vechi sau ”Etimologicum Magnum Romaniae” în 4 volume până la cuvântul „bărbat”- o adevărată enciclopedie națională și antologie de literatură populară și cultă. Editează „Arhiva istorică a României” în 3 volume, publică două tomuri din „Istoria critică a românilor”
Face monografii istorice precum cea a lui „Ion Vodă cel Cumplit” , precum și ale lui Petru Rareș, Luca Stroici, Vlad Țepeș, Negru Vodă.
Gazetarul, urmând pe Heliade Rădulescu, tratează mai toate temele timpului, de la problemele vieții politice, sociale, culturale, științifice românești, având un condei satiric cu vervă și replică.
El studiază mitul poporului român, a descifrat „glasul popoarelor”în limbă, folclor și istorie iar în ”Magnum Etimologicum” și „Istoria critică” a trasat harta etnică, morală și politică a istoriei naționale. Este printre primii care pune problema originii noatre dacice, colecționează texte vechi și le editează.
Încă studiile lui mai au rezonanță și astăzi în conștiința poporului român.
Îm poema cosmogonică „Dumnezeu”, poetul vrea să afle taina adâncă a lumilor și pare a o găsi în iubire:
„Extazul mă răpește. Aud Divinitatea;
Mă-ntrebi: ce-s eu? Iubire. Mă-ntrebi: ce fac? Iubesc.
De n-aș urzi pe cine mi-aș revărsa iubirea?
Ca să iubesc. Mă sfâșii, urzind din mine lumi!”
Ultimii ani din viață au fost umbriți de moartea fiicei sale, Iulia care l-a făcut să intre în tenebrele ocultismului.
Prof. Ion Ionescu-bucovu
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

glas de primăvară

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Feb 23, 2013 9:19 pm

glas de primăvară

a început să bată vânt,
dulce, drag, de primăvară,
dați-mi iară o vioară
și arcușul să vă cânt.

a început să bată vânt
peste creangă, peste flori,
îmi trezește noi fiori,
dați-mi naiul să vă cânt.

a început să bată vânt
peste amintiri duioase,
hai, ieșiți afar din case,
primăvara să vă cânt!

a deschis ochii în soare,
cu destinul în spiral,
a venit fără egal
primăvara vrăjitoare.

curg fântânile prin mine,
gâlgâind izvoarele,
luminează soarele
raze dulci, raze divine.

noaptea stelele scânteie,
parcă-s niște lampadare,
luna cade în izvoare
în culori de curcubeie.

natura a-nverzit caisul
cum cos femeile pe ii
cadrane dragi de veșnicii
punând în ele dorul, visul…

joi, 21 februarie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

e bal mascat la bellagune

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Mar 02, 2013 2:39 am

e bal mascat la bellagune

sufletul meu e un fel de sahară bătută de vânt
ce pustiu dureros m-a cuprins ce siberii albe
cu ghețuri și zăpezi printre taigale pustii
unde se odihnesc lupii secolului douăzeci și unu
gata oricând să sară cu colții în ceafa cuvintelor
să le sugrume, să lase în urmă numai hoituri
de vocale și consoane schioape înecate în sânge
e bal mascat la bellagune o caleașcă veche a oprit
și din ea au coborât măștile de carnaval
marchizi pedanți în pași de gavotă
și crinolinele care se rotesc în valsuri galante
gondolierii dorm pe perne de vis
într-o veneție înghețată așteptând să coboare
luna pentru serenadele lor romantice
e bal mascat la bellagune muzicile cu melodiile lor
suave despletesc valurile ușor ondulate
doar porumbeii în piața san marco ciugule
bobițe de adevăr dintr-o poveste fără sfârșit
îndrăgostiții din alt veac cu fracuri străvechi
și rochii demodate se plimbă prin trecut
ca printr-o catacombă plină cu mumii egiptene
umbrele în jurul lor ca niște fantome se joacă
prin firidele timpului cu clepsidrele sparte
din care curg firișoare de nisip pe margini
de rochii dantelate rococo vântul leagănă zări
sublunare cu miresme exotice de parfumuri
ridicând perdeaua de pe un vis oamenii se trezesc
în mascarale fără rușine terfelind steaua
cu ochii de târfe poemele spun parcă-nceputuri
de orizonturi infinite din sufletul unei viori
se-aud nevralgice strunele trezite de un arcuș
care a înnebunit într-o mână de muzician
e bal mascat la bellagune brațe de constelații
tremură-n unde spânzurate de dom
numai sufletul meu e un fel de sahară bătută de vânt
care se învârtește printre aceste obiecte
fugind de stihia timpului care m-a cuprins
cu aripa lui implacabilă.

sâmbătă, 2 mar
tie 2013



avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Horia Zilieru- un „orfeu îndrăgostot ” de marea poezie

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Mar 03, 2013 7:39 pm

HORIA ZILIERU- UN „ORFEU ÎNDRGOSTIT” DE MAREA POEZIE
L-am întânlit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înființarea Școlii Pedagogice din Câmpulung –Muscel. Era vesel, exuberant, pus pe șotii în grupul unor colegi de școală pedagogică cu care copilărise. Știam că este poet și curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieții până astăzi. Argeșan de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racovița, județul Argeș, cu liceul făcut la Câmpulung și Facultatea de filologie la Iași), ieșean prin adopție (secretar general de redacție la „Iașul literar”,redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iașului și un mare om de cultură.)
Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianța „Iașului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefață de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluția ulterioară.
Deabia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-și desăvârșească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimițându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoștea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză. Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky și chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbold:
Ca umbra unei harfe pe cetate
Prin nervi îmi umblă păsările rare
Și toată-ntemeierea vie doare
În albii mari de mări însingurate
Și trece-n sus pe osuar de lume
cu vetre goale în orbite oarbe
Ca-ntr-un spital bolnavele parfume.
Cine citește pe „Amon- Ra” își dă seama că petul s-a maturizat. Aș cita acest poem pentru că aici cuvintele lucrează mai mult ca ideea:
Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen
Balcoane cu nuduri în golfuri dispar
Silabe de rugă migrează adânc
În nervii romanței cu plopii impari
Serafic pagode de crini în amor
Nutresc-și explozii de cupe în ger
Acoper țărâna cu cu mov de parfum
Și harfe-n orbită de lună ne cer
Bolnavul meu aer divinul țesut
Destramă sub coaste și-n văi de cristal
Ținutul cu iarbă în veșted balans
Cu preșuri de aur ne-așteaptă la bal
……………………………………..
Virtuozitatea poetului de a crea imagini fastuoase, luxuriante se manifestă în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, care nu sunt altceva decât imense metafore: Leagănul de unde în orgie/ cu zvâcniri de sfere în lagună/ vulturi negri sperie în lună/ pe deschise răni cu masca vie. (Fântână)
În poezia lui erotică există o acumulare de elemente vegetale, idila sau declarația de dragoste plasându-se totdeauna într-un cadru fabulos: Și vântul se face un șarpe gelos,/ pe trunchiuri cu semne secrete de ieri/ și-n iarba vicleană, un fluier de os/ respiră colombe de lut, învieri, (…) Doar mâna-ți subțire, în taină de fum,/ târzia garoafă o sună încet/ și-mi pică pe buze, un dulce nescrum,/ miresme ca-n urne cu tristul verset,/ căci urnă ți-i gura, în care sărut/ o castă tristețe de noapte și-un vin/ ceva săvârșește-n lăuntrul durut,/ în tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin…(Nevinovata superstiție)
Urme eminesciene găsim în „Muzică”, miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, „Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, „Asfințitul crinilor” ne amintește de asemenea de autorul rondelelor:
Agonizează crinii în cetate
Și muzici pun pe tâmple o paloare
Și pene ard în albul în lingoare
În ochii orbi visând singurătate
………………………………
În „Umbra paradisului” cele 30 de elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate din vechii truvieri „ ce se visară, clopotnițe, sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora rară.”:
O febră crește încălzind carmina/
și-n jumătăți de marmuri coapse pure;/
pe patul de logodnă plâng femure,/
în golul dintre stea și rădăcine.
„Nunțile efemere” aduc ceva din ermetizarea barbiană:
Paznicii la vechi tenebre/ bat cu tirsul greu de moarte/ prin dulci râpe în vertrebe/ sculând fluturii departe/ strânși ân coamă-n flori deșarte. (Luceafăr)
Vrsuri memorabile sunt și în „Iarna străveche”:
E verde frigul dincolo de tine
Corăbii lungi alunecă pe lume
Fruct înaintea florilor virgine
c-un blând adio de curate brume
Sau:
Și baruri mari se umplu de pahare
o ceață moale închizându-mi chipul
ca morții fără glorie-n uitare
în fața nopții-nsângerând nisipul
Poet al melancoliei, Horia Zilieru temporizează atmosfera poemelor din semitonuri, din cuvinte meșteșugite ca mătăsurile cu o moliciune șerpească, așa bunăoară în „Tragica muză”:
Te ninge basm pe umărul virgin
cu oasele în diafanul frig
pe coapsele lacustrei, când te strig
cu nervii-n rocile fierbinți de vin
cu scrum de timp în vasul funerar
(odată tandru îl voi bea și eu)
scobor la bal pe verdele ghețar
în tonuri vii și cu misterul viu.
Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, lacustra cu coapse , timpul are scrum, vasul e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal oniric are loc pe un ghețar cu o culoare stranie, având senzația de frig.
Ca și la Eminescu, urmele înaintașilor se topesc în originalitatea discursului lui poetic, desprinderea de ele ne dă un poet de o originalitate nebănuită:
Deasupra vetrei fumul ne-mpreună
În ritual de nuntă lungi fiole
Trag probele de foc dintr-o lagună
Cu cratere zidite din viole.

Și petre multe de eternul mării
evocă-n scoicile de mult închise
Strigări de păsări în prohod ucise
Cu gâtul lung în lăcrimarea serii.
El a scăpat de zeii tutelari care l-au obsedat și l-au hrănit spiritual, poezia lui fixează imaginea unui poet cu un talent neobișnuit, exprimând sensuri adânci și profunde, rămânând un virtuoz al cuvântului, cu o imagistică barocă de priceput orfevru.

Prof. Ion Ionescu-Bucovu




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Mateiu I. Caragiale- romancier

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Mar 24, 2013 8:20 am

Mateiu I. Caragiale-romancier
(128 de ani de la naștere)
Am recitit decurând romanul lui Mateiu I. Caragiale „Craii de Curtea Veche” și am redescoperit o proză proaspătă cu valențe nebănuite, care mi-au scăpat la prima lectură. Mă gândeam apoi la soarta scriitorului, nedorită de tatăl Caragiale care zicea că „Un tată ar trebui să fie din cale afară denaturat ca să ureze vreunuia, celui mai nemernic dintre copiii săi, cariera de publicist onest. Douăzeci și patru de copii să am -să mă ferească Dumnezeu!- pe toți i-aș face oameni politici, adică avocați; și dacă unul n-ar fi în stare să învețe măcar atâta, l-aș învăța să prinză câini cu lațul. Hengher, da! da’ literat, nu!”
Și cum niciodată nu iese așa cum doresc părinții, cei doi fii ai lui Caragiale, Luca și Mateiu, tocmai de literatură au avut parte. Primul și-a frânt existența de timpuriu și a rămas la faza încercărilor, cel de al doilea a reușit greu să cristalizeze o operă unică, investită cu incontestabile și remarcabile virtuți artistice, care i-a asigurat un loc pe veci în rândul literaturii.
Pe cât de singulară a fost opera sa, pe atât de ciudat a fost destinul său uman, în jurul căruia s-au țesut și se țes valuri de legende. S-a născut în București la 25 martie 1885 ca fiu nelegitim al dramaturgului, fapt ce va provoca mai târziu, grave complexe de inferioritate și o zbatere continuă, aproape disperată de a-și depăși condiția de bastard, pentru a o înlocui cu o iluzorie descendență nobiliară.
Caragiale l-a iubit și l-a luat el în întreținere, căutând să-i facă un viitor cât mai bun. Îl înscrie la colegiu, distingându-se printr-o excelentă pregătire școlară, mai ales la istorie, devenind pasionat pentru heraldică. În 1904 Caragiale se autoexilează la Berlin unde îl ia și pe Mateiu, determinându-l să se înscrie la drept. De aici înainte viața lui urmează alte căi. La Berlin Mateiu urmărește viața nobilimii germane, pe care o imită, comportându-se cu aere aristocratice. Văzând acest lucru, Caragiale tatăl îl expediază în țară, rugând-o pe sora lui, Lenci, să-l supravegheze. Are o tentativă de a se înscrie la școala de ofițeri, respins însă la admitere, se încrie la facultatea de drept, spre satisfacția tatălui. „Știam pe de rost nesărata plachie de sfaturi și de dojane ce mi se slujea de-acasă cam la fiecare început de lună; sfaturi să purced cu bărbăție pe calea muncii, dojane că nu mă mai îndublecam să purced orată.”-își va reaminti el mai târziu despre acestă perioadă. Studiile juridice sunt întrerupte, iar licența de domeniul amăgirii, spre surprinderea și dezamăgirea tatălui. Mateiu scrie poezii pe care le publică cu ajutorul tatălui care îl apostrofează pe Topârceanu încercând să se îndoiască de poeziile lui : „Da’ cine ești tu mă…să-mi dai mie lecții de poezie?”-îl întreabă iritat dramaturgul.
Tragedia cea mare vine pe 9 iunie 1912 când Caragiale se sfârșește la Berlin.Acum Mateiu pierde principalul său sprijin, trecând prin vicisitudini tulburătoare, tribulații morale și materiale istovitoare. Ocupă funcții destul de modeste, acordate mai mult din respect pentru cine fusese tatăl lui.
Este salvat de căsătoria cu Marica Sion în 1923, fiica poetului Gheorghe Sion, care avea o situație materială foarte bună. Acum se crede un adevărat senior pe domeniul soției și vrea să intre în diplomație, dar este refuzat discret de Titulescu.
Convins că este un neînțeles, cu visurile eșuate, Mateiu I. Caragiale devine un singuratic, se claustrează în locuința sa, construindu-și un univers propriu. Solitar, trăind himeric, își făurește o emblemă de aristocrat sub deviza: cave, age,tace (ferește-te, lucrează, taci).
Am trecut prin viața lui pentru faptul că existența lui s-a răsfrânt sugestiv și în operă, asigurându-i acel farmec neobișnuit și o originalitate autentică.
Apariția lui în boema bucureșteană era bizară, stranie, și anacronică( vezi portretul făcut de Călinescu în a sa Istorie…)
Elaborarea și publicarea ”Crailor de Curtea Veche” a cunoscut un proces îndelungat și complicat. Partea întâi, ”Întâmpinarea crailor” a fost scrisă între 1916-1918, cea de a doua parte „Cele trei hagealâcuri” a fost redactată pe porțiuni și în perioade diverse: în 1918 episodul intrării lui Pașadia și Pirgu în restaurant: în 1920 evocarea călătoriei lui Pantazi pe glob, iar în 1921 rememorarea, de către Pașadia, a timpurilor trecute. Partea a treia, „Spovedanii”, e scrisă, parțial, în 1922; spovedania lui Pantazi e terminată în 24 decembrie 1924, iar a lui Pașadia la 4 august 1926. În sfârșit, partea a patra „Asfințitul crailor” este definitivată în 1927. Fragmentar, romanul a apărut în „gândirea” între 1926-1928, iar în volum a apărut în 1929.
Din păcate el nu și-a desăvârșit opera, murind la vârsta de 51 de ani la 17 ianuarie 1929.
În proză Mateiu I. Caragiale își remrmorează episoade din viața lui. Titlul romanului vine de la o anecdotă care circula pe acel timp, publicată și de I.L.Caragiale în „Vatra”: ”Fugind guvernul, precum s-a zis, a rămas orașul București pustiu și fără nici un feliu de rânduială. Atunce au început a domni oameni disperați și fără căpătâi, cari se numesc în limba poporului crai. Aceștia intrând în curtea domnească, pe când Bimbașa Sava lipsea, jăfuiră de toate, fără a lăsa nici măcar praful prin case. Găsind acolo semnele domniei, adică tuiurile și stindardele, se preumblau cu ele pe toate ulițele orașului.”
La apariție, romanul „Craii de curtea veche”, s-a bucurat de elogiile mai tuturor criticilor de la Perpessicius până la poetul Ion Barbu. Și nu este un roman propriu-zis ci mai mult o narațiune lipsită de arhitectura compozițională a unui roman. Episoadele nu au o evoluție liniară ci una contorsionată, întreruptă cu reveniri și divagații, pendulând între real și ireal. George Călinescu arată că aici întânlim „ o savoare ciudată, un aer de puternică originalitate, o mișcare moale, voluptoasă, un farmec indefinit care trăiește pe deasupra paginilor.” Aici avem pasaje cu portretizare nonografică și cu spovedanii, cu aprecieri ale autorului. Scriitorul participă la expedițiile nocturne ale crailor la birtul din Covaci, îi descrie, face un scurt istoric al bisericii Curtea Veche, după care urmează spovedania Penei Corcodușa, apoi arată cum i-a cunoscut pe crai, călătoriile lui imaginare cu Pantazi pe întreg globul, istorisește întâmplări din casa Arnotenilor, după care Pașadia moare și Pantazi pleacă peste graniță.
Cei trei crai sunt tot atâtea alte-egouri ale scriitorului. Toți fac parte din boema deșănțată a Bucureștiului. Noaptea mai ales, se reunesc prin birturi și taverne de mahala sau în tripouri clandestine, precum cel din casa Arnotenilor, unde se dedau beției, jocurilor de cărți, plăcerilor carnale și patimilor din zona promiscuității. Pașadia și Pantazi sunt ființe paradoxale, în ei se îmbină josnicia cu finețea, viciul cu virtutea, decăderea cu demnitatea. Organizează orgii și chefuri, cutreieră mahalalele întunecoase și speluncile, dar întotdeauna păstrează o ținută rece, o mândrie aristocratică. Practică viciul cu demnitate, își satisfac patimile în mod lent, sunt desfrânați fără a cădea în trivialitate, beau țuică și șampanie, dar cu gesturi măsurate, pătrund în medii de corupție cu atitudini de rafinament aristocratic. Ei își presară chefurile cu visuri melodice, uneori privesc tăcuți, cu ochii rătăciți spre ținuturi îndepărtate.
Pașadia este „jucător frumos, crai ahtiat, băutor măreț.” El descinde „ din oameni cu vază și stare”, rămânând „ tot așa de măreț în vițiu ca și în virtute”. Pantazi este și el de viță nobilă: „sunt grec, și nobil, mediteranian; cei mai vechi străbuni ce-mi cunosc erau, în suta a șaptesprezecea tâlhari de apă, oameni liberi și cutezători, vânturând după pradă mările în lung și-n lat, de la Iaffa la Baleare, de la Ragusa la Tripoli.
Pirgu este însă fundamental deosebit de cei doi. El este „lichea fără seamăn și fără pereche”, „soitar obraznic” , are „ suflet de hingher și de cioclu”, e „stricat până-n măduvă, giolar, rișcar, slujnicar, înhăitat cu toți codoșii și măsluitorii”. Pirgu reprezintă prezentul, Pașadia și Pantazi poezia trecutului. Simpatia scriitorului se îndreaptă către cei doi până la identitate. Prin ei autorul idolatrizează trecutul.
Imaginea Bucureștiului este descrisă sodomic, trivial plin de parveniți și ignoranți, cu străzi fără caldarâm, „ uliți strâmte, cu clădiri lipita una de alta”, maidane „pline de gunoaie și de mortăciuni” taverne scunde cu pământ pe jos, cu țigănci desculțe, Pena Corcoduța e beată moartă în droia de derbedei care-o acompaniau. E Bucureștiul de la porțile Orientului situat la începutul secolului al douăzecelea, unde balcanismul e la el acasă.
În roman se întrepătrund realitatea cu visul, realizate cu ironie și sarcasm, se revarsă o armonie de ireal, de poezie inefabilă. Are un stil propriu cu un pitoresc specific, îmbinând expresiile rafinate cu cele argotice, de mahala, e stăpânit de voluptatea culorii, fraza e melopeică, desfășurându-se în cadențe, stilul e specific Bucureștiului semiocidental și semibalcanic. Pirgu are o aventură nocturnă în Moși cu „ o desculță borțoasă în luna a noua”, lăudându-se că ”A fost di granda, era să fete pe mine, pe onoarea mea!”
Mateiu I. Caragiale prin acest roman deschide căile prozei moderne din secolul următor și rămâne un scriitor aparte în peisajul literaturii noastre.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

ACADEMICIANUL ȘI SCRIITORUL EUGEN SIMION LA 80 DE ANI

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Apr 21, 2013 8:57 pm

Academicianul Eugen Simion a ajuns la vârsta senectuții. La 25 mai împlinește vârsta de aur a vieții, adică 80 de ani. Fiul Sultanei și al lui Dragomir, cu ascendență ardelenească, născut în satul Chiojdenca din județul Prahova, studiază la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, unde a fost coleg de școală cu Nichita Stănescu. Între 1952 și 1957 urmează cursurile Facultății de Litere a Universității din București, având mari profesori precum Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. Obține titlul de doctor în științe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Șerban Cioculescu (1969).
După absolvirea facultății, devine cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române (1957-1962), lucrând în colectivul „Eminescu”, condus de Perpessicius. În perioada 1962-1968 este redactor al „Gazetei literare”iar între anii 1964-1971 este lector universitar la Catedra de Istoria literaturii române, Facultatea de Litere, Universitatea București. Ca tânăr student în această perioadă îl vedeam venind la Facultate cu un Folkvagen cu o punctualitate proverbială. Încă de atunci avea o mare pasiune pentru Marin Preda, care-i devenise prieten. Mi-amintesc că una din lucrările scrise pe care ni le-a dat nouă, studenților, a fost „ Semnificația salcâmului în romanul Moromeții de Marin Preda”.
Va funcționa apoi, între anii 1970-1973, invitat ca lector de limba română la Universitatea Sorbonne (Paris - IV), apoi obține o bursă de studii în Republica Federală Germania (1974).
În 1965 scrie „Orientări în literatura română” cu care ia premiul Uniunii Scriitorior Români, lucrare în care se ocupă de scriitori ca T. Arghezi, G. Călinescu, Al. Philippide, T. Vianu, E. Lovinescu, Paul Zarifopol, Perpessicius, Z. Stancu, Marin Preda, ,Eugen Barbu, Nichita Stănescu etc.
Între anii 1971 și 1973 a predat limba română la Sorbona, având legături cu scriitori și profesori francezi, cu care prilej scrie „Timul trăirii, timpul mărturisirii, Jurnal parizian”, volum de memorialistică care cuprinde impresii și analize pătrunzătoare despre fenomenul cultural francez. Urmează apoi „Scriitori români de azi”, vol.1, 1974 și vol. 2,1976 cu care obține premiul Academiei, urmate de încă alte volume despre scriitorii contemporani.
A fost ales Președinte al Academiei Române cu care prilej a editat „Caietele Eminescu”.
Din1971 devine conferențiar universitar, iar din 1990 profesor universitar al Facultății de Litere de la Universitatea din București. Din 2006 este director general al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București.
Are o bogată activitate profesională, culturală și publicistică pe care o ilustrez și aici :
]Activitatea profesională
 1957-1962 – Cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” al Academiei Române
 1962-1968 - Redactor al „Gazetei literare”
 1964-1971 – Lector universitar la Catedra de Istoria literaturii române, Facultatea de Litere, Universitatea București
 1970-1973 - Lector invitat de limba română la Universitatea Sorbonne (Paris - IV)
 1971-1990 – Conferențiar universitar, Facultatea de Litere
 1990 – Profesor universitar al Facultății de Litere, Universitatea din București
 Din 2006 – Director general al Institutului de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu” din București
ăActivitatea culturală și publicistică
 1960 – începe colaborarea sa la revistele „Gazeta literară”, „Contemporanul” și „Viața românească”
 Din 1968 – colaborează săptămânal la „România literară” și din 1991, la „Literatorul”
 1983 - redactor al revistei „Caiete critice”, revistă de critică și teorie literară. Din 1990 devine director al „Caietelor critice”
 1993 - Devine membru al Academiei Române
 1998 – Este ales Președinte al Academiei Române
 Doctor Honoris Causa al universităților din Iași, Galați, Târgoviște, Arad și al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău
 2006 – Își încheie activitatea de Președinte al Academiei Române
 Este președintele Secției de Filologie și Literatură a Academiei Române
 Scrie în mod regulat la ziarul „Ziua”
 A publicat peste 3.000 studii și articole în reviste de specialitate
 Este coordonatorul Dicționarului general al literaturii române, vol. I-VII, 2004-2009
 Din 2005, sub numele Ariergarda avangardei, ține o rubrică permanentă în revista „Cultura”
]Opera
]Volume publicate
 Proza lui Eminescu, 1964
 Orientări în literatura contemporană, 1965
 Eugen Lovinescu, scepticul mântuit - (Eugen Lovinescu, the Redeemed Skeptic), 1971 (ediția a doua, 1994)
 Scriitori români de azi, I, 1974 (ediția a doua, 1978)
 Scriitori români de azi, II, 1977
 Timpul trăirii, timpul mărturisirii. Jurnal parizian, 1977, (a doua ediție, 1979, a treia ediție, 1986), 1983 - ediția în limba maghiară
 Dimineața poeților, 1980, (a doua ediție, 1995, a treia ediție, 1998).
 Întoarcerea autorului, 1981, (a doua ediție, 1993)
 Scriitori români de azi, III, 1983
 Sfidarea retoricii, 1986
 Scriitori români de azi, IV, 1989
 Moartea lui Mercutio, 1993
 Limba maternă și limba poeziei - Cazul Christian W. Schenk, colecția Phoenix 1993
 Convorbiri cu Petru Dumitriu, 1994
 Mircea Eliade, un spirit al amplitudinii, 1995
 Fragmente critice, I, Scriitura publică, scriitura taciturnă, 1997
 Fragmente critice, II, Demonul teoriei a obosit, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1998
 Fragmente critice, III, Fundația „Scrisul Românesc” & Univers Enciclopedic, 1999
 Fragmente critice, IV, Univers Enciclopedic, 2000
 Ficțiunea jurnalului intim, (3 volume), Editura Iri & Univers Enciclopedic, 2002
ăCărți traduse în limbi străine
 Élmények kora, vallomások kora. Párizsi napló, 1983
 Imagination and Meaning. The Scholarly and Literary Worlds of Mircea Eliade, (in collaboration), The Seasbury Press, New York, USA, 1984
 Die Mitte der Aufszätze zu Mircea Eliade (in collaboration), Suhrkamp Verlag, Frankfurt, 1984
 The Return of the Author, Northwestern University Press, Evanston, Illinois, USA, 1996
 Le Retour de l'Auteur, L'Ancrier Editeur, Strassbourg, 1996
 Mircea Eliade, Spirit of Amplitude, East European Monographs, USA, 2001
 Mircea Eliade, romancier, Paris, Oxus, 2004
]Afilieri
 Membru și președinte al Academiei Române
 Membru al Uniunii Scriitorilor din România
 Membru de onoare al Academiei de Științe a Moldovei
 Președinte al Consiliului Național pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare, până în aprilie 2006. Președinte al Comisiei Naționale pentru Certificarea Diplomelor și Certificatelor Universitare în domeniul Filologie, din aprilie 2006.
]Premii și distincții
 Premiul Uniunii Scriitorilor i-a fost acordat de cinci ori
 Premiul Academiei Române în 1977
ă]Repere critice
 Andrei Grigor, Eugen Simion (monografie, antologie comentată, receptare critică), Brașov, Editura Aula, 2001
 Eugen Simion ‒70. Manual de trudire a cuvântului, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003
 Dicționarul general al literaturii române, vol. VI, S-T, București, Editura Univers Enciclopedic, 2007
Legături externe
 Manuscrisele eminesciene
 Pagina de autor pe siteul revistei "Cultura"
La cei 80 de ani îi urăm distinstului profesor sănătate, ani mulți și fericiți !

ION IONESCU BUCOVU


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

EUGEN SIMION LA 80 DE ANI

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Apr 23, 2013 10:41 pm

avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

de ne rupem iar în doi

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Apr 30, 2013 7:29 pm

de ne rupem iar în doi

eu sunt umbră, tu lumină
în această primăvară,
eu sunt dorul, tu ești vină,
ce apari în prag de seară.

am căzut din vini în vini,
păcatul ne-nfășoară,
eu îți propun, tu mai înclini
să ne-ntâlnim o oară.

târziu de tot noi vom vedea
cum viața o să poarte
într-o pustiitoare stea,
durerea către moarte.

mâna ta nu mai dezleagă
pasărea închisă-n noi,
viața nu ne e întreagă
de ne rupem iar în doi.

timpul nostru se tot duce,
rana veche bate-n puls,
vom fi răstigniți pe cruce
într-un veșnic, trist, apus.

coborâm în pietre goi,
prin cenușa ce ne-apasă
și sub formă de strigoi
ne vom întâlni la masă.

și ne vom spăla de rugi
toate colbuite-n veac,
răstigniți pe două cruci
ca proscrisul cel pribeag.


miercuri, 1 mai 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Vin Mai 17, 2013 6:13 pm

Am avut ocazia sa-l cunosc pe academicianul Eugen Simion la Iasi...o personalitate de exceptie si un Om adevarat

La multi ani d-lui academician, care va fi sarbatorit la Academie in data de 23 mai.

Citesc cu mult drag poeziile dvs...sunt minunate...va multumesc !

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Mai 17, 2013 6:53 pm

Mulțumesc Rodica. Eugen Simion mi-a fost profesor și conducătorul lucrării de gradul întâi în învățământ. E un om deosebit, plin de bunătate și modestie.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

vara

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Iun 18, 2013 12:09 am

vara
 
vara inundă natura de lumină
se topesc zările sub focul astrului ceresc
lumea fuge după umbră și năluciri
la căderea nopții seara se preface în intangibil
greierii cântă și trenurile trec spre infinit
dragostea se diluează cu apă de colonie
poezia tace cuprinsă de orgolii
inocență demonică plină de singurătate
corpuri goale de femei plutesc printre nuferi
diadre dezbrăcate cu sânii tari
o rândunică lasă o zgârietură pe cer
cine a zis că geniul nu vorbește cu gura sa
visul meu nu crește niciodată din vară
el trăiește unde moare rațiunea
în spatele memoriei nu cresc decât mărăcini
număr clipele suspinele ritmice
palatele de apă și vis parcurile unde dorm frunzele
și sunt bogat dansez gavote iar între o silabă și alta
în loc de accente intercalez
neșterse așchii de speranță
un pescăruși se oprește în cristalul aerului
precum o lacrimă care-și caută chipul pierdut
din ochii tăi țâșnește o lumină albastră
care mi-aduce o bucurie pătimașă
nici setea nici privirea nu te cuprind
te văd infinit de frumoasă
cu tine a apărut vara, cerul și toate cele de pe pământ
și tot cu tine vor dispărea în infern.
 
marţi, 18 iunie 2013

 
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

MAIORESCU ȘI POEZIA „CONVORBIRILOR LITERARE”

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Iun 19, 2013 12:22 am

MAIORESCU ȘI POEZIA „CONVORBIRILOR LITERARE”
 
Dacă n-ar fi existat Alecsandri și Eminescu mă întreb ce s-ar fi întâmplat cu „Convorbirile literare” ale lui Maiorescu. Cred că nu s-ar fi mai vorbit de ele. Junimea luase ființă în anul 1863 la Iași dintr-o pleiadă de intelectuali de formație ideologică germană : Rosetti, Pogor, Carp, și Negruzzi, avându-l în frunte pe însuși Maiorescu, toți boieri, politicieni și parlamentari. Având la bază ideologia maioresciană a formelor fără fond, spiritul critic și critica în marginea adevărului, junimiștii aveau nevoie de o revistă literară care să răspândească ideologia literară maioresciană în masa intelectualilor. Astfel apare la 1 martie 1867 revista „Convorbiri literare” care se voia continuatoarea „Daciei literare” și a „României literare”.
Titul Maiorescu și Iacob Negruzzi, secretarul „perpetuum” al revistei s-au orientat către valori care să impună, încă din  primele zile ale apariției atenția și aprecierea contemporanilor. La apariția „Convorbirilor...” , Alecsandri era în plină glorie și a beneficiat de o largă răspândire  în revistă. Cât despre Eminescu, meritul, greu de evaluat pentru contemporani, amplificându-se de-a lungul deceniilor ulterioare, a fost acela de a-l fi descoperit și promovat cu primele poezii.
Distanța de la vârfuri ( Alecsandri și Eminescu) și până la solul relativ uniform al poeziilor convorbiriste este imensă. Degeaba s-a străduit Maiorescu în „Despre poezia română din 1867” să ridice standardul melosului. De altfel și Maioresc recunoaște că până la „Pastelurile ” lui Alecsandri și poezia  nouă a lui Eminescu, poezia „Convorbirilor...” e slabă.
Cele câteva trepte în urcuș și coborâș pe care le cunoaște, ca tonalitate, poezia din revista ieșeană sunt similare cu ale poeziei jumătății de secol, privită în bloc : mai întâi, cochetăria lacrimogenă cu suferințele amorului, suspinul teatral și neconvingător, disperarea cu accente funebre a epigonilor eminescieni, proclamarea dezgustului pentru existență și obsesia morții,
”Prima eroare, de care trebuie ferită astăzi tinerimea noastră, este încurajarea blândă a mediocrității... ”- zice Maiorescu. Și tocmai această eroare a cuprins revista. Dacă la ” Dacia literară” era sloganul ”Scrieți, băieți, numai scrieți !” , Titu Maiorescu voia să îndrepte erorile trecutului, îndrumând tineretul pe drumul esteticului.
Poeții din primii ani ai „Convorbirilor...” ca Theodor Șerbănescu, Samson Bodnărescu, N. Skeletti, M.D. Cornea, N. Gane,  Leon și Iacob Negruzzi, Matilda Cugler, St.G. Vârgolici, Vasile Pogor, D. Petrino și alții cultivă o poezie erotică fadă, banală, de un sentimentalism dulceag, colorat cu melancolii de circumstanță. Toți proveneau de la reviste de duzină.  „Direcția nouă...” a lui Maiorescu enumără, imediat după Alecsandri și Eminescu pe Bodnărescu, Matilda Cugler și Șerbănescu.
Pe obsurul german Bodnărescu, Maiorescu face gafa de a-l alătura lui Eminescu, socotindu-l demn să ocupe atenția publică atât prin „fantasia înfocată” din încercările sale dramatice, cât și prin poezia lirică unde e „mult mai ușor și îndemânatic” ( ?). Cu excepția câtorva epigrame, poezia lirică a lui Bodnărescu este prolixă, stângace, ridicolă. Clișeele și repetițiile inutile o fac ilizibilă.
Pe Matilda Cugler și pe Theodor Șerbănescu, Maiorescu îi citează printre poeții noi, ale căror încercări modeste, „într-o sferă mai restrânsă de gânduri și de sentimente, ne prezintă o mișcare naturală exprimată în limba corectă, adesea elegantă, totdeauna ferită de înjosiri”. Matildei îi laudă „eleganța limbajului”, „sinceritatea simțirii”, „precizia compunerii versurilor”. Și aici Maioresc se înșeală. Adesea limba curată a Matildei rămâne total inexpresivă, convențională însăilare de rime facile. Se vorbește de îngerași curați, de mica floricică, torturile iubirii stârnesc zâmbete amuzante : „Floare-n câmp când veștejește/ Alta-n locu-i înflorește/ Dar în pieptul omenesc/ Florile când veștejesc/ Cade roua în zadar/ Alte-n loc nu mai răsar.”
Poeziile lui Theodor Șerbănescu, Maiorescu  le va situa „între cele mai plăcute producțiuni ale literaturii române” Multe din poeziile lui au fost transpuse în muzica timpului de G. Cavadia. Ele amintesc  de versurile naive ale lui  Conachi și Văcărescu, când poeziile abundau de ah !-uri și oh !-uri teatrale. Metaforele și comparațiile sunt adecvate : se adresează „unui scump îngerel  !”, cântă „ochii d-un azur ceresc” ai iubitei :„două picături de cer” (...) fiecare e un soare/fiecare e un cer”. Imaginile sunt tocite și rizibile : „Vântu-n frunză greu mugește/ Ș-amoru-n inima mea.”
Calitatea scăzută a unor poezii nu poate fi atribuită numai lui Maiorescu. Sarcina alegerii și trierii materialului cădea în sarcina lui Iacob Negruzzi, care nici el nu era pregătit să discearnă poezia bună de producțiile de duzină.Așa se face că își fac loc poeți ca  M.D. Cornea, Mihail Gregoriadi, Scarlat Capșa și interminabilul Neculai Pruncu, ale cărui poezii aveau între 20 și 40 de strofe, fără nicio idee.
Vasile Pogor, în cele 9 poezii ale lui publicate în revistă este un slab versificator pe teme sumbre, tânjind după trecut și meditând la zădărnicia vieții. Ca și el Niculae Gane, atras de „veșnicul tânărul și ferice Alecsandri”,   este un autor de searbede legende versificate cu domnițe și robi murind fulgerați de dragoste, cu țigănci și și călugări neprihăniți, cu plutași sorbiți de hăul apelor și poet ocazional inspirat de zilele onomastice ale colegilor. El are totuși meritul că a scris câteva nuvele remarcabile care au rămas.
Șt..G. Vârgolici „spaniolul”, profesor de literaturi romanice, nu are poezii mai bune față de ceilalți. „La un luceafăr” este o apologie a patriei scrisă cu căldură și vibrație sufletească. „Te-oprește o clipă și tu în cale,/ Și cată-n lume, vei mai vedea/ cu luminoase razele tale/ Țară frumoasă ca țara mea.” Cu un an înaintea apariției poemului eminescian „Împărat și proletar”, îi apare poezia  „Om și om” cu puternice accente sociale. Conștient de valoarea principiilor maioresciene, poetul va scrie mai târziu: „Dacă acum aș mai face versuri, desigur că aș sta cu cartea d-lui Maiorescu sub ochi, spre a nu mă face culpabil de lese-frumusețe și bun gust.”
De primă mână nu era nici chiar literatura redactorului revistei Iacob Negruzzi, inimos, fecund, plin de bune intenții, dar fără prea mare har poetic. El are meritul de a-l fi descoperit prima dată și publicat în „Convorbiri…” pe Mihai Eminescu. Maiorescu îl socotea „mai ales prozator”. Poezia sa este erotică, lipsită de profunzime, cu veșminte din recuzita romantică. Poetul își cântă idealul erotic „înger blond”, „ochiuri duioase”, „dulce nume”, „chip dulce și fatal”, face jurăminte prozaice. Poza este teatrală, un fel de „formă fără fond”.
Ceilalți poeți din cercul Junimii, anteeminescieni, mediocri, submediocri și inexistenți, contribuie la compunerea aceleiași atmosfere lirice și sumbre, în care „simțământul adevărat” e confundat cu blazarea nejustificată și proclamarea nefericirii veșnice. Pruncu, la 20 de ani se miră în 32 de strofe „Dup-atâta durere,/Cum poci să mai exist!”
Colonelul Schelitti are poezii naiv teatrale, de un romantism găunos cu metafore gigantice, cu versuri schioape.
Titu Maiorescu repudia comparațiile uzate cu flori, stele și filomele, dar îi încuraja pe acești poeți de duzină. În „ Direcția nouă” în poezia românească nu rămâne decât Eminescu, restul sunt niște pigmei născuți la umbra lui. Mulți l-au imitat prost. Totuși poezia eminesciană le-a deschis orizonturi noi, le-a divesificat tematica, le-a oferit revelația dulceții limbii române și a infinitelor ei posibilități de exprimare.
Dintre poeții pe care Maiorescu îi alăturase lui Eminescu și Alecsandri, Samson Bodnărescu este cel care, cucerit de poezia eminesciană, a încercat să atingă cu propriul lui vers un prag superior, mai aproape de culmile de gândire și simțire ale poetului de la Ipotești. El a scris numai câteva poezii,  rămân o intenție nerealizată, retrăgându-se ca director al institutului Atanase Bașotă.
În 1875 începe să publice la „Convorbiri…” și Veronica Micle, impulsionată de Eminescu. Versurile ei sunt versuri exclusiv eminesciene, revăzute și completate de poet. Ea dialoghează cu poetul în ritmuri monotone, poezia ei devenind o modestă dar mișcătoare monografie de iubire sentimentală.
Nici Matilda Cugler-Poni n-a învățat prea multe din vecinătatea celor doi mari poeți, Eminescu și Alecsandri. Poezia ei, fără vibrații puternice, de o delicatețe monotonă cu accente de sinceritate feminină, e totuși mai acceptabilă artisticește decât a lui Șerbănescu, care rămăsese cantonat în decoruri apocaliptice, în „ noaptea lui sinistră”.
„Pastelurile”-după modelul Alecsandri, cuceresc mai mult teren. Mulți lasă oftaturile la o parte și își îndreaptă privirile către natură, cântând venirea primăverii, pârâul care curge șoptit, codrul, toamnele, iarna, zăpada, câmpul cu muncile agricole, noaptea, stelele, luna, soarele etc. Predispoziția picturală invadează poezia cu culori felurite. Acum apare și legenda și blalada cultă, referindu-se la fapte istorice sau din trecutul nostru păstoresc. Tot acum se evocă satul natal, copilăria, dezrădăcinarea etc.
Se crează un întreg curent eminescianist care dă apă la moară lui Constantin Doborogeanu-Gherea, definind decepționismul ca pe o boală a secolului, pricinuită de „starea patologică a civilizației burgheze”.
„Epigonii (lui Eminescu) au simțit apăsarea marelui poet- afirmă G. Călinescu- și din invidie sau din simplă stânjenire au început a face teoria seninătății, „ a setei de viață”, care toate sunt propriu-zis mimări ale operei lui Eminescu”
Trebuie totuși să subliniem că poezia convorbiristă a susținut alături de poeții celorlalte mari reviste literare, cu acordurile ei, mai armonioase sau mai false, întreaga partitură poetică a veacului al-XiX-lea și continuă s-o facă și astăzi.
 
Prof. ION IONESCU-BUCOVU

 
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

IONEL TEODOREANU

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Iun 26, 2013 10:00 pm

IONEL TEODOREANU-
MEDELENISMUL SAU AGONIA UNEI LUMI SUFLETEȘTI

Cine citește „Medelenii” lui Ionel Teodoreanu, rămâne cu nostalgia unei tinereți risipite. Moartea Olguței, lasă cititorii revoltați în fața unei sorți implacabile. Dar lumea lui Ionel Teodoreanu rămâne totuși lumea zarzărilor înfloriți de la Medeleni. „Medelenismul” lui nu s-a învechit, cum au zis unii. Majoritatea criticilor au fost de acord că evocarea copilăriei și a adolescenței la Ionel Teodoreanu trece prin Creangă , Delavrancea sau Duiliu Zamfirescu. Raiul „Medelenilor” coincide cu vârsta de aur a copilăriei „nestatornice”.
„La Medeleni” e o uimitoare explozie epic-lirică, o cascadă stilistică surprinzătoare prin atmosfera și duioșia evocărilor, un conflict de atâtea ori candid, cu episoade ce par asemenea unor frânturi de legendă. Romancierul abia împlinise 20 de ani când a scris romanul.
La apariție aplauzele cititorilor au fost frenetice. Apoi criticii i-au mai estompat din efuziuni. G. Călinescu stabilește că romanul „are o valoare durabilă”, Camil Petrescu arată că lucrarea prezintă „aspecte afective” ale copiilor printr-o serie de „incidențe de viață”, la rându-i Ibrăileanu stabilește cî Olguța este „tipul cel mai frapant”…„ cel mai reușit” model de fată din literatura noastră. Perpessicius mărturisește că „entuziasmul” său „nu-și găsește aripi la înălțimea bucuriei prin care a trecut de-alungul acestor pagini de primăvară și mireasmă.”
În „Cum am scris Medelenii”, Ionel Teodoreanu ne spune: „Voi încerca astăzi, în fața domniilor voastre, să dărâm o legendă, să înlătur un neadevăr: acela al autobiografismului Medelenilor. Și fapta mea e legitimă nu fiindcă-mi apăr casa, ceea ce nu mă interesează decât pe mine, ci pentru că apăr însăși casa literaturii, care trebuie să ne intereseze pe toți; fie că-i suntem oaspeți, fie că suntem gazde…Toată copilăria e plină de minciuni estetice. Neștiind să scriu literatură, o făceam în viață…De aici a ieșit metafora.”
Caracterele celor trei personaje principale, Dănuț, sora lui, Olguța, și Monica, sunt apariții încântătoare, pline de poezie. Dănuț, la anii intrării în liceu, începe a avea conștiința că e „băiat” și ca atare nu se poate compara cu fetele. Fire melancolică, visătoare, cedează uneori în fața „băiețoasei” Olguța, mai impetuoasă și voluntară. Monica se dezvăluie ca o ingenuă, mai feminină. De o mare gingășie este figura lui moș Gheorghe, un alter ego al lui Baci Mihu din „Viața la țară”, Olguța devenind pentru el o adevărată slăbiciune. Moartea lui rămâne impresionantă pentru copii.
Trebuie spus că majoritatea cititorilor rămân cu impresia că acest roman este un roman autobiografic. Nimic mai fals. Ionel Teodoreanu și-a propus să înfățișeze drumul unei „generații de moldoveni a căror copilărie a început pe vremea demodată a valsului și a căminului patriarhal, și a căror tinerețe, după ce s-a înfruptat din marele război, a reînceput în ritmurile jazz-band-ului.”
În al doilea roman al trilogiei, Ionel Teodoreanu reia firul vieții eroilor adolescenți. Povestea amorurilor juvenile ale lui Dănuț cu o Adina, soția unui căpitan, apoi cu Ioana Pală, soție de pictor, este un fel de bildungsroman, înfățișind formarea lui Dănuț care devine „maturul” Dan Deleanu care în al treilea volum, se căsătorește cu „blânda” Monica și practică avocatura la Iași.
Vânzarea Medelenilor unui parvenit lasă urme tragice în familia Deleanu. Iar Olguța, bolnavă de cancer, se sinucide, rugând-o pe Monica să-i ducă un ultim adio lui Vanea, iubitul ei.
Medelenii sunt o lecție vie prin care trece orice tânăr în luptă cu destinul.
Finalul vieții scriitorului l-a prevestit în niște versuri emoționante, variantă proprie a eminescianului „Mai am un singur dor” la câteva luni până la moarte:
„Dar într-o zi, întors în pământ, voi uita de viață și de moarte.
Fraților mei de atunci dacă-n file
Veți regăsi prospețimea pădurii în floare, ca cei de pe mare,
Prin voi, dar fără mine: cenușă sub cruce,
Voi fi în pădurea-nflorită la marginea mării, a dorului mare de moarte.”
Nu știu cât mai citește tineretul de azi „La Medeleni”,dar ignorarea acestui roman lasă un gol imens în sufletul lor , pervertit de goliciunea timpurilor prezente.

ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

legendă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Iul 11, 2013 8:31 pm

legendă

unde e eminescu, veronică,
cu ochii lui nemărginit de mari,
în care tu cu-ntâia stea răsari
și-apui cu el când zorii se ridică?

v-am urmărit prin codri de aramă,
pe la văratic sau pe la copou,
erai înfășurată-ntr-un mantou,
iar el bea vinul rece de la cramă.

teiul vă cheamă iar din când în când,
să poposiți la umbra lui cea dragă,
tu, veronico, dulce ca o fragă,
răsai frumoasă-n fața lui, plângând.

bat clopotele-n noaptea cea de vis
în deal la mănăstire e tăcere,
eminul ,veronico, iar te cere,
murind emin, și viața ta s-a-stins.

dar vara-i pe sfârșite-n filioara
și veronica-ți caută cărarea,
mă sting de dorul tău ca lumânarea,
otrava mea, emine, e povara…

în nopțile de vară-înstelate
luceafărul privește de pe cer,
până în zori când stele sure pier,
pe veronica-n somnul cel de moarte.

legenda a intrat în nemurire,
doar florile de tei în veci de veci,
au ruginit de toamne pe poteci,
cântând idila dintre ei: iubire.

joi, 11 iulie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Din IUBIRILE LUI MARIN PREDA

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Aug 03, 2013 2:03 am

DIN IUBIRILE LUI MARIN PREDA

 „Îl iubesc pe MARIN PREDA viu, mort și până la sfârșitul vieții mele”
                                                                           ( Aurora Cornu)
...Iar de-aș răspunde, oarbă, la chemare,
M-ai mistui-n văpaia trecătoare…
Aștept, iubite,flacăra albastră
Ciudata flacără care nu moare…
                         (Aurora Cornu-Flacăra albastră)
Eugen Simion spunea undeva că voia să scrie „o viață” a lui Marin Preda pentru că omul e tot atât de interesant ca și opera. Biografia spirituală a lui Marin Preda interesează pe cititor pentru că și-a trăit o bună parte din existența lui retras într-o încăpere tapetată cu plută. Ne place să știm pe cine a iubit, ce credea despre dragoste acel om fragil și nevrotic, cum a iubit femeia, cum a cântat-o el în romanele lui, care a fost sbuciumul lui la părăsirea iubitei, cum primea ideea morții sau ce însemna pentru el prietenia.
Marin Preda nu mai este, a rămas însă în istoria literară un mare scriitor, poate cel mai mare scriitor român al ultimului sfârșit de secol. Moartea lui venită din senin, în plină glorie cu romanul „Cel mai iubit dintre pământeni”  într-un mai apocaliptic, în 1980 a sporit atenția cititorului nu numai asupra operei ci și asupra omului Marin Preda. Cine a fost Marin Preda, omul ? Venit de la țară dintr-o comună pierdută în câmpia Găvanu-Burdea, Siliștea-Gumești, fiu de țăran, dintr-o familie numeroasă, Preda s-a adaptat greu mediului citadin. Așa se explică faptul că sentimentele lui de dragoste  au rămas pe planul doi mult timp, până și-a făcut o carieră.
Să ne amintim câteva secvența din viața lui. În 1937, evitând Școala Normală din Turnu-Măgurele (pe atunci, reședința județului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Școala Normală din Câmpulung-Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei.  Tatăl intenționează acum să-l dea la o școală de meserii. Intervine însă salvator librarul Constantin Păun din Miroși, de la care elevul Marin Preda își procura cărți, și îl duce la Școala Normală din Abrud, unde reușește la examenul de bursă cu nota 10. Se integrează vieții de normalist internist, este mulțumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni și petrece vacanța de iarnă a anului 1939 la un coleg din Abrud.
În toamna lui 1939 este transferat la Școala Normală din Cristur-Odorhei, unde își continuă studiile încă un an. Ca și la Abrud, a manifestat un interes deosebit pentru istorie, română și chiar matematici. În ședințele Societății literare din școală este remarcat de profesorul Justin Salanțiu, care îi prezice că „va ajunge un mare scriitor”, în cadrul societății scrie și citește câteva schițe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista școlii rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma. Cei trei ani de viață transilvană vor fi evocați în „Viața ca o pradă” și în „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1940, în urma Dictatului de la Viena, elevul Preda Marin primește o repartiție pentru o școală similară din București.
În ianuarie 1941 asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare și ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Intră în contact cu refugiații ardeleni și se întâlnește cu siliștenii lui stabiliți în București. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” și în „Viața ca o pradă”.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, Marin Preda este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul Timpul (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16 aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul, Noaptea, La câmp.
În septembrie părăsește postul de corector la Timpul. Pentru scurt timp este angajat funcționar la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei” pubică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani.[]Nuvela va fi inclusă în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului, criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă, folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.
Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Apoi din 1952devine redactor la revista „Viața românească”.
Și acum să revenim la subiect.
La 32 de ani, când începuse să scrie nuvelele lui din viața țărănească, se întâlnește cu o domnișoară de 20 de ani, o fată tot de la țară, frumoasă, talentată și inteligentă, colegă la Școala de literatură „M. Eminescu”cu Nicolae Labiș, care avea să-i cucerească inima din primele clipe de cunoștință. Este vorba despre Aurora Cornu*, poetă, care se încercase  și ea în arta scrisului. Fata venea tot de la țară, din Prahova. Avea ambiții mari pe care și le-a pus în practică mai târziu.
Scriitorul Marin Preda si poeta Aurora Cornu s-au cunoscut in 1952, la Uniunea Scriitorilor. Abia peste doi ani s-au revăzut, când tânăra, autoare a unui volum de versuri publicat in acel an, „Studenta”, devenea redactor la ”Viata Românească”. Era frumoasă, cu o privire inteligentă si l-a vrăjit pe scriitorul deja consacrat. El era cunoscut ca o persoana introvertita, singuratică și morocanoasă.
Acum dintr-o data s-a schimbat, devenise exaltat ca orice indragostit. El avea 32 de ani, ea 20. In vara acelui an mergeau la mare impreuna, in fosta stațiune „Vasile Roaita” si Preda ii trimitea un bilet de dragoste tulburator, a doua zi cerând-o de soție.  
S-au cunoscut în cantina Uniunii Scriitorilor, în 1952, şi au avut atunci un mic schimb de cuvinte, nu foarte amabil. Apoi s-au ignorat reciproc. Doi ani mai târziu s-au revăzut la mare, în staţiunea “Vasile Roaită”. Marin Preda avea 32 de ani, Aurora Cornu, aproape 20... Din nou s-au înfruntat: ea ocupa, de o săptămână, camera pentru care avea el repartiţie. Marin Preda a încercat să fie politicos, spunându-i că dacă preferă camera, el se poate duce în altă parte. Ea nu a acceptat, însă, favorurile şi a început să-şi adune lucrurile împrăştiate prin toată camera. Preda o privea fix, din cadrul uşii, stânjenindu-i mişcările, îndrăgostindu-se de ele.
A doua zi, ieşind la plajă, Aurora a primit prima scrisoare de dragoste de la el: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (...) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău... Totul, aspiraţiile tale, somnul tău... Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puţin îngheţat, categoric şi fără ascunzişuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri“.
S-au reîntâlnit pe plajă şi au încheiat un armistiţiu. Pe malul mării au împărţit acelaşi cearşaf, pe care stăteau de vorbă, uitând de ei, prăjindu-se sub soarele puternic. Erau doi tovarăşi de singurătate care aveau în faţa lor lumea... Seara, mâncau împreună, sub un copac, din acelaşi ceaun, izolaţi de restul lumii.
Prima cerere în căsătorie a venit, în glumă, chiar din a doua sau a treia zi. Se plimbau pe străzi. El i-a cerut, în glumă, să-i cumpere o limonadă. Ea a acceptat, gândindu-se că “poate n-are bani la el”, apoi a comentat: “Uite-aşa se compromite o femeie”. Iar el a replicat iute: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”.
Vacanţa s-a sfârşit mai devreme pentru Aurora, care a plecat la Sinaia, unde avea repartiţie. Preda a rămas singur, la malul mării pe care-o împărșiseră la doi, şi a început să-i scrie lungi scrisori de dragoste...
“Sept. 1954 Dragă Aurora, după ce ai plecat în seara aceea…am venit acasă ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic şi eram foarte mirat de această senzaţie. Ştiam că te-am cunoscut, ştiam că ne-am plimbat împreună, că ceasuri întregi am stat fascinat de prezenţa ta, că sufletul meu a tremurat de nenumărate ori la auzul glasului tău şi că în ultima vreme tot ce era aici, marea şi valurile, şi răsăritul soarelui, şi apusul, şi portiţa vilei, şi apele minerale, şi nopţile cu stele, erai tu şi aceasta din prima zi şi atât de mult, încât tot ce ştiam, că te-am cunoscut şi m-am bucurat, toate acestea mi se păreau atât de fireşti, încât plecarea ta nu putea să strice ceea ce se realizase, plecarea ta nu însemna aproape nimic, plecarea ta nu putea să ia după tine toate acestea.”
În perioada aceea, Aurora era bolnavă, extrem de slăbită şi extrem de sensibilă. A îngrijit-o, ca un infirmier, vreme de un an. Marin Preda a fost un ipohondru toată viaţa, îi era frică de boli şi de spitale, dar pe ea a îngrijit-o ca pe un copil.
Singurul lor copil a fost “Moromeţii”. S-au mutat în Cotroceni, în casa pe care el o descrie în ultima parte a romanului “Cel mai iubit dintre pământeni”. Marin Preda citea pe atunci Spinoza şi asculta încontinuu Bach. Difuzoarele bubuiau în toată casa, pentru că lui îi plăcea să simtă muzica cu tot trupul. Adormeau după miezul nopţii, pe acordurile din “Mattheus Passion”, iar el se deştepta dis-de-dimineaţă şi se apuca de scris. Când se trezea, Aurora era primul critic al celor mai proaspete fraze din “Moromeţii”. A moşit facerea cărţii, care a fost, într-un fel, şi copilul ei. Singurul pe care l-au avut împreună.
Erau istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi.
În primăvara lui ‘55, s-au căsătorit la Sfatul Popular. Singuri, pe fugă, fără vreo floare sau vreun pahar de şampanie. Aurora spune despre el că era un amant perfect şi un soţ excesiv de delicat.
“Mă simţeam regină, nimic nu era prea bun pentru mine. Vântul care bătea trebuia să bată aşa, încât să nu mă supere... Marin era în stare să sărute pământul pe care călcam”. Petreceau împreună zilele şi nopţile. Erau tot timpul unul lângă celălalt. Se întâmpla de multe ori ca el să înceapă o frază, iar ea să o termine. Glumeau tot timpul, se tachinau fără încetare, iar casa lor era plină de râsul lui Marin şi chiotele Aurorei. Erau extrem de istoviţi unul de altul, dar niciodată plictisiţi...
“7 iunie ’55 Aurora dragă, iubita mea,(...) Te-am sărutat la staţia de tramvai de două ori, întocmai ca în copilărie, când plecam la câmp înfricoşat de soare şi beam dinainte apă multă. Dar apa băută fără sete nu înlătură setea de mai târziu, ci doar te chinuie, prin amintirea ei, aşa cum mă chinuie pe mine acum sărutările luate la despărţire. Ele nu ţin locul dorinţei chinuitoare care mă stăpâneşte acum în amintire, de a te strânge la piept şi a sorbi bucuria de pe buzele tale iubite. Noapte bună trupului tău drag şi ochilor tăi frumoşi! Fii liniştită şi dormi. Odihneşte-te şi vino sâmbătă! Eu te iubesc atat de mult...”
Aurora îl prevenise, din primele zile ale vieţii lor în doi că, atunci când va voi să plece, el va trebui să nu se împotrivească. Frica lui cea mare, însă, nu era că ea îl va lăsa, ci că nu va putea cuprinde, pe de-a întregul, toată dragostea pe care i-o purta.
Erau din aceeaşi rasă. La fel de puternici şi de orgolioşi, la fel de loviţi de patima condeiului. Dar în fiecare poveste de dragoste există prizonieri şi învingători. Fără să-l poată învinge, Aurora n-a vrut nici să capituleze... Nici familia, nici dragostea n-o puteau ţine prizonieră.
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură 9 așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
“Dec. 1957(...) La plecarea mea de acasă am rămas cu inima nedăruită şi mă simt cu durere pentru tine fiindcă te iubeam aşa de mult şi n-am avut o clipă destinsă să te strâng în braţe şi să-mi fac sufletul bun. Din pricina, poate, a tinereţii tale prea necoapte şi, în acelaşi timp, totuşi prea... să zicem, avizate, o pojghiţă artificială răceşte suprafaţa dorurilor mele pentru tine şi miezul lor prea viu izbucneşte apoi te miri când şi tocmai când e prea târziu şi îmi pricinuieşte dureri care nu se vindecă. Acestea sunt rănile mele în viaţa cu tine şi dacă ai muri sau dacă m-ai părăsi (ceea ce ar fi totuna) ele, aşadar, nu s-ar mai vindeca şi aş fi un infirm...”
Marin Preda : ”Sinaia, 24 august 1958. Mă aflu la Sinaia în convalescență, dar zău că nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că o s-o petrec în condiții atât de rele : nevasta mea are chef de despărțire...nevastă-mea s-a instalat și mai bine în inima mea rănită și mi-au trebuit trei, patru zile de chinuri ca s-o alung de-acolo....vrea să se despartă : foarte bine ! Ea e poetă și își urmează destinul( bun sau rău), o felicit pentru curajul de a-l înfrunta singură ( așa cel puțin pretinde că nu se va mai mărita niciodată).” (Jurnal intin- Marin Preda)
Aurora l-a părăsit. A plâns şi a suferit un an înainte de plecare. Apoi, n-a mai avut lacrimi ... “Am ţinut piept patru ani, spune ea... Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalităţii mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă şi foarte puternică.”
Au plâns şi s-au iubit la despărţire.
În septembrie 1958, el a venit după ea la Sinaia şi au trăit, după cum mărturiseşte Aurora, cele mai sublime săptămâni de despărţire pe care le putea visa. Un singur lucru i-a reproşat Preda totdeauna: că nu l-a lăsat pe el să plângă pe stradă în voie, că l-a luat de mână şi l-a ascuns în spatele unui tufiş, să nu-l mai vadă nimeni, că i-a fost, adică, ruşine de lacrimile lui.
"Lui - glonţul dragostei i-a ars inima, prăbuşindu-l peste lungi scrisori de iubire în care se dăruia, fără să-i pese că se pierde. Pe ea, care era “bolnavă de plecare” - aşa cum singură mărturiseşte -, nici măcar dragostea n-a putut să o ţină prizonieră. S-a rupt de el, pentru că îi era teamă că, după atâta vreme de stat lângă Marin Preda, aripile n-or să mai ştie să o poarte pe cerul ei. A umblat toată viaţa prin lume, aşa cum a visat, dar nu şi-a mai găsit niciodată locul. Singurul ei acasă a rămas inima lui Marin Preda. El s-a mai recăsătorit de două ori, a avut-o pe Eta, care l-a îngrijit, apoi pe Elena, care i-a dăruit doi fii. Dar în nici una dintre nevestele sale n-a reuşit s-o găsească pe Aurora, fata de la malul mării pentru care a scris prima lui scrisoare de  dragoste...
Marin Preda : „ Dacă Aurora vrea să se despartă, eu trebuie negreșit să mă vindec de dragostea pentru ea, și numai timpul mă poate ajuta... Ce bine aș conduce eu această criză dacă psihicul meu nu s-ar resimți încă de pe urma bolii.” (Jurnal intim-Marin Preda). Trebuie să spunem că lui Marin Preda i se agravase boala psihică de care se trata la doctorul Kindy Sonnenreich, medic psihiatru.
De plâns, au plâns amândoi, dar tot s-au despărţit. Ea a plecat de-acasă, lăsându-i doar un bilet: “Marine, eu plec, te părăsesc. Vezi ce faci... Cheile sunt colo, banii dincolo...”. Desfacerea căsătoriei a fost tot la Sfatul Popular. De comun acord. Ea a luat vina, părăsirea domiciliului conjugal adică, în care a mai locuit vreun an după divorţ, iar el a luat procedura.
Marin Preda : „Aurora e foarte departe de ceea ce se numește amor. E obsedată de destinul ei literar, lucru pe care, având în vedere vârsta ei, 27 de ani, îl înțeleg foarte bine. La aceeași vârstă eu însumi am părăsit-o pe prima mea femeie cu care am trăit și am plecat din București (tot la Sinaia) să înfrunt soarta. ” E vorba despre Nadia Strungaru despre care îi povestește lui Geo Dumitrescu în câteva scrisori.
Pe urmă, relaţia lor a intrat într-o zonă întunecată. Marin Preda s-a internat chiar în acel an, 1959, pentru o nevroză. A iertat-o repede pentru o vină pe care n-a avut-o şi au redevenit prieteni. Deşi se recăsătorise cu Eta, a doua lui nevastă, Marin o vizita adesea pe Aurora şi o întreba dacă poate să o ajute, dacă are nevoie de ceva. Peste ani, când Aurora se recăsătorise şi ea, o vizita în casa soacrei.
Ea a plecat în ‘65 la Paris şi, după un timp, când el a venit să viziteze Franţa, s-au văzut zi de zi, vreme de o lună, numai pentru plăcerea de a se certa din orice fleac. De dragul vremurilor trecute. Peste ani, s-au reîntâlnit în “Capşa” şi el a întrebat-o: “De fapt, tu de ce m-ai lasat pe mine?”. Iar Aurora i-a răspuns: “Nu ştiu, Marine...”. Ultima oară s-au văzut cu puţin înainte ca el să moară. Au luat masa împreună, au povestit despre vieţile lor. Nimic nu prevestea Marea Despărţire... S-au iubit până la capăt. Şi, indiferent de oamenii care au intrat pe rând în vieţile lor şi de care s-au îndrăgostit, iubirea lor a rămas întreagă.
Aurora l-a iubit din toată inima, chiar dacă uneori el n-a simţit asta. A purtat cu ea prin lume scrisorile lui de dragoste. I-a fost teamă că se vor pierde. Că îl va pierde... În anii cât au fost împreună, i-a răspuns în scris la fiecare declaraţie de dragoste... Scrisorile ei s-au pierdut însă.
De când s-au despărţit, Aurora a început să-l viseze şi să vorbească cu el în vis. De când a murit, îl visează şi mai des. Îl simte, spune ea, mai aproape decât atunci când era în viaţă. Acum se “întâlneşte” cu el în şedinţele de spiritism pe care le face cu prietenele din Paris. Îl întreabă dacă vrea să se reîncarneze, iar Marin Preda îi răspunde că tot român vrea să fie. “Îl aştept în viaţa următoare...” , spune Aurora. "
Pe vremea când erau îndrăgostiţi, obişnuia să-i spună: "Marine, tu eşti cel mai iubit dintre pământeni". Ceea ce a dat, peste ani, titlul unuia dintre cele mai frumoase romane din literatura română.
„Tot ce-am citit mai frumos (încă mai ţin la această noţiune), în preajma zilei de 1 mai, au fost paginile 209-210 din cartea lui Sorin Preda, Moromeţii – ultimul capitol, în care Aurora Cornu descrie o noapte de revelion lîngă Marin Preda, în urmă cu aproape 60 de ani:
„Totul s-a petrecut în 1953, în preajma Anului Nou, cînd locuiam împreună la dna Frida Papadache. În timp ce Marin era plecat să cumpere mîncare şi băutură (nu aveam nimic pregătit), eu i-am cotrobăit prin sertare ca o pisică curioasă ce sînt şi am dat peste un manuscris în care erau nişte amintiri din copilărie puse cam în dezordine, fără să constituie încă un roman sau altceva bine definit.
M-am apucat deci să citesc într-o doară şi, brusc, am simţit că nu mai pot lăsa hîrtiile din mînă. În amestecul acela de impresii şi întîmplări ţesute haotic în jurul unui personaj destul de şters şi lipsit de importanţă epică (un anume Adam Fîntînă), apăreau amintirile lui Marin despre tatăl său, despre ţăranul de cîmpie, aşa cum trăia el, cu sărăcia şi hîtroşeniile lui, înainte de comunism şi de colectivizare. Imediat mi-am dat seama ce comoară se afla acolo şi ce eroare uriaşă făcuse Marin cînd a topit strălucitoarele pagini scrise despre familia lui în nişte îndoielnice proiecte romaneşti… Mi-am petrecut toată noaptea de revelion citind. Marin stătea deoparte şi mă privea în felul lui – cu emoţie şi curiozitate. Nu m-a întrerupt nici o secundă. Dimineaţă, i-am spus tot ce credeam despre manuscris şi el a tresărit, i s-au deschis ochii minţii. Aproape imediat, chiar în acea zi, s-a apucat de lucru. Imaginea lui Moromete şi a familiei lui trebuia să rămînă în acel prezent de dinainte de război, prezent pe care, pînă atunci, scriitorul parcă se temuse să şi-l asume literar. Deci rolul meu a fost să văd ceea ce oricum ar fi văzut şi el la un moment dat, deşi mă bîntuie şi acum gîndul că, dacă nu deschideam acel sertar în noaptea de revelion, poate am fi trăit împreună liniştiţi încă mulţi ani, iar Moromeţii nu s-ar fi constituit atît de repede în cartea unică şi indivizibilă pe care o cunoaştem astăzi.
Ce simplu se petrec unele momente importante din viaţa unui om – termini de citit un manuscris şi spui: «Marine, aici zace o capodoperă. Va fi cartea vieţii tale», în timp ce el nu spune nimic; te priveşte doar obosit şi uşor năuc, parcă întrezărind cît de important va fi acel moment în destinul său literar… Aşa era Marin – întîi scriitor, şi pe urmă amant. Cine nu înţelegea acest lucru era pierdut.“ (Radu COSAŞU despre Marin Preda, Moromeţii si Aurora Cornu )”
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

N.STEINHARDT-evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Sept 17, 2013 6:24 pm

N. STEINHARDT
– evreul care a îmbrăcat haina lui Hristos-.

30 martie 1989, o zi obișnuită ca toate zilele...
Rezerva 821 a Spitalului Județean din Baia Mare. Părintele Nicolae era internat cu o zi înainte cu diagnosticul de angină pectorală dureroasă. „Pe părinte l-am găsit, povestește Florian Razmoș, cu perfuzie la mâna stângă, într-o stare de somnolență, din care periodic revenea și comunica cu cei prezenți...” A rămas singur cu părintele, lângă fereastră. „Mai bine stai aici pe pat...ca să nu răcești lângă geam”- l-a invitat Steinhardt. Văzând că i se înrăutățește starea, Florian cheamă doctorul cu un ecograf portabil. „Fetelor, le spune părintele Nicolae surorilor care încercau săi potrivească ecograful, nu vă mai chinuiți, nu aveți ce să-mi faceți.” Adresându-i-se apoi lui Florian : „Florian, aprinde o lumânare dacă ai.” „Da, părinte, am lumânare. Și i-am aprins-o imediat, spunând : „Liniștiți-vă părinte, am aprins lumânarea.” „Acum ia din geantă Cartea de rugăciuni și caută rugăciunea care se spune pe patul de moarte.”- i-a spus părintele. I-a citit rugăciunea cu pricina și a întrebat doctorița dacă e grav. „Da, e grav, i-a scăzut pulsul. Puteți să-i anunțați prietenii de la Rohia care sunt la masă.!” Când s-a întors de la telefon  Florian, l-a găsit mort. „A murit, a spus doctorița, nu a mai reacționat deloc.
Corpul defunctului nu a fost dus la morgă, a rămas până în jurul orei 22, când a sosit o mașină din Tg. Lăpuș, care l-a dus la Mânăstirea Rohia.
Înhumarea rămășițelor pământești a avut loc duminică 2 aprilie 1989, la Mânăstirea Rohia. L-au însoțit pe ultimul drum Alexandru Paleologu, Toader Paleologul, Sorin Dumitrescu, Stelian Tănase,Viola Vancea, Ștefan Râmniceanu și alții. Curtea mânăstirii s-a dovedit neâncăpătoare. Sute de oameni au venit să-l conducă pe ultimul drum pe evreul încreștinat. De la el ne-a rămas celebrul „Jurnal al fericirii”, cartea cea mai citită a ultimului deceniu din secolul trecut și chiar de astăzi. A cunoscut peste zece ediții în țară și peste șapte în străinătate.
N. Steinhardt a fost scriitor, publicist, condamnat politic și monah ortodox, atras în egală măsură de literatură și muzică, cât și de teologie și drept. Personalitate sa efervescentă cu preocupări polivalente este evocată de mai toți cunoscuții săi, reprezentanți ai lumii literare și religioase, oameni, colegi de închisoare de la Jilava, parohi de la Rohia etc.
Născut în comuna Pantelimon în vara anului 1912 dintr-o familie evreiască, Nicu  Steinhardt a primit o educație aleasă. Tatăl era inginer, cu studii în elveția coleg cu  Albert Einstein. Școala primară a făcut-o în Pantelimon, încă de acum se alătură ortodoxiei. „Pentru mine creștinătatea se confundă cu o poveste de dragoste : o dublă îndrăgostire de biserica creștină și de neamul românesc.” Își ia bacalaureatul apoi licența în drept unde își dă doctoratul cu lucrarea „ Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional”.
Pentru că nu a aderat la revoluția comunistă, a fost luat în evidența securității în 1956. Chemat să depună mărturie împotriva grupului „mistico-legionar” din care făceau parte Constantin Noica, Dinu Pilat etc, el refuză și este condamnat la 12 ani muncă silnică, alături de Alexandru Paleologu, Sergiu Al.George, Păstorel Teodoreanu, Vladimir Străinu, Marietta Sadova. Va trece prin închisorie Jilava, Gherla și Aiud. Urmând sfatul tatălui său : „Dacă vei accepta să depui mărturie vei avea zile liniștite și nopți chinuite, dacă însă vei refuza să depui mărturie vei avea zile grele și nopți foarte liniștite.”, a acceptat închisoarea, decât să-și trădeze prietenii, avea 47 de ani când închisoarea Jilava a devenit pentru el „academie și altar”,celula 18 a închisorii avea să se transforme în altar, cu ajutorul părintelui Mina. Așa începe povestea dintre preotul Mina și noul ucenic. După zile de ucenicie, scena botezului este aproape teatrală. „Mina rostește cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap și pe umeri tot conținutul ibricului și mă botează în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh. De spovedit m-am spovedit sumar : botezul șterge toate păcatele. Mă nasc din nou din apă viermănoasă și din duh rapid”.
După 1964, când a ieșit din închisoare, își caută loc într-o mânăstire. Așa ajunge la Rohia, în 1980 îl tunde în monahism și îmbracă haina monahală.
Profilul intelectual și moral al lui Nicu Steinhardt se regăsește în una din cele mai rafinate metafore utilizate în „Jurnalul Fericirii”, o sănătate spirituală „adamantină” (Jurnalul Fericirii1991, pag.8.) Ieșirii din sistem, Nicu Steinhardt îi propune soluția infailibilă a credinței creștine.
El a avut o viață grea, începută din 1940, când problema evreilor fusese pe primul plan, după instaurarea comunismului este înlăturat din Baroul avocaților din București, din viața literară, a pierdut treptat drepturi, privilegii, proprietăți, poziții, posturi ocupate, bunuri, șanse, până ajunge un simplu funcționar, plătit modest. În 1947, în urma unui denunț al lui George Călinescu ( ?!) este dat afară din postul de redactor al „Revistei Fundațiilor Regale”, trăiește un deceniu în anonimat, după ieșirea din închisoare a prestat munci necalificate, descărcător de marfă la Alimentara, contabil, muncitor necalificat la o fabrică, preda pe unde putea lecții de lumbi străine particular, aflându-se permanent sub supravegherea securității.
Rămâne de la N.Steihardt o lecție de viață pe care tineretul ar trebui să și-o însușească. Și ar trebui să se nască o mișcare de masă care să lupte  să nu se mai repete asemenea urgii.

Prof. ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Dum Sept 22, 2013 7:20 pm

Pagina dvs este una deosebita: poeme minunate, insemnari si articole deosebite.
Va multumim ptr consecventa postarilor !

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Sept 23, 2013 8:14 am

Mulțumesc pentru aprecieri Rodica.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

JURNALUL FERICIRII de N. STEINHARDT

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Sept 26, 2013 2:03 am

„JURNALUL FERICIRII”- de N. STEINHARDT
„comedia inumană” a universului concentraționar comunist

În peregrinările mele ca dascăl prin satele patriei am intrat în casa unui elev al cărui bunic venise proaspăt din închisorile comuniste. L-am găsit lângă sobă, aproape un cadavru, era speriat, cu ochii rătăciți și refuza să vorbească. Atât mi-a zis : „Eu am stat în celulă cu Steinhardt!” Vorbea încet și se uita în toate părțile. „N-am voie să spun mai multe, am jurat că-mi pun lacăt la gură, dacă află ăia iar mă bagă la închisoare.” Nu după mult timp am aflat că a murit.
Povestea lui mi-a revenit aflând cine este N. Stainhardt, acel evreu care a îmbrăcat haina lui Hristos și a scris cartea poate cea mai citită din ultimii 20 de ani, „Jurnalul Fericirii”.
Episodul trecerii la religia ortodoxă dă naștere cărții „Jurnalul fericirii”,care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor '70, această primă variantă - circa 570 de pagini dactilografiate - este confiscată de Securitate în 1972 și îi va fi restituită în1975, după numeroase intervenții pe lângă Uniunea Scriitorilor . Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. "Jurnalul fericirii"este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din țară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 și 1989. Temându-se de noi intervenții din partea Securității, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr, Virgil Ciomoș, pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în1991, iar în 1992 cartea primește premiul pentru cea mai bună carte a anului. În cei douăzeci și trei de ani care au trecut de la apariție, cartea a fost publicară în aproape 11 ediții în țară și șapte ediții în străinătate, fiind considerată cea mai bună carte a primului sfert de veac din acest secol.
N. Steinhardt a activat în literatura română încă din perioada „trăiriștilor”, dar adevărata operă a lui a fost publicată după căderea regimului comunist, „Jurnalul fericirii”, fiind o carte tulburătoare, rodul unui spirit cuceritor, de o moralitate model pentru timpurile noastre, într-o societate încă bolnavă.
„Jurnalul fericirii” nu poate fi încadrat într-o formă literară. „Creion și hârtie nici gând să fi avut la închisoare. Ar fi așadar nesincer să încerc a susține că „jurnalul” acesta a fost ținut cronologic ; e scris apres coup , în temeiul unor amintiri proaspete și vii. De vreme ce nu l-am putut însera în durată în mod real, mi s-au perindat imaginile, aducerile aminte, cugetele în acel puhoi de impresii căruia ne place a-i da numele de conștiință ; e un risc pe care trebuie să-l accept.” (N. Steinhardt). Eugen Simion îl numește „ o confesiune apropiată ca formă epică de ceea ce în secolul al XIX-lea se numea memorial.” Am putea numi acest Jurnal „ romanul unei trăiri”, memorialul unei epoci tragice, în care se împletesc aspecte filozofice cu aspecte religioase, aspecte de moralitate cu rudimente animalice de brute, aspecte culturale cu episoade din marii învățați ai lumii cu citate din ei, care toate pun în lumină o epocă pe care Marin Preda ar fi numit-o „era ticăloșilor”.
De ce „Jurnalul fericirii” ? Cum poate cineva să fie fericit în condițiile în care este constrâns să treacă zilnic prin nenumărate umilințe, să se supună unor torționari malefici, luciferi ai închisorilor comuniste ? Cine ar putea socoti vreodată prin câte furci caudine a trecut N. Steinhardt împreună cu o parte dintre cei mai iluștri intelectuali ai acelor vremi : Constantin Noica, Vasile Voiculescu, Dinu Pillat, Nicolae Balotă, Vladimir Străinu, Al. O. Teodoreanu, Virgil Nemoianu, Marieta Sadova, Sergiu Al. George, Alexandru Paleologu și alții, toți reprezentanți ai marii culturi, demni de admirația și respectul posterității.
Fericirea lui Steinhardt rezidă în capacitatea lui uimitoare de a cuceri libertatea interioară, folosindu-se de instrumentele spiritului dintre cele mai diferite cum ar fi credința creștină altoită pe propria sa gândire și înțelegere a lucrurilor, o cultură vastă, o mecanică fină a ideilor, gustul pentru paradox, cu citate din Biblie, Martin Luther, Salvator Dali, Thomas Morus, Kirkegaard, Dostoievski, Cervantes și alții.
La el „Celula se transformă neîntrerupt în castel, castelul regelui Arthur de la Camelot, castelul cu lebede al regelui nebun Ludovic al II-lea, în cârciuma lui Don Qujote transformată și ea în castel, în salonul prințului de Conti la ora când se servește le Thea l’anglaise , în grădina Semiramidei, în Taj Mahal, în portic la Susa și la Ecbatano, în serai la Bagdad și la Samarcand; iar deținuții, slabi și galbeni, murdari și zdrențuiți în tot atâtea portrete de La Tur, Perronneau și Van Loo care au pictat figurile cele mai inteligente, mai grațioase și mai blânde ce pot fi, culmi ale delicateței unei civilizații mai mult decât rafinate. Prin bucurie, zice Simone Weil,Frumisețea lumii pătrunde în suflet. Prin durere ea pătrunde în corp.”(N.Steinhardt)
„Lumea-zice el- e creaţia lui Dumnezeu., dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta – care nu mai e cea originară – lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos, ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte, întrucât nu e decât o imagine secundară, deformată, de viată – şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui.
Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcizare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea – tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece – redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, de altfel, în convorbirea cu Nicodim nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere,și numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută.
Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu.”
Memoria fericită i-a prilejuit dorita „figură a fericirii”. „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-l risipi); (nebotezat) și ies cu ochii deschiși (botezat); am intrat răsfățat, râzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulțumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărat, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele și viața îmi spuneau puțin, acum știu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat cu cei cărora le-am greșit, cu prietenii și dușmanii mei, ba și cu mine însumi.”
El a uitat și a iertat, așa cum l-a învățat Hristos. Citândul pe Dostoievski precum că „Libertatea, iată formula omului” sau pe Thomas Morus cum că „Libertatea e o noțiune pedantă și burgheză”, el precizează că libertatea e obârșia „memoriei fericite”, un fel de libertate interioară pe care nu ne-o poate lua nimeni.Ca și Dostoievski, el pune în ecuație libertatea cu credința, ambii formându-se în același spațiu creștin ortodox. Înainte de a scrie jurnalul el se eliberase „de patimi”, devenise „nou”,- „ies vindecat”-, își câștigă libertatea de-a uita răutățile, de-a deveni „fericit”. El nu vorbește despre ororile sistemului comunist ci despre reacția celor ce au suferit, atât în interiorul închisorilor cât și în afara lor.
Privind „Jurnalul…” din perspectiva documentară, mi se pare că cea mai importantă parte este cea închinată legăturii cu „lotul mistico-legionar”. Așa cum rezultă din una din denumirile date acestui grup: „lotul Noica-Pilat”, din care făceau parte cei mai reprezentativi oameni de cultură ai vremii, grupul care„uneltea împotriva securității statului”, Steinhardt relatează amănunte din timpul anchetelor, prezentând metodele folosite de securitate, starea fizică de-a dreptul jalnică în care se aflau cei arestați, dar și cea psihică, dominată de spaimă, de incertitudine. „Ceea ce mă îngrozește și mă deprimă dincolo de orice putință de a mă exprima este înfățișarea fizică a lui Dinu (Pilat) și ținuta lui. Înfățișarea: slab, gălbejit, neras, îmbrăcat în țoale ponosite, care nu stau, ci atârnă pe el. (…) Ținuta: stafia aceasta slăbănoagă și jerpelită, de îndată ce a fost introdusă în cameră și așezată de gardian cu fața la masa de lucru a ofițerului anchetator și de cum i s-a vorbit, a și luat poziția de drepți.” Sau alt episod: „În sala de ședințe, dând impresia de pustietate, uriașă, ne așează în boxă, tot pe bănci- ca la școală-, suntem mulți foști elevi ai liceului Spiru Haret- acum unul lângă altul înghesuiți. Ne plasează pe rând cum intrăm: mă pomenesc între Noica și la dreapta, Vladimir Străinu, Pillat, Sandu L. și câțiva pentru mine necunoscuți ocupă banca întâi: coautorii complotului înfățișat judecății și pe care-i văd și astăzi prima oară. Cele patru femei(Anca dr. Ionescu, Marietta Sadova, Trixi și Simina Caracas) sunt în fundul boxei… Primul grup este al nostru, al deținuților din boxă, douăzeci și cinci la număr, îngrămădiți pe bănci, privind drept înainte (iarăși nu avem voie să ne uităm altundeva, și mai ales unul la altul), înconjurați-asemenea orbitelor electronice din periferia nucleului atomic- de un cerc de ostași în termen, toți echipați ca pe front, cu puști mitraliere automate pe care le țin îndreptate asupra-ne, dându-și silința să se holbeze fioros…”
Sunt relatări tulburătoare din timpul cercetării și al detenției cărora cu greu le-ai putea da crezare, un fel de „ drum al robilor” spre moarte.
Desigur că nu mi-am propus să analizez această operă interesantă care iese din tiparele literaturii. Sunt puțin cei ce s-au aventurat să-i deslege misterele literare. Ea rămâne totuși un document zguduitor al secolului trecut despre universul concentraționist comunist.
„Jurnalul Fericirii” este o carte fără echivalent în cultura română, o carte al cărui destin abia începe, zice I. Simuț. Jurnalul relevă o bogăție de semnificații și înțelesuri ce trezește în cititor bucuria infinită de a trăi savurând viața plină de paradoxuri, antinomii, armonii și contradicții, care toate ne cuceresc prin sinceritatea autorului, Nicolae Delarohia, un Mucenic al neamului.

Prof. ION IONESCU- BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

plouă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Sept 27, 2013 6:39 pm

plouă


toamnele vin cu despletiri de frunze
într-un concert de dor vivaldian
cocorii desenează geometrii pe cer
triunghiuri care urcă dealuri sure
se-ascund apoi în nori până ce pier
lăsând în urmă răni de roșu-aprins
și-n suflete melancolii ascunse
coboară seara pe pădurea-n flăcări
mormânt de liniști cade în abis
prin umbrele ce plâng adesea-n noi
și ne ucid plăcerile din vis
plouă la toamne grele peste mine
ca-ntr-un potop de ape infernale
un amalgam de ieri de azi de mâine
cu clipe calpe searbede banale
din când în când mai plouă și cu vise
doar logodind iubirea printre ploi
să nu uităm că ne-am iubit și noi…

vineri, 27 septembrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

poveste neterminată

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Sept 30, 2013 11:24 pm

poveste neterminată


iată că putem trăi și fără lună
cum încercăm să trăim fără patrie
prin ploile toamnei pe un cer spălăcit
sub respirația unui vis
care nu se va împini niciodată.
în seara asta s-a optit aici toamna
cu cioburi de azur, cu ape care curg
dincolo de timp.
păsările au culoarea umbrei,
oamenii par stafii,
îmbrăcați în pelerine albastre.
singurătatea se plimbă pe străzi
ieșind din orele dimineților friguroase
ca o fantasmă scăpată dintr-o poveste
neterminată.


marţi, 1 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

generația noastră

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Oct 01, 2013 7:45 pm

iată că și veacul acesta a prins contur
am fost tineri fără a fi bogați
generația care vine își crează o altă lume
nu atât de romantică precum a noastră
cu diplome mai aiurită mai rococo
roși de gelozie ne dăm bătuți
după atâtea jertfe inutile care ne-au sluțit
voi nu mai sunteți sensibili la razele lunii
nici toamnele nu vă mai impresionează
cu melancolia lor deșucheată
nici sălciile plângătoare cu frunzișul lor
care scuipă în toamnă licur de stele
voi trăiți în orașe care se pliază
ca armonicile luați moartea cu iarbă
bună și iarbă rea cu un ochi care răsare
și altul care apune
între zori și amurg doar infernul
democrit și-a smuls ochii ca să poată gândi
drumurile noastre au fost ecouri și pași
femei bărbați agonii morți și-nvieri
zile și nopți răstimp între vise și vise
fiecare clipă a lui ieri am trăit-o ca
la cinematograf am vânturat viața printre
degete ca niște casieri zgârciți
atinși de molime încă ne ținem bine pe picioare
râdem de viitor pe deasupra voastră
lăudăm adevărurile și ne plac fetele frumoase
ne descoperim în fotografii
trecutul nostru atât de tumultuos
și frumusețea care s-a dus pe apa sâmbetei.




miercuri, 2 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

femeia lebedă

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Oct 02, 2013 7:36 pm

se înserează peste tot
noaptea când mor stelele
femeia miroase a râu
ea vine fără să vie.
înfășurat în susurul
brațelor ei
voi blestema cu patimă
clipa când trecerea ei
va fi cântec de pasăre rătăcită
prădându-mi somnul
cu gura și umbra ei de lebedă.


joi, 3 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

inocență

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Oct 05, 2013 7:00 pm

inocență

vântul își trece degetele
prin tăcerea noastră
așa începe toamna
sub formă de poveste și năluciri
ziua se preface-n intangibil
femeie nălucă
am uzurpat lumina și stelele
ne-am ascuns în întunericul nopții
aici e o altă lume
eșecurile se petrec la parter
noi trebuie să împingem
cerul mai sus
orce umbră e o tragedie
inocența ta demonică
mă face s-o visez pe Emma Bovari.


sâmbătă, 5 octombrie 2013








avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

urmele vremii

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Oct 05, 2013 7:02 pm

urmele vremii



urmele vremii
pe unde-am visat s-au șters,
umbra aripei
pe unde-am zburat a fost strivită
de ploile toamnei
care mi-au furat toți cocorii.
vântu-ntomnării
mi-a strâns toți fluturii de frunze
astupându-mi cărările
burdușite de vise.
nordul nopții de toamnă
mi te aduce
ca ispită
în marea mea de pustiuri
să-l ascultăm pe vivaldi.


duminică, 6 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

umbra ta

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Dum Oct 06, 2013 6:35 pm

a surâs miroase seara
când apare umbra ta,
ca un râu peste câmpie
se revarsă dragostea.

ascultând zumzetul toamnei
și cum cântă frunzele,
dorul meu atunci învie
și-și înalță pânzele.

e corabie pe mare
sau ce este dorul meu?
printre valuri călătoare
el te caută mereu.

te privește în oglindă,
printre fluturii de noapte,
ochii tăi, un cer albastru,
sânii- două mere coapte.

iluzii nestăpânite,
arătările de ieri,
te strecori la mine-n casă
printre gânduri și tăceri.

nu știu, dor îmi e de tine,
sau fiorul tremurând,
tu, frumoasa mea stăpână,
te-ai ascuns la mine-n gând.


duminică, 6 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

în infern

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Oct 10, 2013 10:50 pm

cobor cu sisif în infern
și plângem drumul întoarcerii,
nu ne întrebăm și nu ne mirăm
de grozăviile întunericului,
acolo am văzut ochii
ireal de albaștri, sânii somnoroși
și gura flămândă de săruturi
ale femeii părăsite.
acolo se dezleagă de blestem
toate gândurile care înfloresc
în visele noastre.


joi, 10 octombrie 2013









avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

vine toamna, trece toamna...

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Oct 11, 2013 9:06 pm

vine toamna, trece toamna,
unde-i lacrima de ieri,
ne rămân decât regrete,
îngropate în tăceri.

osteniți ne vin din spații
herghelii de cai fantasme,
în triunghiuri trec cocorii
toți înmiresmați în basme.

clopotele bat a toamnă
tot cântând a veșnicie,
a iluzii fără margini,
de dor și melancolie.

sună frunza, bate vântul,
ramurile fremătând,
și cu ele numai gândul
ne îmbie surâzând…

ne plac falsele plăceri,
într-un scrâșnet de durere,
numai astăzi nu e ieri,
între moarte și-nviere.

trec fantome de iluzii,
peste umbrele tăcerii,
printre gânduri și-ntuneric
se opresc în pragul serii.

vine toamna, trece toamna
și cu ea trecem și noi,
așteptăm o primăvară,
printre viscole și ploi.

vineri, 11 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

satul meu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Oct 14, 2013 8:51 pm

satul meu

sunt mereu lângă tine sat natal
pe-aceleași uliți
prieten cu câmpia, pădurea și dealurile,
port în mine febra singurătății
și eresul nevinovat al dorului.

mă mai cunosc decât salcâmii bătrâni
și vântul toamnei
și poate frunzele hoinare
sau nucul pe care l-a sădit tata în tinerețe.
turnul bisericii din deal
îmi e martor
până mă voi pierde sub linia apusului
lângă crucea străbunilor mei.

amintirea a devenit poveste,
e un alt soare și-o altă toamnă necunoscută,
ploile vin altfel acum,
porțile mi se deschid mai greu,
unde e ceasul meu fericit
când mă plimbam cu tine iubire
pe sub dulcii tei în floare ?




sâmbătă, 12 octombrie 2013


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

cântec

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Oct 18, 2013 6:59 pm

cântec
un fulger, a căzut o stea,
e steaua mea cea norocoasă,
s-a rătăcit de toamnă codrul
cu vraja lui cea inocentă
în fântâni de somn adânc
dorm bunicii mei pe câmp,
tata s-a făcut a iarbă,
mama, rădăcini de prunc,
auguridă de durere,
la umbră deasă de nuc.
cade totul în târziu
și se-ndoaie totu-n noi
când vin toamnele tărcate
cu vântoase și cu ploi,
în amurg de Transilvanii
cu Avram Iancu prin munți,
s-a topit auru-n țarini
cu bătrânii cei cărunți.
alții vin să răscolească
după aur și argint,
glia noastră strămoșească
ce miroase-a mărgărint,
căci de la romani încoace
tot străinul ne-o cam coace,
vine ca o pâlpâire
sub pretextul că ni-i frate
și ne fură pe la spate
țarina și din bucate.
doamne, vorbele sunt mute,
cine stă să le asculte,
plouă încă, timpu-i beat,
sufletul ni l-a uscat,
clipe trec și clipe vin
blestemate de destin,
din morminte morții vii
se vor răzbuna , copii,
aici pe picior de plai,
vor transforma iadu-n rai.

vineri, 18 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

paradisul ca o dulce călătorie neterminată

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Oct 23, 2013 1:51 am

paradisul ca o dulce călătorie neterminată

delirează toamna
printre ornicele tăcerii,
lumina s-a făcut brumă
pe tâmpla mea,
prin visul de ieri
nu mă mai strigă nimeni,
în odaia de umbre
ascult tăcerea clopotului
în seara când speranța
vine până la marginea
auritelor gânduri.
mă strecor singur
prin frigul unei chemări,
prin răscrucile cântecelor
de greieri,
prin iarba-nspicată de ieri
într-o idilă
cu tine
visând paradisul
ca o dulce călătorie neterminată.



miercuri, 23 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

lumea s-a retras în sine

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Oct 31, 2013 8:46 pm

lumea s-a retras în sine

de-atâtea urlete lumea s-a retras în sine
nu-i mai plac războaiele cu babuinii
n-o mai interesează toamnele banale
frunzele sunt o poezie prea ermetică
pentru urechea astupată cu ceară a
acestei lumi care mimează viața într-o
atmosferă de tavernă orientală
la izvoarele stiyxului s-a făcut seară
fetele cu picioare de lebădă fac parada modei
mie mi-e dor de-a fi singur
știu am fost născut în chivot de aramă
cu popă și naș cu părinți și cu sfinți
sub retorica acelui cazan am plâns
prima dată bolborosind cuvântul mamă
văzut de pe lună pământul este o jucărie
cu care ne dăm de-a dura prin haos
fluierând nătângi prin spațiul imponderabil
ne credem aeronave desuete cu inimi
și cu plămâni de fier extraterești blestemați
cu sentimente de vânzare
femeile au țâțe de agată și ochi ciclopici
meduze cu o mie de membre care ard
caloriile dragostei prin sipeturi de safire
așteptate-n zaimf de mirese
cu lăutari și chimbale orientale
cu mandoline și gogomani într-o ciumă
bubonică dansând haotic
și trăgând praful de heroină pe nas

de-atâta lehamite lumea s-a retras în sine
a fugit a ei regină din stuparul de albine
s-a bezmeticit natura lumea s-a bezmeticit
se-nvârtește-n haos viața …totul curge… heraclit…

joi, 31 octombrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Vin Noi 01, 2013 8:25 am

Multumim !!!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

steaua care piere

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Noi 08, 2013 2:38 am

am uitat numărul anilor clepsidră
între rotiri și stingeri diafane
către un alfa care nu mai e
eu sunt omega
ce-am rămas în prag
aștept să vină seara mea frumoasă
ca să scot stele din fântâni
în cituri ruginite de amurg
cu lumânări și cumpene pe cer
ce se topesc în zorii care pier
în seara asta de cerneală
mi-apare umbra ta ca o petală
cu cerul care are ochii tăi
pierduți prin codri rătăciți prin văi
răsăr dintr-un senin- doi aștri
ce sunt ai inimii pilaștri
cosânzeană cu umerii de platină
mersul tău se clatină
ca libelula printre vise
în nopți de nesomn închise
e curbura coapsei tale
ce se mișcă prea agale
rămasă din împietriri
și din ninse amintiri…
șoldul gol așa prin noapte
și cu sânii de mătase
rumeniți la foc de lună
parcă-s două mere coapte…

între alfa și omega
au trecut anii s-au dus
lumea noastră n-a fost lume
a apus
s-a aprins o stea pe cer
în tăcere
este steaua noastră dragă
care piere…
vineri, 8 noiembrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

vin la vămi reziduale

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Noi 12, 2013 9:11 pm



vin la vămi reziduale
unde lumile se cern,
unde curg ușor luceferi
și pe cerul meu se-aștern.

unde toamna se destramă
în tăcerile din noi,
galbenă ca o maramă,
printre umbre, printre ploi.

unde timpul cere vamă
în culori de catifea,
dimineți ca de aramă
cad în ceașca de cafea.

vin la vămi reziduale
născocind povești în doi,
lăsând totu-n voia sorții
și dând timpul înapoi.

haide, vin la mine-n gând,
mi te-așează peste vise,
prinde-mi ochiul meu flămând,
dă-mi iubirile promise.

vin la vămi reziduale
să te văd când nu mai ești,
zborul tău spre veșnicie
e o carte cu povești.



miercuri, 13 noiembrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

și ion avea o țară

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Dec 07, 2013 11:33 pm

ș
și ion avea o țară

și ion avea o țară ca noi toți, era bogată,
plină de păsări și sfinți,
avea sufletul curat, avea mamă, avea tată
și copiii lui cuminți.

peste ea veni blestemul de bătrânii din bătrâni,
toți bandiții au furat-o,
s-a umplut țara de javre , niște fameni, niște câini,
stăpânire, cui ne-ați dat-o?

a pleca ion de-acasă lăsând mamă, lăsând tată
și copiii singurei,
să câștige și-el o pâine colindând în lumea toată,
dincolo de Pirinei…

învățase ce să facă și ce-nseamnă vorba mamă
și uitase țara lui,
auzea vorbe străine și părinții cum îl cheamă
și el tot umbla hai- hui.

pe pământul lui de-acasă au crescut doar buruieni,
vin samsarii  să i-l ia
și ion umblă prin lume cerșetor pe câțiva ieni,
asta este țara ta?

țara ta, ioane dragă,a ajuns acum nefastă,
a fost dată la  fier vechi,
vin acasă la părinți, la copii și la nevastă
c-ai să calci de-acum în strechi…

pune mâna pe lopată sau pe coda de topor
și fă ordine-n ogradă,
căci aici îți este doina, nici decum în țara lor,
în curând o să ți-o radă,
să rămânem slugi pe viață, fără nici un viitor!

duminică, 8 decembrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

voivodul limbii române

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Lun Dec 16, 2013 8:55 pm

voivodul limbii române
(la a 164-a aniversare de la naștere)

la mijloc de iarnă grea,
prunc frumos ne-a fost ca dar,
să se nască din genuni,
printre chinuri și amar.

s-a născut din neființă
magul nostru cel pribeag,
voivodul limbii române,
să ne -ntâmpine cu drag.

cum îl știm cu ochi păgâni,
plini de-amar și suferinți,
el ne vine din bătrâni,
din părinții de părinți.

are chipul lui Orpheu
și în frunte steme poartă,
ca un vechi arhiereu
i-a croit limbii o soartă.

a trăit cu-atâta dor,
singur el tăindu-și cale,
ca o apă de izvor
curgând limpede la vale.

ne deschide cartea sfântă
ce-a-nflorit din viul grai,
iar cuvântul lui ne-ncântă
cu tot raiul de pe plai.

româneasca noastră fire,
s-a născut dintr-un izvor:
Eminescu e iubire,
e și cântec, e și dor...
luni, 16 decembrie 2013
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

RADU STANCA- UN CNEAZ LA PORȚILE SIBIULUI

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mier Dec 18, 2013 3:13 am

RADU STANCA –UN CNEAZ VALAH LA PORȚILE SIBIULUI

Pe 26 decembrie 1962 se stingea din viață la București poetul Radu Stanca. Ardelean de origine, un timp asistentul lui Blaga, a crescut într-o familie cu frumoase tradiții intelectuale. Mama sa era o rudă îndepărtată a lui Titu Maiorescu, iar tatăl său un fervent iubitor de literatură.
Dramaturg, eseist, autor de aforisme și regizor de prestigiu, dar mai ales poet, Radu Stanca a trecut ca un meteor prin literatura română.
În perioada începuturilor sale poetice el se distinge printr-o poezie erotică naiv-sentimentală:
„Desprins din întristare și rupt din nemurire
Îți simpt în palme trupul din care mă descânt”
Alte poeme anunță baladescul de mai târziu, prevestind teme lirice fundamentale:
„În pașii tăi se leagă tristeți nenumărate” (Divertisment)
Poetul tristeții devine cu timpul poetul durerii, o melancolie muzicală și reflexivă:
„Căutând visările-n tristețe
Și aflând tristețile-n visare
Eu sunt un zeu cu două fețe
Și-o singură înfățișare.” (Horoscop)
Una din formulele liricii lui este aceea a spectacolului rar și somptuos, dezvoltare a unei imaginații inepuizabile. Să nu uităm că Radu Stanca a fost și un mare om de teatru cu o nouă intuiție funcțională a decorului, a grimei, a costumului, a gestului, totul fiind tratat într-o manieră stilizată, de esență romantică, lesne descifrabilă și în poezie:
„Pe socluri mari și verzi dorm lei regești
Și prin alei se plimbă triști păunii
Cadâne moi cu lungi și grele funii
Târăsc prin ierburi leneșe calești.

La geamuri vergi albastre străjuiesc
Și prin odăi, din amfore rotunde
Un fum verzui desbracă și ascunde
Bazine cu făpturi ce dănțuiesc.”
Balada și conturul baladesc în lirica lui de confesiune directă intervin ca un punct de cristalizare și, deopotrivă, ca o modalitate de disciplinare a discursului poetic de tip schiller-ian. Gradația sentimentului se realizează prin volute largi, culminând cu strofe de o frapantă frumusețe:
„Dar flăcările crește-vor mereu
Crește-va mult și strania orgie
Și în curând, flămând, iubitul meu,
Întâiul meu iubit, fără s-o știe,

Mă va cuprinde-atât de mult în el
Încât nu va putea să mai despartă
De trupul lui pe-al meu- și-n alb inel
Mă va iubi fum svelt și ceață moartă” (Lamentația Ioanei D Arcpe rug.)
Poet al Sibiului, „cneazul valah”, se stinge la porțile cetății, vrăjit de un„coral luminos”. Cuprins de mari neliniști interioare, el intră într-un Sibiu ca un zeu:
„Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna
Mai mult alunecând decât cu pasul
Și-n liniștea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Într-n Sibiu livid, sătul de viață
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau față
Cu mortul care umblă prin cetate” (Nocturnă)
Motivul morții, presimțirile funeste care au cutreierat marile singurătăți ale poetului au o esență tragică. Moartea e o „afacere-nsemnată” pusă la cale într-un decor intim:
Iată-ntrebarea care-mi rupe tăcerile:
Dacă mor, scap de toate durerile?

Dacă trec Styxul, apa nopților, sumbrelor,
Capăt iertarea ta, demon al umbrelor?
…………………………………………
Stau întins, nemișcat, ca-ntr-o pivniță rece?
Sau un sol misterios pe-alt pământ mă petrece? (Poemul Fluviilor)
Sau:
„M-aplec cu toate frunzele-n vânt
De pe-un mormânt pe celălalt mormânt
Și mă îndoi, gemând, cu trunchiul greu
Când într-un sens, când în alt sens mereu: (M-aplec)
Poezia erotică ne arată o iubită hieratică cu descifrări magice:
„Ia-mi palma desfăcută și citește:
Nu soarta mea e-n ea, ci soarta ta”. (Doti)
Expresie a unei profunde dezolări, despărțirea îndrăgostiților înseamnă smulgerea nemiloasă a „ frunzei albastre” de pe o „ creangă de aur”:
„O să rămâi în mine și după ce-o să pleci
La fel de nepătrunsă, la fel de-mbietoare,
O insulă ciudată cu drumuri și poteci
Ce nu duc nicăierea sărmana mea plimbare.”(Poem)
Adesea intimitatea afectivă devine tulburătoare când iubita este asociată umbrei nemiloase a morții:
„O, dacă moartea ar avea paloarea
Obrajilor tăi dragi, înfiorarea
Buzelor tale umede și calde
M-aă învoi în unda-i să mă scalde.”(O, dacă moartea…)
O altă față a poeziei lui Radu Stanca este aceea a solidarității cu idealurile colective, sau orfismul fascinant al forțele lui ascunse:
„Am încă-n suflet flaute nesătule
Ce-ar mai putea trezi tăceri destule
…………………………………..
Și nu mă pot opri să nu țin pasul
cu cântecul ce-mi descleștează glasul”.
Uitat sau neglijat, poetul Radu Stanca trebuie reinventat. El și-a regizat propriul spectacol interior, amestecat cu feeria visului și izbucnirile indiscrete ale unei sensibilități torturate, coborând prematur faldurile catifelei unei scene căzută prea repede peste viața lui.

Bibliogafie:
1. Radu Stanca- Versuri, Ed. Dacia, 1980,
2. Literatura română contemporană,Poezia, Editura Academiei, 1980

ION IONESCU-BUCOVU
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

rugăciune

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Dec 20, 2013 2:38 am



Petale blonde cad din ceruri
Pe creasta stâncilor de munte,
Și bântuite sunt de geruri
Pe vârfurile lor cărunte.

Aștept să treacă înc’un vânt,
Să viu învins, Doamne, la Tine,
Tu ești în cer, eu pe pământ,
Să caut căile divine.

La ce icoană să mă-nchin,
Din gloata de icoane sfinte,
Când am trăit atâta chin,
Răspunde-mi sincer, Tu, Părinte!

Pe care drumuri vreai s- apuc,
Spre ce curată înflorire
Și-n care locuri să mă duc,
Ca să-mi zidesc o mănăstire.

Prin ierni și primăveri sau toamne,
Eu am trecut ca un proscris,
Ascultă-mi rugăciunea, Doamne,
În labirintul meu închis.

Am poposit între răscruce
Cu palmele împreunate,
M-ai răstignit destul pe cruce,
M-ai și trădat, mi-ai fost și frate.

Stau trist și pasul mi-l măsor,
Între acum și veșnicii,
Încet din amăgiri cobor
Și Te aștept, Doamne, să vii.

Aștept să nu mai întârzii,
Aștept minunea să se-ntâmple,
Printre zăpezile târzii,
Te-aștept cu mâinile la tâmple.

vineri, 20 decembrie 2013





avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

EMINESCU ȘI LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Ian 04, 2014 8:07 pm

EMINESCU ȘI LIMBA ROMÂNĂ LITERARĂ
(164 de ani de la naștere)

Eminescu a apărut pe solul românesc ca o sămânță rodnică la o răscruce de timpuri când limba română își căuta vadul ei spre modernizare. Scăpase din rigorile Școlii Ardelene care o ciuntise și-o transformase într-o păsărească de ciunisme și pumnisme, încerca să se lepede de exagerările cosmopolite franțuzite și căuta să se debaraseze, datorită lui Maiorescu, de „beția formelor fără fond”. Tocmai abandonase alfabetul chirilic și Academia, în frunte cu Alecsansdri, încerca să găsească noi sunete și litere pentru ciudatele sunete și semne slave care nu existau în limba latină. Dacă citești procese-verbale din ședinșele Academiei referitoare la ortografie, îți dai seama câtă luptă s-a dus pentru stabilizarea alfabetului nostru.
Acum apărea Eminescu. Precum un Dante pentru italieni, care a făurit limba italiană modernă, un Goethe pentru germani, care a dat un nou suflu limbii germane, sau un Shakespeare pentru englezi, creatorul limbii engleze moderne, Eminescu este făuritorul limbii române literare.
Eminescu a deschis ochii pe „Lepturaliul” lui Aron Pumnul, de acolo i se trage dragostea lui nețărmurită pentru poezia înaintașilor. Poezia „Epigonii” este o ilustrare a tot ce știa el despre înaintașii lui pe care-i laudă fără rezerve, față de contemporani. Dar venea cu o înzestrare nativă din copilărie când îndrăgise eresul popular, „cuvântul ce exprimă adevărul”.
„Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”, va decreta Eminescu… „Limba și legiele ei dezvoltă cugetarea.” Încă din copilărie, Eminescu a fost marcat de puterea și vraja cuvântului. El știa, din experențele cu teatrul, că ritualurile, slujbele religioase, magia șamanilor, descântecele mamei, oratoria văzută prin Parlament, spectacolele dramatice, toate se întemeiau în primul rând pe cuvânt ca ipostază a magiei sunetelor. Cunoaștem cazul lui Orfeu care a îmblânzit fiarele cu cântecele sale. „La început a fost cuvântul”- a decretat Evanghelistul Ioan. Limbajul a constituit și constituie adevăratul miracol uman și fără el nu e de conceput nici un act de cunoaștere.
Limba națională imprimă structuri sufletești specifice, orientează și organizează viziuni asupra lumii. Eminescu zicea că „ spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea” și „numai în limba sa omul își pricepe inima pe deplin” „Copilul nu învață numai a vorbi corect, el învață a gândi și a simți românește”. Eminescu credea atât de mult în muzicalitatea limbii române, încât o identifica, pur și simplu cu muzica: „Limba e muzica celui mai mare maistru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică.” Eminescu descinde în poezie și în lume direct din Paradis, din Logos. Paradisul lui a fost Limba Română. Magia cuvântului a coincis la el cu glasul mamei depănând povești, Dorul lui nemărginit de mai târziu este alergarea neistovită, prelungită spre căldura Logosului. El corelează dragostea maternă cu Logosul. Cuvântul la el e „dulce”, e „miere”, e „vrajă”. Magia cuvântului iubitei este cheia de la poarta Paradisului:
”Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi”
Cuvântul iubitei este umbra gândurilor poetului: „Umbra gândurilor mele/ Era dulcele-ți cuvânt.” Sau „Vorba ta-i ca lamura de miere” sau „Ah, brațul tău rotund e alb-se lasă/ Cu grație pe umeri-mi-privesc/ În ochii tăi, în fața ta- în gura jună,/ S-ascult uimit la vorba ta nebună1”.
„Una din marile mulțumiri ale vieții lui –ne mărturisește Slavici- era să steie de vorbă, să-și deie pe față gândurile și să ispitească și pe alții, fie aceștia oamneni pe care-i socotea mărginiți, ceea ce în adevăr și erau.” Așa au fost Slavici, Caragiale, Creangă, dar și sacagii, precum Nicolae Mihu de la Blaj sau ciobanii și stuparii lui din copilărie.
Eminescu e un maestru al alchimiei verbale. Dacă Dante a urcat din Infern în Paradis, Eminescu a lunecat din Paradis în Infern. Drumul parcurs de poet a fost greu, el a luptat pentru o limbă națională modernă în „contra stricătorilor de limbă” de orice soi. El se detașează însă de limba timpului care se constituise. Sparge tiparele sintaxei și împinge limba înainte. Corectitudinea limbii nu e bătută în cuie. Limba e un fenomen viu, el reînvie cuvântul vechi, lustruit, dîndu-i-se valori noi (vezi crivat), comparația și metafora capătă la el accente dintre cele mai îndrăznețe. Aurul și argintul, aceste metale rare, prezente în poezia eminesciană, sunt substitute ale „cuvântului miere.”:
Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier
Argint e pe ape și aur în aer”

Argintul și aurul ca magie erotică și verbală aparțin iluziei de tip romantic. Mai târziu, când va aluneca spre Infern, epitetele se îmblânzesc, sintaxa se limpezește, fraza devine marțială. „Din mii și mii de vorbe consist-a voastră lume” sună sumbru, un strigăt în pustiu, într-o lume jovoală, carnavalească, nedispusă să ia în seamă semnalul de alarmă al unui spirit lucid, care lua totul în serios. „Oare glorie să fie a vorbi într-un pustiu?”- se întreabă el dezamăgit. Pătura superpusă este simbolul degradării limbajului. Când va ajunge ca ziarist în Parlament, el va vedea că politica este un vast ținut al pălăvrăgelii și al minciunii. „Scrisoarea a-III-a” este un potop grandios de invective la adresa „ panglicarilor în ale țării”.
Am vorbin puțin dintr-un Emiescu care trebuie reinventat. Generația tânără, care-l exclude aproape total din preocupările ei, ar trebui să se aplece cu mai multă credință asupra acestui Orfeu românesc.

Ion Ionescu-Bucovu




avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

NAMUL ȘI NUMELE EMINESCU-origini

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Joi Ian 09, 2014 8:00 pm

Neamul şi numele lui Eminescu. Originile
Dan Stănescu

Dragă Mihai Eminescu,
Cu prilejul aniversării zilei tale oficiale de naştere – 15 ianuarie 1850 - îţi aduc un modest omagiu sub forma acestui articol.
Mai mulţi biografi au relatat că, deşi ai fi dorit să-ţi cunoşti genealogia şi obârşia neamului, tatăl tău a fost foarte rezervat în a-ţi vorbi despre familia sa, rămasă la Călineştii Cuparencu din Bucovina anexată de Austria la 1775.
Îţi prezint rezumativ aceste informaţii, aşa cum ele au fost descâlcite până acum de cercetători, între care însemnate nume ale culturii româneşti s-au aplecat asupra acestui subiect – Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, George Călinescu, Augustin Z.N. Pop, Dimitrie Vatamaniuc şi foarte mulţi alţii - emiţând variate ipoteze precum că neamul (sau măcar numele Eminescu) s-ar trage de la turci, bulgari, ruşi, polonezi, albanezi, transilvăneni, maramureşeni, suedezi, chiar şi de la papucii iminei.
Cea mai recentă lucrare este cartea din 1989 a lui Ion Roşu – Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile – care analizează amplu şi foarte critic toate aceste variante, concluzionând că neamul şi numele ţi se trag de la o familie ortodoxă românească din Banat.
S-o iau pe firul apei spre locul de izvorâre.
Aşadar, conform Registrului de naşteri şi botezuri al oraşului Botoşani, te-ai născut cu numele Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850, deşi în dosarul tău de la Gimnaziul din Cernăuţi scrie 14 decembrie 1848, iar într-o psaltire tatăl tău scrisese 20 decembrie 1848, dată pe care ai trecut-o şi tu în Albumul de la Junimea. La 23 aprilie 1851, familia s-a mutat în casa cumpărată la Iopoteşti.
La 25 februarie 1866, la 16 ani, ai debutat cu poezia De-aş avea în revista Familia de la Pesta, directorul Iosif Vulcan publicându-ţi-o sub pseudonimul Mihai Eminescu, pseudonim pe care ţi l-ai însuşit ca nume şi l-ai folosit apoi pe tot restul vieţii, doar prenumele Mihail folosindu-l încă un timp în corespondenţe oficiale, precum cea din 1874 cu Ion Samurcaşi.
Dintre ceilalţi membri de familie, doar fratele mai mic, căpitanul Matei (1856-1929) şi-a schimbat - legal - numele Eminovici în Eminescu, în 1892.
Obârşia cert documentată a familiei Eminovici este satul Călineştii lui Cuparencu, de lângă Suceava (în Bucovina ocupată de austrieci de la 1775 până la 1918), unde bunicul tău, Vasile Iminovici (accent pe o), se stabilea prin toamna anului 1804 ca dascăl de biserică, primind locuinţă şi lot de folosinţă, intrând, prin funcţie, în elita satului.
Conform Conscripţiei parohiei Călineştii din 1806, familia dascălului Vasile Iminovici (1778-1844) era compusă din soţia Ioana Sărghie, din mama Agafia Iminovici (1736-1818, născută Şerban), din sora mamei, Elena Şerban, şi din Ion Sărghie, nepot de 10 ani dinspre soţie.
Cercetătorul Vasile Gherasim a găsit în 1922 la Arhivele Statului din Suceava un act de stare civilă - Conscripţia din 1816 - în care sta scris că Agafia este soţia lui Petrea Iminovici, dar, după vreo 60 de ani, Ion Roşu nu a găsit (?!!) documentul, deci trebuie (?!) să-l credem pe cuvânt pe Vasile Gherasim în ceea ce priveşte exsitenţa lui Petrea Iminovici.
Dacă Iminovicii ar fi preexistat în Bucovina anterior datării de la 1804, ar fi trebuit să existe şi alţi urmaşi, dat fiind că obiceiul vremii era de a avea mulţi copii (ex. Vasile şi Ioana au avut 8 copii, tu ai avut 10 fraţi şi surori)
Pe de altă parte, numele Iminovici nu apare în Bucovina, înainte de 1804, în nici un document document oficial, precum mitrica 1784-1802 a comunei Călineştii Cuparencu sau recensământul Rimskii-Korsakov din 1774 şi consignaţiile (conscripţiile) imperiale din 1778 ordonate de guvernatorul Karl Erzenberg, în care majoritatea imigranţilor (1718-1778) din Bucovina o constituie cele 5.000 de familii de ardeleni, între care familia lui Vasile Iminovici.
Bejenia ardelenilor este explicabilă în primul rând prin facilităţile oferite de împărăteasa Maria Tereza imigranţilor în Bucovina anexată Imperiului austriac la 1775: drepturi cetăţeneşti, multe locuri de muncă (în administraţie, şcoli, biserici), loturi agricole, scutire de bir 3 ani. În cazul lui Vasile Iminovici, se adaugă şi alte motivaţii ale bejeniei din Ardeal la Călineştii Cuparencu: era ştiutor de carte, avea pegătire de dascăl bisericesc, era disponibil un loc de dascăl, în condiţiile în care în Bucovina era penurie de ştiutori de carte.
Plecând de la constatarea recensămintelor menţionate, Dimitrie Vatamaniuc îşi orientează cercetările în 1932 spre Ardeal, constatând că numele Iminovici apare pentru prima dată aici abia într-un document din 1747, Conscripţia urbarială (recensămătul) a oraşului Blaj, puternic centru al spiritualităţii şi instrucţiunii româneşti, aici existând o şcoală normală pentru dascăli de biserică de rit grec. Sunt întrunite condiţiile necesare pentru a considera că Blajul este locul de provenienţă a familiei lui Vasile Iminovici.
În 1738, episcopul unit (greo-catolic) Ioan Inochentie Micu mutase scaunul episcopal de la Făgăraş în satul de iobagi şi zilieri Blaj, pe care l-a declarat „oppidum” (târg, oraş) şi adresase o chemare către românii „de pretutindeni” să se stabilească la Blaj, oferindu-li-se drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, şcoală în limba română şi loturi de pământ, pentru care se plătea o taxă, pentru care aceşti români au fost numiţi „taxalişti”.
În numita Conscripţie din 1747, este consemnată la Blaj funcţionarea unei „şcoli de obşte”, gratuită, în româneşte, devenită, din 1782, şcoală normală (în care a predat şi Gheorghe Şincai), iar românul Iovul Iminovivi – singurul nume Iminovici din Ardeal la acea dată - apare chiar în fruntea listei de „taxalişti”, deducând prin aceasta că, la rându-i, şi el bejenise din altă parte la Blaj, imediat după 1738, în urma chemării/îndemnului episcopului unit.
Acomodat rapid, Iovul Iminovici, venit la Blaj prin 1738-1740, şi-a adus treptat şi alte rude, în primul rând familiile fraţilor, numele capilor de familie fiind copiate în lista taxaliştilor după al lui Iovul Iminovici deja cunoscut drept raţi (sârb, în fapt român din Banatul aflat sub jurisdicţie religioasă sârbă), chiar dacă aceste rude s-or fi numit, în realitate, altfel, de ex. Vasile al lui Iminu. Drept urmare şi a venirii lor, în protocoalele şcolare din 1755-1757 sunt consemnaţi 4 elevi la care se specifică provenienţa lor din 3 Iminovici (probabil fraţi): Iosif, „ingenuus popae filius” (fiul popii, ?1745 - ?), George (fiul unui „libertinus civilis” ş şerb eliberat, 1741-1789) şi Ioan (1748-1812) şi Vasile (1748 - ?), fiii „liberului” (meşteşugar) Vasile Iminovici, zis Raţi (sârb, în limba maghiară).
S-a considerat că Iovul Iminovici este preotul menţionat ca tată al elevului Iosif, această calitate fiind una din motivaţiile venirii lui aici la chemarea episcopului unit Inochentie Micu. O altă motivaţie sustenabilă este teama reocupării Banatului de către turci în râzboiul ruso-turc 1735-1739, în care Austria intrase în 1737, dar fusese înfrântă, fiind nevoită să retrocedeze turcilor nordul Serbiei (Banatul sârbesc) şi Oltenia (alipită |ării Româneşti aflată sub suzeranitate turcă).
De subliniat că Iovul Iminovici era român, aceasta fiind condiţia impusă pentru a fi împroprietăriţi în scaunul episcopal de la Blaj contra unei taxe
De asemenea, trebuie reţinut că prenumele articulat Iovul este specific românesc.
Care este însă legătura între cei 3 fraţi Iminovici „taxalişti” din Blaj şi urmaşul lor, Petrea Iminovici, probabilul soţ al Agafiei?
În ceea ce priveşte existenţa la Blaj a unui Petrea Iminovici - consemnatul soţ al Agafiei – apare un singur document acceptabil: un act de deces din 22 decembrie 1811, în care se menţionează doar că Petrea Iminovici era în etate de circa 70 de ani.
Cercetătorul Ion Roşu coroborează în 1989 această informaţie documentară cu vârsta Agafiei Iminovici (născută Şerban la 1736) şi consideră că, într-adevăr, Petrea este şoţul Agafiei, tatăl dascălului Vasile din Călineşti şi străbunicul tău, dragă Mihai Eminescu, atribuindu-i ca an de naştere circa 1735 (căci trebuia să fie puţin mai mare decât soţia, nu-i aşa?), ştiindu-se că vârstele decedaţilor la acele timpri istorice erau aproximate, astfel că, la data decesuluii (1811) ar fi avut în realitate 76 ani.
Petrea nu apare alături de ceilalţi 4 elevi Iminovici consemnaţi în protocoalele şcolare din 1755/1757 de la Blaj, deoarece era prea vârstnic - 20 de ani – pentru a mai fi la şcoală.
Înţeleg, de asemenea şi supoziţia că, după ce şi-a întemeiat o căsnicie cu Agafia, rezultând un număr de copii între care Vasile era mezinul, s-a despărţit de soţie dintr-un motiv oarecare (oare s-o fi călugărit, mă întreb eu?) şi de aceea nu a venit cu acesta în Bucovina la 1804.
Fapt este că Petrea nu apare nici în urbariul din 1772, putând denota că plecase - temporar? - să-şi caute de lucru în altă localitate, precum cei 4 elevi Iminovici menţionaţi la 1755
Deşi Ion Roşu concede că acest Petrea ar putea fi fiul oricăruia din cei 3 Iminovici iniţial descinşi la Blaj, în final îl trece drept fiu al preotului Iovul Iminovici, fără vreun raţionament sustenabil. Însă trebuie să accept până la vreo dovadă contrarie.

Se pune de acum problema de unde a venit prin 1738-1740 acest preot Iovul Iminovici, iar indiciile arată spre Banat unde sunt multe nume româneşti sârbizate prin adăugarea terminaţiilor –ovici, -evici, -ici, echivalând în limba română cu al lui (Anghelovici ş al lui Anghel).
Un important argument îl constituie şi faptul că unuia dintre presupuşii fraţi ai lui Iovul Iminovici, Vasile Iminovici, legător de cărţi, i se mai spunea şi Raţi, (în maghaiara veche, racz, acum rac, semnificând sârb sau provenit dintr-o zonă administrată de sârbi).
Aşadar, Iovul Iminovici este forma sârbizată a numelui sau supranumelui românesc Iovul (al) lui Imin(u)
Din câteva surse bibliografice, am obţinut următoarea dinamică istorică privitor la Banat
În perioada dominaţiei Coroanei Maghiare, au fost numite „banaturi” comitatele de graniţă, conduse de un ban, începând cu Banatul de Severin, organizat militaro-administrativ de Regele Andrei al II-lea (1205–1235) incă din 1228. La 1365, sunt pomenite Banatul de Severin (succesor fiindu-i Banatul de Timişoara), Banatul de Belgrad şi Banatul bulgăresc.
Aceste Banaturi devin paşalâcuri turceşti timp de 164 de ani, între 1552-1716.
Ocupaţia turcă a influenţat desigur viaţa locuitorilor (lexic, port etc.)
În cadrul administraţiei turceşti din Banat, nazârii (inspectori fiscali) aveau în subordine amili (agenţi fiscali) şi emini (un fel de comisari). Funcţia de emin, fiind prost plătită, devine accesibilă atât gradelor militare inferioare cât şi „ghiaurilor” (creştini), denumirea funcţiei fiind pronunţată în vorbirea populară imin.
Diverşi cercetători presupun că, în perioada finală a paşalâcului din Banat a existat un strămoş cu supranumele Imin/Iminu/Iminul ca urmare a exercitării funcţiei de emin / imin sau a fost poreclit Imin datorită „aerelor de imin”, astfel că vor fi existat un Petrea imin, Iovul imin, precum în Moldova era un Petrea ceauş (sau alte funcţii de origine turcă: chihaie, ciohodar, iuzbaşă), denumind funcţia, iar, în timp, denumirea funcţiei devenind chiar nume : Imin/Iminu, Ceauşu, Chihaia, Iuzbaşa.
S-a mai vehiculat ipoteza provenienţei numelui Imin de la posibila ocupaţie de confecţionat imineu/iminei (pantofi groşi ţărăneşti cu vârful ascuţit, fără tocuri, originari din Yemen), repede respinsă. Cred, însă, că o astfel de poreclă nu se naşte neapărat pe seama exercitării unei astfel de ocupaţii, ci şi din alte motive şi împrejurări, de exemplu portul de iminei.
Plecând de la vârsta aproximată a lui Iovul Iminovici, Ion Roşu estimează că tatăl acestuia, Imin(u) s-ar fi putut naşte pe la 1675.
Imin(u), cel mai vechi probabil stămoş determinat eminescian, este român - şi în nici un caz turc, dar nici sârb - căci şi-a botezat fiul cu nume românesc – Iminul - ştiut fiind că articolul hotârât –l este specific limbii române.
O altă dovadă de românitate constă în hirotonisirea fiului Iovul ca preot ortodox.
În urma răscoalei sârbilor împotriva turcilor, din 1690, mulţi sârbi au fost nevoiţi să se refugieze pe teritoriul Imperiului habsburgic, sub conducerea patriarhului ortodox Arsenie al III-lea, cărora împăratul Leopold I, ca semn de recunoştinţă, le-a acordat „privilegii ilirice”, constând în libertatea cultului ortodox, dreptul de-şi alege episcopi proprii şi „jurisdicţie asupra tuturor bisericilor orientale de rit grecesc” (adică, ortodox) din imperiu.
În 1692, acelaşi Leopold I a dat o patentă prin care a impus „unirea cu Roma” drept condiţie a egalităţii în drepturi a clerului ortodox cu a clerului romano-catolic, unire bazată pe „ 4 puncte canonice - recunoaşterea supremaţiei papale, a existenţei purgatoriului, a pucederii Sf. Duh şi de la Fiul, împărtăşania cu azimă - în schimbul păstrării ritului grec, a egalităţii cu clerul catolic, drepturi cetăţeneşti depline pentru laici”.
Compromisul dogmatic al „unirii” a condus la apariţia unei noi confesiuni şi a unei noi structuri bisericeşti, numită unită sau greco-catolică, ce-şi va stabili mitropolia la Carlovăţ după 1701.
Sinodul ardelean din Alba Iulia, a primit unirea cu Roma la 27 martie 1697, însă, în Ardeal vor exista de acum înainte 2 biserici : unită (greco-catolică) şi ortodoxă (mare parte din clerul ortodox ardelean a refuzat unirea cu Roma, drept care credinţa ortodoxă a fost din ce în ce mai oprimată de autorităţile administrative şi ecleziastice catolice şi unite).
La 1718, Imperiul austriac a reuşit, războindu-se 2 ani, să-i alunge pe turci din Banat, anexându-l, rezultând de aici că porecla sau supranumele Imin(u) a apărut înainte de 1718, cât timp Banatul a fost sub stăpânirea turcă şi a existat funcţia de emin.
Odată cu anexarea la Imperiul austriac, Banatul a trecut sub jurisdicţia religioasă sârbească, de acum unită, în baza patentei lui Leopold din 1792, având ca urmare un proces sistematic de deznaţionalizare a românilor bănăţeni prin sârbizarea numelor, în special a preoţilor (mai ales cu prilejul hirotonisirii) şi a ştiutorilor de carte („intelighenţii”), prin adăugarea terminaţiilor specifice limbilor slave: -ovici, -evici, -ici.
Aşa s-a întâmplat şi cu acel strămoş venit la Blaj de undeva din Banatul în care s-a născut cam pe la 1705, sub ocupaţie turcească, fiind botezat cu numele românesc Iovul (al) lui Imin(u), dar care, la hirotonisire ca preot (circa 1730, a fost redenumit Iovul Iminovici de autorităţile ecleziastice sârbe ale mitropoliei unite de la Carlovăţ, a cărei suzeranitate asupra Banatului (consfinţită prin patenta lui Leopold din 1792) s-a instaurat în urma alipirii acestuia la Imperiul austriac la 1718.
În mod sigur slavizarea numelui preotului Iovul al lui Iminu s-a făcut în Banat şi nu în Ardeal, deoarece abia în 1761 Biserica unită ardeleană a trecut sub păstorirea mitropoliei sârbe unite de la Carlovăţ, pe când Iovul este menţionat ca preot la Blaj încă din 1747. Cu atât mai mult nu putea avea loc slavizarea în Bucovina anexată deAustria abia la 1775.
Trebuie menţionat că în Ardeal nu putea avea loc slavizarea numelor româneşti şi din simplul motiv că uzul limbii latine în cancelaria austriacă face imposibilă explicarea lui –ovici care este un atribut al cancelariei sârbe de liombă slavă.
În râzboiul ruso-turc din 1735-1739, Austria a intrat în luptă de partea Rusiei în 1737 pe fronul bănăţean, dar, dar datorită eşecurilor militare, a fost nevoită să încheie pace separată cu turcii, cedându-le nordul Serbiei (cu Belgradul). În această situaţie, încă înainte de pacea de la Belgrad (1739), un al doilea grup de sârbi s-a refugiat în Imperiul habsburgic, sub conducerea patriarhului Arsenie al IV-lea..
În contextul acestor evenimente istorice bejenirea la Blaj a preotului Iovul Iminovici cu familia, nu poate fi o simplă coincidenţă.

În concluzie:
Pe la 1675 într-o familie românească înstărită din Banatul ocupat de turci încă de la 1552, s-a născut un copil care, ca adult a fost supranumit Iminu, fie pentru că a îndeplinit funcţia de emin în administraţia paşalâcului, fie penru că a fost poreclit Iminu datorită „aerelor de emin”, sau – zic eu – portului de iminei (papuci orientali).
Fiul acestuia, Iovul (al) lui Iminu, născut pe la 1705, a trăit evenimentele alungării turcilor şi anexării Banatului la Austria, cu punerea Banatului sub jurisdicţia ecleziastică a Bisericii sărbe unite, de rit grec, astfel că, la hirotonisirea sa ca preot, pe la 1730, i s-a sârbizat numele Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone la cancelaria mitropoliei de la Carlovăţ.
În legătură cu râzboiul ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul şi alte regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, şi pe baza apelului adresat de episcopul unit Ioan Inochentie Micu către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj, devenit scaun episcopal în 1738, preotul Iovul Iminovici băjeneşte din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, unde se stabileşte imediat după această dată, beneficiind de libertăţi cetăţeneşti, lot agricol contra unei taxe, învăţământ gratuit în limba română pentru copii, condiţionat fiind însă de a se mărturisi „unit” (greco-catolic), lucru destul de obişnuit pe atunci, din motive de oportunitate.
În curând, preotul Iovul Iminovici îşi aduce la Blaj fraţi – probabil 2 - şi rude, acestea fiind luate în evidenţă oficială sub numele de afmilie al celui ce le-a adus, Iminovici.
Se cunoaşte unul dintre fiii lui Iovul – Iosif, elev de 10 ani la 1755, iar un Petrea Iminovici (cu an de naştere aproximat 1735) ar fi tot fiul preotului Iovul, deşi, la fel de bine, ar putea fi fiul oricăruia dintre ceilalţi 2 probabili fraţi ai preotului.
Din căsătoria lui Petrea Iminovici cu Agafia Şerbu au apărut mai mulţi urmaşi, cunoscută cu certitudine fiind doar existenţa mezinului Vasile Iminovici, născut la 1778, care face şcoala normală din Blaj, formatoare de dascăli de biserică, şi se însoaă cu Ioana Sărghei. După un timp, soţii Petrea şi Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoţind familia fiului Vasile în Bucovina şi stingându-se la Călineştii Cuparencu în anul 1818 la venerabila vărstă de 83 de ani.
Atras de condiţiile economice şi sociale oferite de Austria imigranţilor stabiliţi în Bucovina recent răpită Moldovei la 1775, Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, se mută cu familia la Călineştii Cuparencu în 1804, unde primeşte post de dascăl de biserică şi lot agricol din rezerva religionară. Dintre copiii lui Vasile Iminovici - 4 băieţi şi 4 fete - Gheorghe Iminovici (1812 - 1884) şi Ştefan Iminovici (1819-1848) trec graniţa vremelnică în Moldova. Gheorghe se căsătoreşte cu Raluca Iuraşcu la 29 ianuarie 1840, în acelaşi an primind rang boieresc de căminar (colector de dări de la crâşme)
Între cei 10 copii ai familiei lui Gheorghe Iminovici, re-numit Gheorghe Eminovici în 1849, tu, Mihai, eşti al şaptelea născut şi de-aici încolo cunoşti urmarea.

Te-ai înălţat la cer la nici 40 de ani – 15 iunie 1889 - şi acolo probabil că tu deja-ţi cunoşti cu certitudine originile pe care cercetătorii nu le-au aflat cu certitudine nici în 120 de ani. Din înaltul spaţiului astral, inspiră-le şi lor câteva direcţii de cercetat.

Închei cu cuvintele – parcă definitorii şi lămuritoare – ale căpitanului Matei Eminescu: Mihai grozav iubea pe ţărani, mare simpatie avea pe Ardeleni.
Oare ştiai ceva din familie despre originea ta ardeleană sau era o amintire a subonştientului ancestral?

Recapitulez:

Banat Blaj Călineştii Cuparencu Botoşani Ipoteşti

Imin(u) Iminovici Eminovici Eminescu

Iminu (?1675 - ?) – în Banat
Iovul al lui Iminu = Iovul Iminovici (?1705 - ?) – preot; Banat şi Blaj
Petrea Iminovici (?1735 – 1811)
Vasile Iminovici (1778 – 1844) – dascăl; Blaj şi Călineştii Cuparencu
Gheorghe Iminovici / Eminovici (1812 – 1884) – căminar; Călineştii
Cuparencu, Botoşani, Ipoteşti
Mihail Eminovici = MIHAI EMINESCU (1850 – 1889) -
Botoşani, Ipoteşti, Iaşi, Bucureşti



Ploieşti, 15 ianuarie 2014







avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

FARMECUL POEZIEI EMINESCIENE

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Vin Ian 10, 2014 10:14 pm

FARMECUL POEZIEI EMINESCIENE
(164 de ani de la naștere)

Eminescologii din toate timpurile, împotriva rivalității lor, au ajuns la concluzia că există un miraj al eminescianismului, un fel de „ armonie eminesciană” unică, din care iradiază veșnica modernitate a lui. „Ni se pare că oricare ar fi fost temeiurile influenței lui Eminescu, găsim de la început, până azi, un motiv neschimbat, care e armonia eminesciană. Propriu zis, acestă armonie e socotită ca un miracol cultural, e în orice caz unică în spiritualitatea românească, și sub vraja ei stăm cu toții de o jumătate de veac” (Camil Petrescu). Eu continui să cred că și astăzi…
Caracostea atrăgea atenția că factorul muzical este „ elementul primordial” al stilului eminescian. G. Munteanu consideră că edificiul operei eminesciene e structurat pe paradigma a trei „invariante”: sensibilitatea, reflexibilitatea și fantezia, alcătuind cunoașterea hyperionică. Când Maiorescu definea geniul poetic eminescian, „ care pentru noi este și va rămânea cea mai înaltă încorporare a inteligenței române”, el fixa un adevăr etern, o judecată de valoare definitivă despre Eminescu. De la „unde voi găsi cuvântul ce exprimă adevărul” până la „ a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă”, Eminescu a parcurs un enorm drum de înțelegere a limbii. Descoperirea logosului eminescian a însemnat pentru el cheia boltei cu care a operat în poezie. El și-a clădit un fundament pe timpul și spațiul național, miturile lui sunt luate din din spațiul unde a trăit, mitul pădurii ( al codrului), motivul mării, motivul „domei”, dragostea ca idee mito-poetică centală, motivul melancoliei, motivul visului etc.
Mă voi mărgini în cele ce urmează doar la un aspect al poeziei de dragoste, care a încântat atâtea generații. De la „Elena” (1866) până la „Luceafărul” poezia de dragoste a lui Eminescu are o densitate unică, exprimând o aventură existențială și un spirit care fac din poet unul din cei mai profunzi romantici ai noștri. În poezia de dragoste el a coborât din Paradis în Infern. Paradisul a fost poezia de tinerețe. Ibrăileanu a remarcat că poezia din tinerețe a exprimat în ritm trohaic, săltăreț, vesel, sentimentele față de iubită. În poezia maturității, așa zisa epocă veroniană, a trecut la versul iambic, suitor.
„Sara pe deal” este un amestec de imagini vizuale, auditive, cinetice, care dau tot felul de traiectorii spațiului vale-deal, unde se află îndrădostiții. Salcâmul din deal, acest axis mundi, unde trebuia să se desfășoare întâlnirea, devine un paria, deoarece întânlirea nu are loc. Întâlnirea nu se produce nici în „Lacul”, un mic lied în care poetul fantazează construind o întâlnire posibilă, proiectată pe lac la subjonctiv. În „Crăiasa din povești” zâna încearcă să facă să apară prin practici magice chipul iubitului în oglinda apei. Primăvara Erosului la Eminescu e dominată de elemente lunare, acvatice, vegetale, în care iubiții nu se prea găsesc, „Hai în codru cu verdeață”- își cheamă poetul iubita. Sau „Vino-n codru la izvorul…”
În „Povestea codrului” el se cufundă în copilărie și vis. Codrul mitic înseamnă pentru el lumea sustrasă timpului și destinului. În real, realizarea iubirii nu e posibilă, ea se poate produce numai în lumea magică.
Din epoca vieneză, probabil inspirate de frumoasa pe atunci Veronica Micle, (G. Bogdan-Duică) sunt faptele trăite din poezia „Frumoasă și jună”:
„Tu tremuri, tu cauți, tu murmuri, tu râzi,
Cu glasul tău dulce tu raiu-mi deschizi,
Cu părul tău moale tu viața mi-o legi-
O știi și te faci că nu o înțelegi!

Șireată și dulce- copil vinovat-
De ce nu mă-mbii cu al tău sărutat,
De ce-aștepți să-l fur de pe ochi-ți profunzi,
Și-n blondele plete tu capul ți-ascunzi”
De acum poezia lui va deveni un fel de „Cântare a cântărilor” plină de farmec, în dialog cu femeia iubită:
„Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta,
Încetul la o parte șuvițele le-aș da,
Senină să rămâie, curată ca un crin,
Icoana de iubire la care mă închin…”
Epoca veroniană , cum a numit-o Perpessicius.( 1874- 1883) a dat cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română. De la exaltarea sentimentului de dragoste la lehamite și dezgust.
În „Călin –file din poveste” aventura iubirii se petrece pe ambele tărâmuri, ale realului și idealului. Iubirea dintre Zburător și fata de împărat se desfășoară noaptea în taină, în furișe și fugitive îmbrățișări. Păcatul săvârșit de fată o exilează, din lumea palatului de basm, într-o colibă săracă, unde părăsită de toți, naște copilul Zburătorului. Viața și portul ei sunt acum ale unei femei simple de la țară, iar băiețelul ei paște cireada de gâște. Peisajul e tomnatic, apele sure, semnificând moartea iubirii, despărțirea. Venirea Zburătorului și nunta refac fața lumii, căci nunta e semnul legământului . Acum peisajul cadru e altul. Pădurea e însuflețită („Pare că și trunchii vecinici poartă suflete sub coajă,/ Ce suspină printre ramuri cu a glasului lor vrajă”) Apele par în toposul rotund al lacului de o feerie neîntânlită, într-un vers pe care Tudor Arghezi îl crede cel mai frumos, mai eufonic din poezia româmnească:
„În cuibar rotind de ape peste care luna zace.”
Aceste ape devin începutul lumii, stăpânite de imaginea lunii, nemișcată, sugerată de verbul „zace”. Acum Călin devine un Făt-Frumos, iar mireasa o zână:
„Astfel vine mlădioasă, trupul ei frumos îl poartă
Flori albastre are-n păru-i și o stea în frunte poartă.”
Reunirea perechii de îndrăgostiți, se face la fel ca „nunta” ciobanului din ”Miorița” sub semnul macrocosmosului- nunul mare, mândrul soare, și pe nună- mândra lună.) cu participarea lumii mici, într-o altă nuntă de dimensiuni minuscule, exprimând o unitate reitegratoare în macrocosm. Acest fapt e posibil numai pe tărâmul magico-folcloric românesc, care în real nu s-ar fi petrecut.
”Scrisoarea a IV-a” ne pune în față dramatica incongruență dintre real și ideal privind iubirea. În prima parte proiectată într-un ev mediu românesc, apare cuplul fericit într-o lume frumoasă. Natura văratecă, aromată cu mirosuri florale ( „Iar în iarba înflorată, somnoros suspin-un greier…/ E atâta vară-n aer, e atât de dulce zvonul”) într-o dulce somnie se află sub aceeași putere iluzorie a Erosului. Belșugul apelor clare și mișcarea lor și a lebedelor, mișcarea lunii pe cer fac un cadru viu, în care se întretaie lumini și sonuri dulci cu parfumuri delicate într-o armonie universală exprimată fonic, sugerând o pace supremă. Delirul iubirii pătrunde și însuflețește întreg cosmosul, apele, stelele, cetinile, făcându-l să participe la unica aventură a îndrăgostiților, rămași singuri și reintregați în univers:
„Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre
Povestesc ele-n de ele numai dragostele noastre
Și luceferii ce tremur așa reci prin negre cetini,
Tot pământul, lacul, cerul… toate, toate ni-s prieteni…”
Partea a doua a scrisorii dezminte dureros visul iubirii. Parcă autorul cade direct în „Metafizica amorului” a lui Schopenhauer. Instinctul, iluziile create de speță, unicul Demiurg, pentru perpetuarea ei, oamenii supuși poruncii irezistibile ale voinței de a trăi sunt argumentele violente împotriva iubirii. Vine apoi o pagină iernatică de pierdere a iubirii. Decăderea iubirii ca forță ordonatoare morală, estetică, creatoare, înseamnă un grav dezacord al ființei cu cosmosul. Renunțarea la dragoste înseamnă pierderea ființei, suferință și chiar nebunie. Prin aliterații consonantice, șuierătoare, stridente, poetul își exprimă dezgustul:
„Alfel șuieră și strigă, scapără și rupt răsună,
Se împing tumultoase și sălbatice pe strună
Și în gându-mi trece vântul, capul arde pustiit
Aspru, rece sună cântul cel etern nwisprăvit…
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! organele-s sfărâmate și maestrul e nebun.”
Sunt anii când poetul dezgustat, se ascunde în eul personal, înfierând femeia care nu este capabilă de o mare iubire. Din zâna de altădată, din crăiasa din povești, din Maria ori Sofia, antroponime simbolice, femeia va deveni o Dalilă din „Scrisoarea a-V-a”, care cumulează atributele negative ale femeii goale, aparent indiferentă, superficială, frivolă, plină de răceală și ifose. De aici nu mai e mult până la concepția „Luceafărului”, când Demiurgul privește de sus lumea muritorilor ( și a femeii) care nu se pooate ridica la înălțimile lui.

Ion Ionescu-Bucovu


avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

unde sunteți...

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Sam Ian 11, 2014 11:55 pm

unde sunteți…

Câte secole trecură, de când tu, Dacie sfântă,
Tu, cu Decebal în frunte, ai fost pe vecie-nfrântă?
Prin toate apele noastre de la munte pân’ la mare
Ne-am creat o soartă-n viață prin istorii milenare,
Printre Crișuri, printre Olturi, printre Mureșuri și Pruturi,
Curg la vale valuri-valuri de eroi căzuți pe scuturi,
Printre Tise, printre Nistruri s-a roșit apa de sânge,
O, Moldovă, braț de țară, nu mai plânge, nu mai plânge...
Basarabie iubită, stai și-așteaptă la hotare,
Până domnul dintre vise, domnul tău, Ștefan cel Mare,
Va uni țara lui dragă precum pofta ce-a poftit,
Precum dragostea lui sfântă pentru tot ce a iubit.
Brâncovenii mor de bardă că n-au vrut să se turcească
Asta-i țara lor cea sfântă, mândra Țară Românească,
Horia, Crișan și Cloșca dorm în Munții Apuseni,
Avram Iancu la-mpăratul a cerut dreptate ieri,
El e viu, trăiește încă și coboară la câmpie
Ca să ne apere glia de barbari și scârnăvie,
Mihai Bravu a murit în cort pe Câmpia Turzii
Trădători de neam și țară au făcut mereu pe surzii,
Toți, cu tot neamul îi plânge și se roagă pentru ei,
Doamne, adu-i pe pământ și fă-i flacără de zmei,
Adu-i, Doamne, la hotare să vadă țara cum plânge
Cum a trecut glia noastră printre sabie și sânge,
Fiii lor și-au luat adio și-au pleca în țări străine,
Stau mamele și se roagă : nu mai vine, nu mai vine...
Zac ogoare nemuncite, munții noștri aur poartă,
Noi cerșim pe la străini, blestemați mereu de soartă,
Unde-s Ștefan și Mihai, unde s-au dus Brâncovenii,
Unde e Moldova noastră să răscoale moldovenii,
Unde-i Țara Româneacă, Transilvania de vis,
Am rămas săraci cu duhul și cu doina, plânsu-mi-s.
Am rămas săraci-lipiți și ne-am făcut de ocară,
Unde ești tu, Țepeș Doamne, să faci ordine în țară ?


Până-acum am dat doar vina pe imperiile mari,
Acum au venit în țară hoți de-ai noștri și samsari,
Au venit săraci cu duhul, călcând veșnic doar în strechi,
Ne-au furat păduri și dealuri și-au dat țara la fier vechi,
Au rămas ruine-n picioare, parcă e după război
Și românii noștri dragi au rămas flămânzi și goi.
Unde ești tu, Țepeș Doamne, să răzbuni acest popor,
Care n-are nicio vină, n-are niciun viitor,
Noi stăm dârji, plini de speranță și te așteptăm în prag
Pregătește țepi mai multe, că-s prea mulți la furtișag...



duminică, 12 ianuarie 2014



avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Ian 14, 2014 8:06 pm






Un sincer "La multi ani" !, sanatate si impliniri.
Cu sincera consideratie, Rodica Rodean


_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Ion Ionescu-Bucovu la data de Mar Ian 14, 2014 8:28 pm

Doamnă, Vă mulțumesc mult și vă urez UN AN MAI BUN, MAI FERICIT.
avatar
Ion Ionescu-Bucovu

Mesaje : 146
Data de inscriere : 05/01/2012
Varsta : 79
Localizare : RÂCA,ARGEȘ

Sus In jos

Re: Ion Ionescu-Bucovu

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 4 Înapoi  1, 2, 3, 4  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum