Tabăra de creaţie
Parteneri



Primăria

Parteneri


http://www.muzeulliteraturiiiasi.ro/index.php

 

 



 

 



http://sc-rcv-concept-srl.blogspot.com/

                                         

Ultimele subiecte
» Titi Nechita
Astazi la 1:38 pm Scris de Titi Nechita

» Mihai LEONTE poetul armoniei si al optimismului...
Dum Oct 05, 2014 10:51 am Scris de Mihai LEONTE

» Ion Ionescu-Bucovu
Vin Oct 03, 2014 11:57 am Scris de Ion Ionescu-Bucovu

»  1 august 2014 - Presa culturală gălăţeană
Sam Aug 30, 2014 12:09 am Scris de Rodica Rodean

» 31 iulie 2014 - CARNAVAL
Sam Aug 30, 2014 12:07 am Scris de Rodica Rodean

» 1 august 2014 - O seară cu artistul ALEXANDRU JULA
Sam Aug 30, 2014 12:01 am Scris de Rodica Rodean

» Ecouri media, impresii, comentarii
Vin Aug 29, 2014 11:57 pm Scris de Admin

» 27 iulie 2014 - Cartea un Univers al Prieteniei
Vin Aug 29, 2014 11:55 pm Scris de Admin

» 28 iulie 2014 - deschiderea Taberei de creaţie
Vin Aug 29, 2014 11:52 pm Scris de Admin

web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Vasile Anton

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Vasile Anton

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Vin Oct 21, 2011 2:06 pm






http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/
http://agonia.ro/index.php/author/28378/Anton_Vasile
http://reteaualiterara.ro/profile/AntonVasile
http://roliteratura.ro/autor/?id=1249
http://romaniadindiaspora.ning.com/profile/AntonVasile


Haibun
Am coborât din tren. Acelaşi tren personal pe care-l ştiam de-o viaţă - Iaşi - Dorohoi, mizerabil şi slinos. Doar câţiva ţărani au mai coborât. Au luat-o repede spre sat. Mergeam în urma lor agale.
Când am plecat, în urmă cu 20 de ani, gara forfotea de lume; elevi şi studenţi umpleau peronul. M-am uitat la clădirea roşie a gării. Acum e pustie: mai mică şi mai murdară. Şeful nu mai poartă şapca aceea roşie frumoasă de ceferist. Doar un steguleţ galben murdar în mână.
Gara e năpădită de buruieni, de gâştile impiegatului şi de guguştiuci. Peste tot găinaţ.
Un cârd de gâşte trec legănându-se peste calea ferată. M-am uitat spre magaziile de cereale. Pe vremuri forfotea de oameni la lucru. Acum, nimic, nici o mişcare. Doar vântul adia frunzele tufei de liliac. Era singura tufă pe care o ştiam, rămasă neatinsă.
Am avut o tresărire. O ciudată stare melancolică a pus stăpânire pe mine. M-am schimbat eu sau gara?!... Mi-am amintit de basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. M-a cuprins teama.
Nu , nu se poate ca totul să fi murit aici. Mai aveam o speranţă. Raiul! M-am îndreptat spre podul de peste Jijia . Îmi şi bucuram ochiul la gândul că voi revedea raiul. Jijia, acolo unde mă scăldam, în fiecare vară, în apa mică de la Canton, singurul loc cu fundul nisipos, mă emoţiona iarăşi. Vara mă culcam în apă sub soarele arzător şi apa curgea lină şi caldă ca mângâierea unei fecioare.
M-am uitat la malurile pline de sălcii – în care rătăceam şi compuneam poeme nescrise. Şi plopii aceia mari de la Canton – o desfătare. La umbra lor visam iubirea.
Deodată o văd. Jijia e goală. Ca o apă în pustiu. Nici o salcie, nici un plop. Buldozerele lucraseră la amenajarea râului. Din raiul meu, doar malurile goale arse de soare. Şi pustiul… Am început să înjur. Iritarea mă făcea vulgar, ca eroii lui Mircea Eliade din Întoarcerea din rai
Pe malul apei
visam de dor poeme –
acum pustiul
În depărtare satul mă chema cu tălăngile de seară. L-am privit cuprins de nostalgie. Ezitam să mai revin acasă. Stăteam pe pod şi priveam la apa Jijiei, altădată atât de dragă. Acum era mai tulbure şi emana un miros de baltă stătută. Dezolat, n-am reuşit să trec podul. M-am întors la gară. Peste câteva minute aveam tren spre Iaşi.

Gâştele împiegatului se întorceau flămânde de la magazii. Nu mai găsiseră nici un grăunte. Împiegatul, îmbrăcat în haine de ţăran, a ieşit cu steagul murdar în mână. Nu-l mai flutura. L-a salutat pe mecanic. M-am urcat în coada terenului. Gara s-a făcut tot mai mică şi mai mică… Apoi a dispărut.
A fost odată
un rai numit Jijia
copilăria mea



http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/10/cartea-mea-cum-sa-scriu-un-eseu.html


va fi lansată la data de 29 octombrie 2011,ora 11.00, la Casa Memorială ,,Mihail Sadoveanu'', str. Aleea Sadoveanu Mihail, nr 12
Cartea va fi prezentată de poetul Liviu Apetroaie, membru al Uniunii scriitorilor şi muzeograf la Muzeul literaturii române Iaşi, care a scris şi postfaţa cărţii. Cum să scriu un eseu... este tipărită la tipografia editurii Pim din Iaşi şi va apare sub egida Asociaţiei Universul Prieteniei, condusă de d-na Rodica Rodean. Coperta este realizată de Florin Buciuleac, iar ilustraţia de Ligia Maria Pascal.

Cartea cuprinde un set de 17 eseuri, cu teme variate, de actualitate: viaţă, moarte, sexualitate, Eros şi Thanatos, nevroze, Japonia, SUA, divinitate, homosexualitate, cine determină sexul progeniturii, Eminescu, dihotomia bărbat femeie, farmecul vieţii, etc.
Vă aşteptăm la lansarea cărţii cu un pahar de vin roşu (Căpşună) pentru cei netensionaţi, iar pentru tensionaţi cu un pahar de vin alb ( fragă şi busuioacă - vin mălin). Vă mulţumesc anticipat!
Vasile Anton


http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/10/cum-sa-scriu-un-eseu-cu-o-postfata.htmlLa o întâlnire cu ideile

La Vasile Anton aş vorbi, în primul rând, despre un suflet care se oglindeşte, în scris, plin de încercări şi întrebări; despre o tensiune a adâncimilor şi o privire proiectată diametral opus, în celest. E multă erudiţie şi, mai ales inter şi transdisciplinaritate. Din primele pagini, scriitorul se recomandă ca venind din bibliotecă. Dar şi din viaţă. Şi lumea aceasta din care vine nu-l lasă indiferent. Iese în afară să explice, să-şi explice, să se explice.
Apoi, Vasile Anton are metodă de lucru bine structurată. Eseurile sale sunt demonstraţii de logică, de formulări silogistice solide, greu de de construit, întotdeauna fundamentate cu rigoare ştiinţifică.
Deşi aparent disparate, subiectele abordate au un ce comun, o subtilă legătură şi simbioză: sensul existenţei şi dimensiunea umană. O gradare a zonelor abordate, de la ancestral, la actual, de la general la particular desenează un traseu unitar al preocupărilor sale care se finalizează într-o interesantă luminare filosofică. Titlurile sunt aparente. „De ce trăim? De ce murim?”, spre pildă, nu e nicidecum o lamentaţie, cum ar putea părea, ci o plină de substanţă incursiune în fundamentele fizice şi metafizice ale vieţii ca dat natural, o asumare lucidă a destinului temporal al omului şi nu întâmplător, îmi place să cred, volumul se finalizează cu un text care îmbracă toate eseurile în ceea ce se numeşte „Farmecul vieţii”.
De altfel, în eseurile despre ceea ce numim îndeobşte „miracolul asiatic”, japonez în cazul de faţă, Vasile Anton ne trimite spre meditaţie către o filozofie autentică de viaţă, într-o lume care valorizează cu multă responsabilitate timpul şi resursele, spaţiul şi valorile cu adevărat autentice. Legate cu paginile despre geniul Eminescian, introspecţiile despre Japonia şi destinul ei ne trimit la dimensiunea fundamentală a existenţei umane: asumarea destinului prin creaţie.
Deloc întâmplător, Vasile Anton abordează, cu acuitate, subiecte aparent banale din cotidian, cum e cel al unei profesoare nevrozate şi îndrăgostite de o vedetă mass-media, sau „cum să trăieşti (ca femeie n. n.) cu un homosexual”, în tot acest mozaic încercând explicarea raţională şi nu denigrarea subiecţilor.
Textul care dă titlul cărţii, „Cum să scriu un eseu…”, este o superbă demonstraţie de volum de cunoştinţe şi ordonare a acestuia într-o matrice raţională. Un spectacol de argumente se derulează pe o scenă a gândirii cu scopul de a demonstra că omul are în determinările sale de fiinţare înclinaţia către analiză şi hermeneutică, demonstrând că prin analiză profundă fiinţa îşi întemeiază creaţia şi o valorizează. Textul rămâne, de altfel, şi un model teoretic referitor chiar la titlul. Chiar aşa! Cum se scrie un eseu? Un răspuns vine şi de la Vasile Anton…
Interesante sunt, la acelaşi nivel, abordările referitoare la sexualitate în toată complexitatea ei umană, de la firesc, la deviant, de la necesarul natural la excesul maladiv şi provocator de drame insurmontabile. Şi, în general, tot ce ne propune eseistul, chiar dacă ţine de problemele eterne ale umanităţii, are oricând alte şi alte posibilităţi de interpretare şi mereu noi răspunsuri. Aşa cum e firesc, într-o lume care îşi construieşte, de la o generaţie la alta, noi repere, noi valori.
Am parcurs o carte plină de bucuriile pe care ţi le oferă o nouă perspectivă hermeneutică. Fără îndoială, Vasile Anton nu ne spune lucruri necunoscute, nimeni nu are cum să o mai facă, deocamdată, dar le spune cu claritate, cu argumentaţie şi, mai ales, cu pasiune. E afectat de ceea ce scrie, în sensul că lumea acestei cărţi e asumată până la explicit de autorul ei. Care scrie apăsat, convingător şi pasionant.
Vasile Anton intră în literatură cu o tuşă vizibilă, rezistentă şi ne crează deja un orizont de aşteptare. Acela al viitoarelor gânduri pe care va dori să le scoată în lume…

Liviu APETROAIE
Iaşi, octombrie 2010

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Dorina Ciocan Neculce la data de Sam Oct 22, 2011 6:10 am

Vă felicit din tot sufletul, domnule Anton Vasile și mă bucur mult că ne-am întâlnit pe site-ul literar „Rogrup”și că v-am putut prezenta asociației noastre, Universul Prieteniei.
cu aceeași stimă, Dorina Neculce

De asemenea o felicit și pe doamna de la Spineni care va publica monografia satului tot sub egida asociației noastre. Se pare că „descoperirea dumneavoastră” a fost benefică ambelor părți. Știu că, citindu-mi poemele postate acolo, dv. v-ați bucurat să aflați că suntem concitadini .

Vă doresc mult har și multă putere de muncă.

Succes pe viitor! Puteți copia linkul de aici și prezenta pe rețeaua literară, pe profilul dv. dar și pe celelalte retele literare, chiar și pe facebook, pe peretele dv, la status și pe blogul personal.

Dorina Ciocan Neculce

Mesaje: 558
Data de inscriere: 06/04/2011
Varsta: 50
Localizare: Iaşi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Sam Oct 22, 2011 6:28 am

Ma alatur si eu Dorinei, spunandu-va felicitari pentru acest minunat proiect, care l-ati realizat cu ajutorul Rodicai Rodean, presedinta asociatiei Ne bucuram ca ati ales, dumneavoastra, sa publicati primul volum, in asociatia noastra , la indemnul Dorinei.Speram sa fie de bun augur si sa fie doar primul dintr-un lung sir de astfel de evenimente, regret ca nu pot din motive obiective sa fiu prezenta fizic la acest important eveniment din viata dumneavoastra, dar voi fi acolo cu sufletul. Cu drag din drag Mara.

Marioara Visan

Mesaje: 551
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 58
Localizare: Iaşi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Sam Oct 22, 2011 9:00 am

Felicitări, domnule Anton! Mă bucur pentru lansarea cărţii dumneavoastră! Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi fi şi eu prezent la lansare. Cu stimă, Raul.

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje: 956
Data de inscriere: 06/04/2011
Varsta: 39
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Dum Oct 30, 2011 11:26 am





FELICITARI !!!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)

Rodica Rodean

Mesaje: 1505
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 61
Localizare: Iasi

Sus In jos

Emoţia lansării

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Sam Noi 05, 2011 8:56 pm

Emoţia lansării

În ziua aceea ar fi trebuit să am emoţii puternice. Era lansarea cărţii mele de debut : Cum să scriu un eseu... Nu ştiu din ce pricină, nu aveam emoţii. Nu mă mai simt oare capabil de emoţii puternice?! Am îmbătrânit avant la lettre? Poate că, vârsta mă făcea să privesc evenimentul cu o detaşare rece ce mă surprindea.

Nu părea să fie de bun augur absenţa emoţiilor. Părea că aşa voia inconştientul meu să mă las dus de val, de jocul hazardului, de cum va fi să fie. Aşteptam să mă cuprindă cu energia ei pozitivă a reuşitei, dar ea se încăpăţâna să rămână în stare de latenţă. Eram stăpânit, în schimb, de sentimente contradictorii: pe de o parte dorinţa de a-mi promova cartea, la care muncisem mult, pe de altă parte o nebulozitate mintală, generată de incertitudine, ce mă făcea inert. Cunoşteam din experienţa vieţii că, cele mai reuşite evenimente sunt acelea cu o trăire emoţională puternică. Sub imperiul emoţiilor totul decurge la modul ideal. Ca şi cum emoţiilor ar conferi, prin energia lor psihică, o influenţă cuantică pozitivă. Emoţia vine din latină movere - a pune în mişcare. Ea generează o stare magică, o forma mentis în care conştientul este invadat de energii ale inconştientului ce induc stări de semiconştienţă, de tulburare, în care spiritul poate fi confuz sau surescitat la maxim.

Cred că adrenalina face tot jocul magic. Ce face acest hormon al suprarenalei? Ei bine, pune sângele în mişcare, creşte tensiunea şi activează instantaneu sistemul nervos simpatic. Descoperită de un japonez , anume Jokichi Takamine şi un american Th. Aldrich, în acelaşi an, adrenalina e o uriaşă forţă cuprinsă într-o minusculă substanţă chimică migratoare ce excită, pune în mişcare, stimulează punctual organele pentru care este funcţională şi induce reacţia de fugă sau de luptă. Să recapitulăm: deci, un eveniment exterior induce un şoc psihic - emoţia. Emoţia, provocată de eveniment, activează suprarenalele; acestea reacţionează imediat şi eliberează adrenalină. Adrenalina creşte brusc presiunea sângelui, accelerează bătăile inimii, provoacă dilatarea pupilelor şi induce şocul psihic.
Ce pune în mişcare movere dacă emoţia te poate şi bloca? Starea emoţională comportă două tendinţe opuse: fie, paralizează, blochează corpul, dar pune în mişcare mintea, fie, blochează mintea, dar pune în mişcare corpul. Se poate şi o a treia când blochează şi corpul şi mintea - e starea de leşin. Leşinul emoţional, cel mai adesea, se manifestă la femei. Unele fac din leşin o adevărată artă. Pe bărbaţi emoţia îi face să se bâlbâie. Nu am întâlnit încă o femeie bâlbâită – de aici trag concluzia că, bâlbâiala este o afonie a masculinului, în vreme ce leşinul o atonie a femininului. Dar de ce emoţia îi afectează bărbatului spiritul iar femeii trupul? Cred că e nevoie de o cercetare aparte pentru a vorbi despre această dihotomie.

Evident că, aveam un oarecare trac, o oarecare teamă ce pornea din interior, dar nu era emoţia aceea puternică ce face să scânteieze spiritul sau te paralizează ori te face să acţionezi ca un superman. Oricine poate avea emoţii la prima încercare. O carte de debut e o încercare, un ,,essai’’, cum ar spune Montaigne. Cu atât mai mult o carte de eseuri. E o mare încercare. Toţi marii actori au suferit de trac, au avut emoţii puternice înainte de a intra în scenă. Poate energia emoţiilor i-a făcut mari.

De ce simţeam , mai degrabă, o confuză nemulţumire? Mă aflam într-o situaţie ingrată. Evenimentul lansării era la concurenţă cu Festivalul internaţional de poezie , ediţia a treia 26 -29 octombrie 2011 , Grigore Vieru. Eram, nu doar stresat de acest eveniment cu care, evident, nu puteam concura, mai ales că, propunea recitaluri, spectacole de muzică şi poezie, dar şi supărat. Mulţi prieteni din cei care îşi anunţaseră prezenţa la lansare şi-au găsit în ultima clipă varii şi imposibile justificări.

Cu toată opulenţa culturală a festivalului internaţional Grigore Vieru la care probabil au participat multe formaţii de muzică folk, am beneficiat de prezenţa formaţiei Emidor condusă de Teodor Munteanu. Alte prezenţe de spirit au fost: d-l Constantin Ilie de la Radio Iaşi şi a poetului chilian Mario Castro Navarrete - traducător şi promovator al poeţilor ieşeni în Chile. Poetul chilian m-a remontat şi mi-a dat speranţe. ,,Aţi terminat filozofia? ’’ m-a întrebat poetul chilian. ,,Nu!’’, i-am răspuns sincer. ,,Nu-i bai!’’, mi-a spus el ,,Sunt atâţia care termină filozofia şi nu produc nimic ...’’

Mario Castro Navarrete a terminat filozofia la Iaşi şi a trăit patruzeci de ani în capitala culturală a României. Este un mare iubitor al lui Eminescu şi, pentru mine, cine-l iubeşte pe Eminescu este suficient să-mi fie prieten. Mario Castro Navarrete a fost o prezenţă ce promitea, măcar iluzoriu, o speranţă... I-am dăruit cu plăcere cartea mea de eseuri. Poetul chilian a tradus într-o antologie şapte poeţi ieşeni.

Siete poetas de Iasi-Rumania, prologo, selección y traducción de Mario Castro Navarrete, Editura Feed Back, Iaşi, 2011. Poetul ieşean , Emilian Marcu scrie în revista Convorbiri literare: ,,Şapte poeţi ieşeni (nu este nici o aluzie la cele şapte coline care străjuiesc oraşul Iaşi) sunt traduşi în limba spaniolă, cu multă aplecare si dragoste faţă de poezie, pentru că însuşi traducătorul este un bun poet si cunoscător al limbii române. Trăitor de aproape 40 de ani în Iasi, chilianul Mario Castro Navarrete s-a atasat de această a doua sa limba maternă aproape si a reusit să-i cunoască subtilitătile cunoscîndu-i pe scriitorii clasici ai literaturii române, dar si pe cei contemporani.’’

Surpriza a fost însă din partea unor neinvitaţi; au venit de la depărtare: doamna Mihaela Suciu de la Bacău, domnul Petrică Pascal şi Pascal Marius de la Fălticeni, Avram Lucian de la Tg. Neamţ, d-l Zamisnicu Dumitru şi fiica acestuia. La lansare au participat de la Asociaţia Universul prieteniei, poeta Dorina Neculce (Ciocan), poetul Ovidiu Raul Vasiliu, poeta Iulia Ralea, dar şi poeta Emilia Gafiţa pe care nu o cunoşteam.

Inimoasa doamnă Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul Prieteniei, făcea tot posibilul ca atmosfera să fie una de sărbătoare. Conştientă de rolul ei, în buna desfăşurarea a evenimentului, atotvăzătoare ca Argus, era mereu în alertă , mereu gata să anime atmosfera ce tindea să lâncezească în aşteptarea invitaţilor.

Poetul Liviu Apetroaie, cu adevărat cunoscător al tainelor filozofiei, citind cartea mea de debut: Cum să scriu un eseu..., spunea la lansarea cărţii : ,,Este o carte care m-a impresionat. Ceea ce impresionează la Vasile Anton este coerenţa, luciditatea şi deosebita argumentare ştiinţifică ce induce cititorului un optimism revigorant. Avem o misiune pe acest pământ, aceea de a ne asuma această scurtă existenţă, prin creaţie. Acesta este mesajul cărţii: existenţa prin creaţie. Autorul nu se afirmă pe sine în aceste eseuri. El afirmă cu o impresionantă documentare ştiinţifică adevăruri obiective. Cu o stilistică argumentată, documentată şi bine gradată, eseul lui Vasile Anton convinge şi induce convingeri.

Vasile Anton este foarte subtil în această compoziţie. Adunând , cu acribie, o impresionată informaţie culturală pe care o cenzurează şi valorifică pozitiv, autorul impresionează prin ipoteze şi concluzii realist posibile.

În ultima vreme am avut de-a face cu eseişti care trec foarte uşor în subiectivism. De exemplu , îl resping pe Horia Roman Patapievici, în ceea ce înseamnă eseistica. E prea mult el acolo şi mai puţin asumarea sau respingerea unor teze, idei sau doctrine. Oricâtă admiraţie aveţi domniile voastre pentru autorii de eseuri , în vogă la ora actuală, un Cărtărescu, Patapievici sau Cristian Tudor Popescu , dacă intraţi mai adânc în operele lor veţi avea surprinderea de a constata cât de subiectivi se manifestă. La Vasile Anton aceasta apreciez – obiectivitatea. Din acest motiv, afirm că, Vasile Anton este un eseist de mare forţă, ca să mă folosesc de sintagma lui Gabriel Liiceanu.

Eseistul ieşean ar trebui promovat de mass - media acolo unde îi este locul. Şi asta pentru că, dacă vă uitaţi în revista Dilema veche, are un antet , pe care nu-l schimbă : - Adevărul nu se confundă totdeauna cu dreptatea.

- Unde-ai citit asta?

- În toate cărţile bune. Lansarea acestei cărţi îmi sugerează să m-apuc să scriu eseu...’’ (Liviu Apetroaie – Prezentarea cărţii: Cum să scriu un eseu... 29 octombrie 2011). După prezentare şi autografe, surpriza cea mai mare avea să vină din partea fiicelor mele Ana Maria (Ancuţa) şi Gabriela. În vreme ce Ancuţa făcea poze, Gabriela a venit lângă mine şi mi-a şoptit la ureche: ,,Sunt atât de mândră de tine, tata! ’’ În acel moment emoţia m-a cuprins profund, total, copleşitor.

Vasile Anton - Emoţia, Iaşi, 4 noiembrie 2011, antonvasileiasi@gmail.com [url=http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/emotia.html]http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/emotia.html[/url

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Emoţia lansării

Mesaj Scris de Admin la data de Sam Noi 05, 2011 9:15 pm

Scris de Marioara Visan Astazi la 14:36

Iar mie mi-au dat lacrimile stimate domnule Anton citind aceasta relatare, inca o data felicitari si sa dea Dumnezeu sa fie doar inceputul unui drum spre succesul literar, cu drag din drag Mara

Scris de Anton Vasile Astazi la 16:11

Mulţumesc doamna Mărioara Vişan. Mă bucur nespus că v-am provocat reale emoţii. Cu sinceră prieteneie, Vasile Anton

Scris de Ovidiu Raul Vasiliu Astazi la 22:02

Domnule Anton, sunt alături de dv, care aţi trăit aceste emoţii deosebite la lansarea volumului de eseuri. Aş dori să vă ofer şi eu un volum de-al meu, lansat in septembrie. Dacă doriţi şi dv, spuneţi-mi vă rog cum aş putea să vă contactez. Cu prietenie

Admin
Admin

Mesaje: 365
Data de inscriere: 16/03/2011
Localizare: IAŞI

http://www.universulprieteniei.org

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Dorina Ciocan Neculce la data de Sam Noi 05, 2011 10:59 pm

frumos. emoții constructive. mult succes!

Dorina Ciocan Neculce

Mesaje: 558
Data de inscriere: 06/04/2011
Varsta: 50
Localizare: Iaşi

Sus In jos

Lansare de carte, în sat la noi, în data de 26.11.2011, ora 11.00

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Joi Noi 24, 2011 10:18 am

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/lansare-de-carte-in-sat-la-noi-in-data.html

La şcoala generală Spineni, com Andrieşeni , jud. Iaşi
Lansare de carte în sat la noi
În Jurnalul de la Păltiniş, Constantin Noica afirmă că adevărata liberate este în spirit, că orice legătură materială te corupe, te face sclav. Şi adaug eu, te dezumanizează. Adevăratul umanism şi adevărata libertate le regăsim în muncă şi creaţie spirituală.
O viaţă de om nu valorează nimic, nimic nu valorează o viaţă de om când e risipită în van, când nu a dăruit nimic acestei lumi, dar o viaţă de om, care trăieşte pentru ceva sau pentru cineva, pentru o idee morală, pentru o carte, valorează cât o sută de vieţi. Acela ce dăruieşte puţin, din sufletul său, celorlalţi semeni, simte împlinirea vieţii, simte că nu a trăit în van.
O mare doamnă a învăţământului românesc de la sate, Aurelia Burlacu (şi cînd spun o mare doamnă, afirm că numai o mare pasiune spirituală îl face pe bărbat – un mare domn şi pe femeie - o mare doamnă) a avut curajul şi tăria, în aceste vremuri de materialism sălbatic şi de evidentă abandonare a cuvântului scris în favoarea culturii kitsch a televiziunilor, să scrie o monografie a şcolii şi satului Spineni despre şi pentru oamenii acestor meleaguri ,,oameni harnici, buni şi cuminţi, vrednici lucrători ai pământului care ne dau nouă pâinea noastră cea de toate zilele’’, spune autoarea. Mulţi vor fi crezând că, a scrie o carte e un lucru uşor în ziua de astăzi; copiezi documente, mai adaugi ceva şi gata cartea a ieşit. O carte se scrie greu, cu multă muncă şi trudă.
Cartea - Spineni - Sat şi şcoală - file de monografie, înglobează un număr imens de ore de cercetare a amintirilor bătrânilor, de aplecare asupra documentelor, de scriere şi rescriere, de corectare, de punere în pagină de tipar şi alte nimicuri, ce au trebuit analizate şi puse la punct, pentru a i se da ceea ce tipografii numesc, abreviat, B.T. ( bun de tipar).
Cartea, structurată în câteva capitole, Satul - File de istorie a locului, Oamenii locului, Biserica noastră, Calea ferată, Şcoala - cel mai cuprinzător capitol, atrage la citit prin magia narativă despre istoria locului, a oamenilor, a şcolii şi destinele elevilor realizaţi. Trebuie să recunoaştem că, şcoala de la Spineni a dat câteva personalităţi dintre foştii elevi, din vremea când doamna profesoară a ocupat funcţia de director al aceste şcoli.
Doamna profesoară Aurelia Burlacu are această înzestrare de povestitor. Îmi amintesc cum mă fascina la orele de istorie şi literatura pe vremea cînd eram elevul domniei sale. Dacă veţi deschide această carte am convingerea că nu o veţi lăsa din mână până la sfârşit. Eu am citit-o pe nerăsuflate.
De ce a scris doamna profesoară Aurelia Burlacu această monografie? Petru că are o datorie, aceea de om, ,,de fiinţă repede trecătoare prin această lume’’, cum spune domnia sa, cu atât mai mare e datoria ei, ca pedagog şi formator de destine, ,,să lase un semn’’ despre oamenii acestor locuri, a celor vii şi a celor trecuţi în nefiinţă, să scrie povestea şcolii şi a timpului scurs inexorabil peste generaţiile de elevi, să nu intre satul în uitare şi părăginire. Cine se mai încumetă în ţară la o asemenea lucrare? Doamna profesoară a parcurs 125 de ani din istoria şcolii şi a satului Spineni. Domnia sa invită pe urmaşi să continue să scrie această istorie din sat la noi, să dăinuie în veacuri scânteia de spirit aprinsă de o profesoară, într-un cătun, uitat de lume, de pe Valea Jijiei. Fără un dram de spirit omul coboară lesne în subuman. Cartea satului şi şcolii Spineni are această menire de ai menţine pe oamenii acestor locuri în uman. Cred cu tărie că, această scânteie de spirit se cere a fi reaprinsă de urmaşi. Doamna profesoară Aurelia Burlacu s-a dăruit cu generozitate pentru fiecare generaţie de elevi pe care a păstorit-o, risipindu-şi câte o părticică, din sufletul ei generos, în fiecare elev, spre a face din noi, copii de ţărani, oameni mari, cum spun părinţii noştri cu smerenie şi mândrie. Prin munca ei neobosită, prin crezul ei moral generat de pasiunea muncii, prin credinţa domniei sale că adevărata cale a existenţei umane este munca şi implicit calea morală a adevărului şi iubirii, prin acest cult al muncii instituit pentru sine, anume că, numai munca reală, perseverentă şi dedicată conferă omului aura morală de sfinţenie, face ca, acum, bilanţul vieţii să-i fie încoronat cu această carte a satului - Spineni - Sat şi şcoală - file de monografie.
O doamnă profesoară, care, prin pasiunea muncii sale şi dăruirea de sine, ne-a făcut pe mulţi dintre noi - copiii de ţărani - oameni mari, nu poate fi numită decât marea doamnă a învăţământului românesc. În faţa doamnei profesoare, Aurelia Burlacu, mă plec cu smerenie, respect şi iubire.
Vasile Anton

Vasile Anton, Iaşi, 23 noiembrie 2011, antonvasileiasi@gmail.com


Ultima editare efectuata de catre Anton Vasile in Dum Noi 27, 2011 1:21 pm, editata de 1 ori

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Joi Noi 24, 2011 5:31 pm

Desi am citit aceste randuri ale domnului Vasile Anton din coltul opus al tarii,,,,emotile au fost asa de puternic transmise incat le-am trait alaturi de domnia sa..Nu stiu cati muritori reusesc acest lucru...Eu imi doresc sa mai citesc..
Cu mult respecr!
Nicu Dan Petrescu

PETRESCU DAN

Mesaje: 583
Data de inscriere: 10/04/2011
Varsta: 67
Localizare: Craiova

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Joi Noi 24, 2011 9:21 pm

Mulţumesc d-le Petrescu Dan! Dacă am reuşit să induc emoţii înseamnă că sunt pe calea cea bună.

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Mier Noi 30, 2011 10:18 am

http://blogulluianton.blogspot.com/2011/11/despre-stres.html

Despre stres
http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/11/cum-am-marcat-un-eseu-la-casa-sadoveanu.html

Ziua de sâmbătă, 29 octombrie 2011, ar fi trebuit să fie una fericită pentru mine fiindcă îmi lansam cartea mea de debut Cum să scriu un eseu..., dar se arăta deosebit de stresantă pentru mine. În stare de stres devin nervos. Şi nu-i bine. Dar cine nu devine nervos în situaţii de stres? Cercetasem doctrina japoneză a calmului, promovată de filozoful Yoritomo Tashi, doctrină pe care o prezint în cartea mea Cum să scriu un eseu... anume că, starea de stres produce o perturbare a gândirii având drept efect deformarea realităţii.
,,Filosoful nipon compară mintea cu oglinda unui lac care reflectă clar obiectele atâta vreme cât atmosfera este calmă , dar, cînd lacul se încreţeşte la adierea vântului, imaginile se deformează, iar în caz de furtună,ei bine, apa se tulbură, la fel şi judecata omului. Doctrina japoneză a calmului nu presupune indiferenţa, ataraxia , pacea sufletească generată de insensibilităţi dezolante, ca la stoici, ci în închiderea în sine a emoţiilor, fără manifestarea lor teatralistă. Aceasta este deosebirea fundamentală între doctrina japoneză şi filosofia stoică.’’ Vasile Anton - Cum să scriu un eseu ... , Ed. Pim Iaşi, p. 120). Sunt latin şi nu mă pot dezbăra de această meteahnă a sângelui fierbinte – impulsivitatea şi atacul de panică. Nu am exerciţiul calmului , cum îl au japonezii, educaţi din fragedă pruncie sau alte popoare cu exerciţiul calmului în sânge. Comportamentul impulsiv latin nu se dezminte . Fenomenul a fost observat de Romulus Rusan în America ogarului cenuşiu. Dacă, în nordul Americii unde dominantă era rasa anglo-saxonă, oamenii se aşezau la rând spre a urca în celebrele autobuze americane Greyhound, în sud, unde dominantă era rasa hispanică se îmbulzeau la fel ca noi românii, toţi deodată să se urce în autobuz , deşi toţi aveau locuri, iar pentru doi călători ce depăşeau cifra patruzeci şi trei se punea un nou autobuz.
Dacă luăm drept criteriu al stresului în epoca modernă criza de timp, atunci mă văd în această stare de stres permanent. E ca şi cum ai trăi sub o mare presiune. Simt apăsarea timpului ca pe o enormă greutate, ca pe un mobbing ceea ce poate însemna o teroare psihică a existenţei. Dar nu pot rămâne în ceea ce stoicii numeau ataraxia sau în contemplare mioritică şi să mă întreb ca bătrânii pensionari dintr-o nuvelă celebră al lui Mircea Eliade: ce facem cu timpul? Psihologul Mihai Golu defineşte stresul psihic drept o stare de tensiune, încordare, disconfort. Dacă, pentru un tânăr, stresul este contracarat de activitatea glandelor endocrine, pentru cei de vârsta a treia, stresul devine, uneori, o armă mortală. Pentru mine a însemnat marcarea unui eseu la Casa Sadoveanu. Nu eram emoţionat de lansare cât mai ales stresat de eveniment. Pozele vorbesc de la sine.









Vasile Anton, Iaşi, 29 noiembrie 2011 - antonvasileiasi@gmail.com

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mier Noi 30, 2011 11:55 am

Stresul face parte astăzi din viaţa tuturor, cu foarte mici excepţii. Vă înţeleg starea în care v-aţi aflat la lansarea volumului dv. Şi eu eram la de de stresat la lansarea primului meu volum..exact cum spuneţi dv: mai mult stres decât emoţii! Dar a trecut. Din păcate încă nu am reuşit să citesc volumul dv. Am acasă vreo 20 cărţi primite în ultimele 6 luni. Dar intenţionez să-l citesc în curând, mai ales că bibliografia pe care aţi consultat-o şi prezentarea făcută de dl Liviu Apetroaie mi-a stârnit şi mai mult curiozitatea. Vă place biserica? Frecventaţi? Vă propun o carte de spiritualitate ortodoxă, absolut excepţională: "Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă", scrisă de Antonie Plămădeală, fostul Mitropolit al Ardealului, trecut la cele veşnice acum câţiva ani. Eu o citesc acum a cincea oară cred şi mereu o găsesc nouă! Nu este doar anti-stres, ci e o sinteză extraordinară despre tot ce înseamnă ortodoxia noastră.

Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje: 956
Data de inscriere: 06/04/2011
Varsta: 39
Localizare: Iasi

Sus In jos

Seara când vin strigoi...

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Mar Dec 06, 2011 2:46 pm

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2011/12/seara-cand-vin-strigoii.html

Bunica Maria avea ochi mari, albaştri, limpezi ca un cer de vară după ploaie. Era singura din familie cu ochi albaştri. Fusese, la viaţa ei, blondă sau poate şatenă. Ochii ei erau atât de albaştri, încât aş putea s-o numesc femeia cu ochi de peruzea.
Nu era de la noi din sat. Era din Bivolari, de-a lu’ Perju. Bunicul o peţise, cum se obişnuia, direct de la părinţi, trecând peste voinţa ei de fată. O adusese de pe malul Prutului pe malul Jijiei. Bunicul era brunet cu ochi negri. Ea şatenă cu ochi albaştri. Atracţia contrastelor - ce formează eterna asemănarea în oglindă – polaritatea cuplurilor.
În vremea copilăriei, satul Bivolari mi se părea a fi mare cât un oraş (nu văzusem încă Iaşul), mai ales că avea târg şi toloacă. Nu ştiu de ce mi se părea că oraşul ar fi un spaţiu al fericirii, dar aşa îmi imaginam şi credeam pe atunci. Şi aveam dorinţa confuză şi difuză de a trăi într-o localitate mare.
Bunica era de-o bunătate nefirească: totdeauna avea în buzunarul de la şorţ sau de la bundiţă, pentru nepoţi, un pitac sau măcar o bomboană ori un biscuite. Şi ne spunea poveşti, multe poveşti, care mă fascinau şi mă ţineau cu sufletul la gură. Poveştile cu strigoi erau în vogă, în acele vremuri, la sate. Şi bunica, ne spunea poveşti cu strigoi, uneori improvizând spre a ne ţine cuminţi şi a adormi fără hârjoană.
Prin satele de pe Valea Jijiei plutea, în acele vremuri, duhul strigoiului. Devenise atât de prezent în mintea ţăranilor, încât de multe ori se manifesta ca o prezenţă fizică. Se spunea despre vreo femeie, mai focoasă, că ar avea ,,mititei’’, nişte diavoli mici, pe care îi creştea şi pe care îi folosea spre a lua de la vitele celorlalţi săteni toată mana sau spre a se răzbuna. De multe ori, snopii de grâu, abia strânşi, era răvăşiţi, împrăştiaşi şi scuturaţi de nu mai alegeau nimic din recoltă bieţii oameni. Deseori, ceea ce ieşea din comun la unii, era bănuit a fi o legătură cu ucidă-l toaca . În sat la noi de legăturile cu aceste forţe ale necuratului erau bănuite două femei sărace - mamă şi fiică - ce îşi aveau sălaşul la marginea satului, într-o cotineaţă de nuiele şi lut. Mitul distorsionat al lui Faust se manifesta fizic pe Valea Jijiei şi s-a menţinut multă vreme după cea de-a doua mare conflagraţie, ca dominantă culturală. Oamenii locului, mai ales femeile, multe din ele vrăjitoare, îşi vindeau sufletul diavolului. Cele mai multe dintre vrăjitoare dar îndeosebi descântătoarele erau bănuite de legături cu forţele necuratului şi de magie neagră.
Spre a supravieţui cele două femei îşi vânduseră sufletul diavolului şi erau bănuite că aveau mititei. Se pronunţa mititei spre a evita a pronunţa numele diavolului. A-i spune pe nume, era deja o invocare a acestuia, şi cel care îi pronunţa numele risca să i se întâmple ceva rău. Chiar şi astăzi se evită a se pronunţa - dracul, deşi frecventa înjurătură este ,,du-te dracului!’’ Aşa se spunea despre cele două femei şi cum li se dusese buhul, erau ocolite, ca ciumatele.
Cele două încropiseră în bordeiul lor, pe un pat de paie aşternute direct pe pământ, un mic bordel, unde practicau ,,în secret’’ cea mai veche meserie din lume. Bărbaţii satului, mai ales din cei căsătoriţi, se furişau noaptea cu câte o garafă de vin sau o găină subţioară spre a le milui şi a fi miluiţi.
Noi, copiii aveam o teamă viscerală să ne apropiem de casa celor două năpăstuite. Ocoleam casa lor la distanţă când ne duceam la scăldat la Jijia sau cu vitele pe imaş. Avuseseră grijă mamele noastre să ne insufle teama de casa cu draci.
Până la urmă, din cauza legăturilor cu ,,necuratul şi strigoii’’, cele două, fie au fost alungate din sat de femeile căsătorite ce îşi temeau bărbaţii, fie au plecat singure în lumea largă din cauza legendei ţesute şi a bănuielilor ce planau asupra lor că ar avea legături cu forţe ale întunericului. Casa a fostă părăsită şi cele două, mamă şi fiică, s-au pierdut prin lumea mare. Probabil au plecat la oraş, unde, noua ordine comunistă oferea, săracilor, o şansă de supravieţuire.
O contribuţie mare la alungarea celor două profesioniste, ,,cu mititei’’, au avut-o femeile măritate din sat, care temătoare de rătăcirea bărbaţilor prin casa iadului, au ţesut legenda legăturilor faustice ale acestora.
Conform metodologiei lui Ioan Petru Culianu ,,spaţiul Hilbert’’, ,,fractalii’’ sau ,,jocurile minţii’’, mintea omului este cea care creează realităţii. Mintea omului are această capacitate imaginativă de a crea realităţi pe care le consideră a fi autentice.
La fel se întâmpla cu oamenii de pe valea Jijiei , unde această superstiţie a strigoiului a creat o realitate dominant fantastică pe care oamenii acelor vremuri o considerau autentică. Trăind în această realitate fantastică lesne s-au ţesut legende despre strigoi. Odată cu dispariţia celor două femei, legendele despre strigoi şi drăcuşori au dispărut treptat din mintea oamenilor. La dispariţia lor a contribuit şi propaganda materialist ateistă a comuniştilor ce începuse să fie infiltrată, persuasiv, şcolarilor şi implicit ţăranilor.
Deşi la vârsta când încă nu puteam decela binele de rău, casa vărului meu nu-mi plăcea. Nu-mi plăcea fiindcă îmi inducea teama . La cinci ani teama începe să fie percepută ca reală.
Nea Valică şi ţaţaia Lenuţa cumpăraseră cocioaba de la o bătrână. Căsuţa aceea bătrânească, ce părea din veacul XV-XV, cu acoperiş de paie, având o singură încăpere cu un ochi de geam mic cât o coală de hârtie A5 nu-mi inspira siguranţă.
Căsuţa şi lotul de casă pe care, mătuşa şi soţul ei le-au cumpărat, imediat după nuntă, să aibă casa şi curtea lor, să stea, ca tineri însurăţei, deoparte, era un bordei mai mare, o cocioabă afumată şi urâtă. Singura cameră, folosită ca bucătărie, dormitor sufragerie dădea, după uşa veche de scânduri negeluite, roase de carii, într-o tindă minusculă fără uşă, în fapt direct afară.
Soba era mare, ocupa aproape un sfert din încăpere. Lângă sobă un pat mare din scânduri cu saltele de paie se proptea în perete, sub geam. Uşa de lemn era roasă de carii şi cu goluri la colţurile de jos, lăsa frigul de afară să pătrundă în interior . În acea vreme lemne nu erau şi foc se făcea cu strujeni şi paie. Mai apoi şi-au construit casă gospodărească, frumoasă, cu bucătărie de vară, dar până atunci au locuit în cocioaba aceea din vălătuci de lut.
În dimineaţa aceea mamaia m-a dus să stau la vărul Costel. Nu ştiu dacă cocioaba aceea bătrânească era bântuită de strigoi, dar în ziua cînd am mas în ea, cu siguranţă era bântuită. Strigoii stăteau, ca nişte cerberi de pază la uşă. Aveam vreo cinci ani, iar Costel mergea pe trei. Ninsese abundent şi frigul pătrundea prin uşa de scândură şi prin crăpături. Doar lângă sobă era cald. Nu ştiam că e ziua de Sf. Andrei. Bunica urma să stea cu noi. Eu voiam s-o zbughesc afară la joacă , dar bunica mi-a spus că la uşă se află strigoiul, care atât aşteaptă să mă înhaţe. De frica strigoiului am renunţat la a mă aventura afară.
După ce ne-a făcut focul şi a încălzit încăperea, bunica mi-a spus să rămân cu vărul meu Costel , dar să nu care cumva să ies afară, că la uşă-i strigoiul. ,,Mă întorc repede, mă duc să adap vitele şi să dau la păsări.’’ ,,Tu eşti mai mare, mi-a zis bunica, ai grijă de Costel!’’ mi-a zis ea, după ce s-a asigurat că nu ne vom juca cu focul.
O vreme ne-am jucat, dar cum iarna se întunecă repede, coşmarurile au pătruns prin toate colţurile încăperii. Teama că odată cu lăsarea întunericului, strigoiul va pătrunde în încăpere a pus stăpânire pe mintea mea necoaptă. Costel nu avea încă conştiinţa binelui şi răului. Nici a strigoiului. Pentru Costel era suficient că eram eu acolo . Nu-i era încă teamă de strigoi, dar cum primisem însărcinarea să am grijă de el, nu-l puteam lăsa la cheremul strigoiului. Oricum, de teama strigoiului, nu puteam pleca. Şi-atunci am căutat o altă o ieşire. Dar pe unde? Pe uşă nici vorbă. Strigoiul, ca o îngrozitoare arătare atât aştepta - să deschid uşa şi să mă înhaţe. ,,Stigoiul’’, cum îi spuneam atunci, neputând să-l pronunţ pe r, căpcăunul acela, aştepta acolo flămând afară. Probabil, de-atunci am suferit, o vreme, de claustrofobie. N-am putut suporta o vreme încăperile mici. Simţeam că mă înăbuş. Doar spaţiile largi şi vaste îmi dau siguranţa existenţei. Mai târziu m-am obişnuit cu spaţiile mici ale bibliotecile, dar tot mai am această teamă a constrângerii fizice.
Mă tenta uşa, dar teama mă făcea să evit a privi întra-acolo. O singură speranţă mai era - geamul. Geamul era încastrat în perete, nu se deschidea. Singura soluţie era să-l sparg. Şi l-am spart. Nu-mi amintesc cu ce. Probabil cu vătraiul.
Dar, după ce l-am spart am realizat că nu voi reuşi să trec dincolo. Nu-mi încăpea nici capul darmite corpul. Am renunţat. Prins în capcana strigoiului am început să urlu. Şi cred că urlam tare de vreme ce au venit repede bunica şi ţaţaia Lenuţa. Sau poate reveneau acasă să vadă ce facem.
Când a văzut geamul spart prin care gerul pătrundea cu suflu lui rece şi-au pus mâinile în cap. Dar au alergat repede să mă ogoiască. ,,Ce e? Ce s-a întâmplat’’ ,,Stigoiul’’ , am îngăimat eu, disperat, arătând spre uşă. ,,Ei lasă că-l batem de-o să-i meargă fulgii. Să se ducă pe pustii, blestematul.’’ A luat vătraiul, a ieşit afară, a lovit cu putere în uşă, trosnindu-l astfel pe necurat cu toată forţa. Strigoiul a fugit schelălăind ca un câine bătut. Gata , s-a dus pe pustii!
După alungarea strigoiului mi-a venit inima la loc, am zâmbit printre lacrimi, bucurându-mă că l-a alungat în pustiu şi am scăpat de temeri, la pieptul ocrotitor al bunicii.
Cum a dormit Costel şi ai lui, în noaptea aceea, cu geamul de la cameră spart, numai ei au ştiut. Pe mine m-a dus bunica acasă şi n-am mai dat pe la vărul meu, decât mulţi ani după această întâlnire cu strigoiul, când ai lui construiseră deja o casă nouă, iar eu uitasem de strigoi şi de groaza ce o răspândiseră în mintea mea. Vasile Anton, Iaşi, 2 decemrie 2011 - antonvasileiasi@gmail.com

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Sam Dec 24, 2011 1:53 am




Din lumina sărbătoririi naşterii Domnului şi din speranţa ce însoţeste Noul An, gânduri bune şi urări de sănătate, împliniri şi bucurii tuturor!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)

Rodica Rodean

Mesaje: 1505
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 61
Localizare: Iasi

Sus In jos

Marea dez(iluzie) eminescciană

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Mar Ian 17, 2012 2:08 pm

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/01/marea-deziluzie-eminesciana.html




Moto: ,,Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buddha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decît esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Sîntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de tulburarea ce ne a vărsat o în suflet.’’ - Emil Cioran


Ca să-l iubeşti pe Eminescu nu trebuie doar să-i citeşti poeziile ca pe o simplă literatură, ci trebuie să-i înţelegi gândirea filosofică, cugetarea profundă, etica – ,,lupta dreaptă’’(una dintre condiţiile vieţii fericite. E condiţia etică care, aplicată în practica socială de unele popoare, a dovedit că ,,lupta dreaptă’’ e condiţia fundamentală a fericirii, [a se vedea Denis de Rougemont - Elveţia sau istoria unui popor fericit], dar şi unele ţări protestante unde cuvântul dat, respectul pentru contract, pentru lege în general, e mai presus de credinţă), estetica - rafinamentul expresiei şi mai cu seamă ,,forma nouă’’ noua logică impusă de creaţia sa limbii române ,, a turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă’’, (Scrisoarea II).
Starea de fericire individuală depinde, în mare măsură de starea de fericire generală a unei comunităţi, a unui popor, iar această stare de fericire generală este generată de cinstea şi corectitudinea statornicită în relaţia omului cu membrii societăţii şi cu instituţiile statului.
Dacă elveţienii sunt un popor fericit, atunci, starea lor de fericire socială este generată de ,,civismul lor ridicat’’, respectul pentru celălalt, respectul pentru îndatoririle ce revin fiecăruia în comunitate, de renunţarea ,,fără dramă’’ la egoismul individualist, pentru ca buna convieţuire să fie posibilă. La elveţieni, guvernarea se identifică cu buna administrarea banului public. Această atitudine de responsabilitate civică creşte gradul de încredere în semenul apropiat, în funcţionarii din instituţiile statului, în clasa politică; această atitudine altruistă reduce la minim conflictul psihic şi elimină nevroza socială. Toate acestea depind, în mare măsură, nu doar de oamenii politici de caracter, ci de logica şi psihologia limbii. Aşa cum a demonstrat filosofia analitică, pornind de la analiza logică a limbajului, există o corespondenţă biunivocă între logica limbii vorbite de o anume comunitate şi psihologia comportamentală a indivizilor care vorbesc limba respectivă. Prin urmare, chiar şi la cel mai fericit popor dintre popoarele europene, elveţienii - vor fi întâlnite, în funcţie de dominanta logică a limbii respective, atitudini psio-civice diferite. ,,Există anumite deosebiri în modul de a asuma calitatea de cetăţean: în vreme ce locuitorii cantoanelor din Elveţia alemanică o fac, în genere, cu o perfectă bună credinţă – ce poate fi confundată uneori cu naivitatea – cei din Elveţia romandă simulează o oarecare detaşare sau chiar o rezervă ironică. Spre a fi mai exacţi, ar trebui să spunem că această din urmă atitudine se întâlneşte numai la publicul citadin şi intelectual, la mijloc fiind o anumită ,, mauvaise conscience’’ de inspiraţie franceză, care în practica socială nu duce la defecţiuni grave.’’ (Denis de Rougemont – Elveţia sau istoria unui popor fericit, p. VI). Este evident că, în spaţiul în care locuitorii vorbesc germana, aceştia vor fi adoptat, fără îndoială, logica limbii germane şi comportamentul civic nemţesc. Conştiinţa civică este mai ridicată (şi nu se simt nici ofensaţi, nici ridicoli de ,,naivitatea’’ lor). În spaţiile în care locuitorii vorbesc franceza şi italiana, aceştia au adoptat logica acestor limbi şi comportamentul lor civic se înscrie cu oarecare detaşare şi ironie, în aşa numita ,,mauvaise conscience’’, în dominanta logicii generală, aceea a limbii germane (64%).
Aceştia au particularităţi de comportament, după cum spune Denis de Rougemont. Acest comportament afirmăm noi este corespunzător logicii limbii vorbite. Prin urmare, legătura între logica limbii şi comportamentul psio-social al individului vorbitor al limbii respective este o legătură biunivocă. Cu cât logică limbii este mai raţională cu atât discernământul moral este mai just aplicat, iar relaţia de încredere între oameni atinge cele mai ridicate niveluri şi drept urmare ,,sentimentul de comuniune socială’’ mai crescut. Nu întâmplător, Alfred Adler a propus acest concept a ,,sentimentului de comuniune socială’’; austriac, vorbitor al limbii germane, avea drept model de gândire, logica limbii germane, care are ca dominantă logica denotativă. Sentimentul de comuniune socială, are în concepţia lui Adler, în activitatea practică ,,forma colaborării în folosul celorlalţi.’’ (Alfred Adler – Sensul vieţii, p.45). Bunăstarea unei comunităţi, a unei naţiuni este dată de această activitatea practică a colaborării în folosul celorlalţi. La noi lipseşte cu desăvârşire sentimentul de comuniune socială şi colaborarea în folosul celorlalţi ca metodă practică de aplicare a eticii sociale. Individualismul, egoismul şi egocentrismul fac din politicianul român un etern demagog, pentru care binele înseamnă privilegiile pe care le obţine de la putere şi nu binele tuturor spre binele său. Cu cât discrepanţa dintre ales şi alegători este mai mare cu atât se simte politicianul român mai intangibil, un fel de zeu mioritic ce nu-i mai pasă de alegători. Absenţa sentimentului de comuniune socială, conduce inerent la o stare de insecuritate şi de inferioritate faţă de alte naţiuni. Încrederea se fundamentează pe raţionalitatea lucidă şi pe discernământul moral; credinţa pe iubire, cel mai adesea pe iubire absolută. Când iubim relaţia de încredere în celălalt se metamorfozează rapid în credinţă. Tendinţa iubitorului este de a vedea în iubit, nu un om, ci un supraom. De regulă, iubirea face apel la încredere în sens tare; iubirea mistifică psihicul, metamorfozând, la nivelul inconştientului, relaţia de încrederea în celălalt, în credinţă, făcând din cel iubit un mic zeu, iubitorul alunecând rapid în adoraţie. Un manipulator versat exercită asupra iubitorului o influenţă psihică de dominaţie absolută – iubitorul îl va adora pe cel iubit în sens mistic. El poate fi un ins profund imoral, un infractor de cea joasă spiţă. Ajuns la putere în fruntea unei comunităţi vorbitoare a unei limbi cu logica dominantă sofistă, cum este limba română, se va comporta ca un infractor, iar poporul îl va accepta tocmai, fiindcă prin logica sa efeminată) corespunde cel mai bine psihologiei vorbitorului unei limbi cu dominanta sofistă. Minciuna, la noi, stă mereu cu regele la masă. Prin urmare, Autocraţia poate foarte bine poza pe plaiul mioritic în democraţie. Aici, unde Constituţia, legile şi drepturile cetăţenilor sunt încălcate de oamenii preşedintelui şi de Preşedinte - democraţia e jalnică.
Femeile, a căror natură dominantă este iubirea, sau mai bine zis logica senzorial-sentimentală, au tendinţa de a mistifica realitatea şi de a metamorfoza relaţia de iubire din încredere, în credinţă. Când iubitul decade în ochii ei , asemenea credincioşilor care adoră o anume zeitate ce i-a dezamăgit în aşteptările lor, femeile îl părăsesc pe cel adorat. Simţindu-se înşelate sau frustrate au tendinţa de a-l distruge, la fel cum credincioşii îşi distrug idolii în care au crezut. În pofida protestelor mişcărilor feministe împotriva logicii clasice şi a celei modernem, ca fiind o logică dominant masculină, spun ele, această logică, pe care ,,bărbaţii ipocriţi’’ pretind a fi o ,,raţionalitate universală’’ , o ,,judecată obiectivă’’, ar fi doar un mijloc de a domina femeile. (a se vedea Andrei Cornea – Turnirul khazar, Ed. Polirom, Iaşi , 2003). Dar ele chiar vor şi se simt bine în postura de a fi dominate, ele chiar doresc să fie dominate, fiindcă iubitorul simte faţă de iubit plăcerea masochistă de a fi dominat. În fundamentul inconştientului ei, pentru o femeie are mai puţin importanţă ,,iubitul’’, pentru ea cel mai important lucru e relaţia în sine, legătura, ,,iubirea’’ comunicarea. Ea nu poate trăi fără a relaţiona, fără a comunica, are nevoie de o ,,legătură’’ ca de aer. Pentru ea mini-orgasmele (provocate de tandreţe, de vorbire, mângâiere, de o floare, un mic cadou, un flecuşteţ care generează ,,o stare magică’’, petting-ul cum îi spun englezii (jocul de-a excitaţia) - dansul, plimbare, atingerea, moda, cumpărăturile,etc.) produc plăceri net superioare orgasmului în sine. Pentru bărbat, (ca, de altfel, pentru orice mascul din regnul animal) orgasmul în sine e mai important decât toate aceste manifestări curtenitoare. Există însă, fără îndoială, momente când sexualitatea feminină este la fel de activă, ba chiar o întrece pe cea masculină, când orgasmul sexual este la fel sau poate mai puternic, decât în cazul bărbatului. Aceste momente corespund stării de îndrăgostire a femeii; este momentul când femeia se metamorfozează în bărbat. Metamorfozate în bărbat, în starea de îndrăgostire, paradoxal, femeile devin supuse ca nişte măicuţe. Să nu fim ipocriţi şi să recunoaştem deschis că, oricât de cocoşi ne-am da noi bărbaţii, în fiecare familie cântă găina. Chiar şi o feministă radicală ca Simone de Beauvoir , scriindu-i poetului Nelson Algreen de care era îndrăgostită îşi mărturiseşte supunerea. Supunerea este starea normală a oricărei femei îndrăgostite. ,,Voi fi cuminte, îi scria ea în una din sutele de scrisori adresate poetului, voi spăla vasele, voi da cu mătura, voi merge să cumpăr eu însumi ouăle şi prăjiturile cu rom, nu am să mă ating de părul tău, obrajii tăi şi umărul tău fără voia ta.’’ (Michel Winock – Secolul intelectualilor, p.448 [Letres á Nelson Algreen , op. cit.]) Starea de masculinizare a femeii încetează odată cu (dez)-îndrăgostirea. Odată trecută de faza erotică, femeia revine cu picioarele pe pământ, bine înfipte în concretul existenţial. Apetitul ei sexual scade odată cu diminuarea gradului de îndrăgostire. ,,Se ştie cât de scurt este focul dragostei la femeie, scria Dante, dacă nu este întreţinut continuu de priviri şi de mângâieri.’’ Atâta vreme cât e îndrăgostită plăcerea femeii îşi are obârşia în plăcerea bărbatului, orgasmul ei din orgasmul bărbatului (adesea orgasmul celor doi se petrece în acelaşi timp). Dar, odată trecută faza de îndrăgostire, femeia începe lupta pentru putere, lupta pentru dominarea masculului. Cu adevărat lupta dintre sexe începe când femeia a născut. Odată ce aduce pe lume progenitura, ea consideră rolul de seducătoare încheiat, simţindu-se o femeie împlinită, priveşte la odraslă asemenea unui creator care îşi contemplă propria creaţie. Din acest moment, dragostea ei pentru bărbat este transferată progeniturii; în această fază bărbatul trece în al doilea plan, devine ,,al doilea sex.’’
Metamorfozarea femeii, în faza erotică, într-un mascul agresiv sexual, este generată de excesul de testosteron produs de hipofiză în starea de îndrăgostire. Hipofiza funcţionează în ,,conexiune inversă’’, în aşa numita relaţie feed-back cu organele sexuale; hipofiza produce gonadotropinele, care stimulează hormonii sexuali şi invers, glandele sexuale menţinute active stimulează procesualitatea hipofizei. Dacă hipofiza îşi încetează procesualitatea, glandele sexuale se atrofiază (atrofiere care începe după menopauză). De regulă, momentul de maximă sexualitate la femeie are două faze şi coincide cu starea de fecunditate maximă; fenomenul se petrece în adolescenţă (15-25 ani) şi după 35 de ani, îndeosebi în faza critică când se apropie de menopauză. Femeia ştie, intuieşte inconştient, că pentru a creşte atracţia bărbatului, pentru a-l face dependent de ea, trebuie să-l supună la retenţie, căci odată lepădată sămânţa, ,,forţa dorinţei îi scade şi, în consecinţă, forţa ,, legăturii’’ se reduce şi ea.’’ ( Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere 1484). De aceea, ea prelungeşte perioada de curtare, care, pe lângă faptul că-i produce mini-orgasme, care o fericesc, îl ataşează tot mai mult pe bărbat, îl leagă de ea. Logica mintală dominantă a sexului frumos este logica sofistă, conotativă generată de psio-erotismul său senzual-sentimental care se manifestă ca atare la nivelul mentalului. Logica ei sofistă are marele har de a-l atrage, de a-l lega, de a-l fermeca bărbatul. În această combinaţie de senzorial şi logică sofistă, femeia este o farmazoană. Şeherezadă reuşeşte să-l farmece pe rege, nu cu goliciunea ei, ci mai cu seamă cu poveştile ei în cele o mie una de nopţi. Poveştile Şeherezadei au darul de a-l incita, de a-i stârni curiozitatea, de a-i fascina mintea sa cu logica ei feminină. De aceea regele, cu logica lui dominant raţională, le decapitase pe celelalte fecioare, devenite soţii, dar nu şi pe Şeherezada. Ea îl farmecă, îi diminuează percepţia lumii reale, îi adoarme raţiunea, îl ademeneşte cu logica ei sofistă în lumea poveştilor, în lumea imaginară a iluziilor. Şeherezada are marele dar (darul logicii sofiste) de a spune poveşti, de a-l iluziona, şi mai ales Şeherezada nu cedează din prima noapte ca celelalte; ea ,,ştie’’(simte cu intuiţia ei feminină) că un bărbat, care obţine uşor plăcerea erotică, o va părăsi rapid (îi va tăia capul ca şi celorlalte, chiar dacă ar iubi-o), tocmai pentru că bărbatul o va crede o pradă uşoară. De aceea, Şeherezada îi abate gândul de la sex, învăluindu-l cu vălul Mayei. Ea inventează, spune poveşti şi amână momentul până când îi intră în suflet acestuia, până când bărbatul simte că nu mai poate trăi fără ea şi nu mai există o alta pe lume asemenea ei. Efectul Şeherezada îi asigură femeii nu doar fidelitatea bărbatului, prin excelenţă un poligam, dar şi dragostea acestuia. Toate acele o mie una de poveşti nu se sfârşesc niciodată. Şeherezada îi incită curiozitatea, îl acaparează, îl deturnează de la realitate. Povestea spusă în fiecare noapte, nefiind niciodată sfârşită la răsăritul soarelui, îl face pe bărbat curios, vrea să-i afle urmarea, să-i afle sfârşitul, dar o altă poveste începe, amăgindu-l tot mai mult cu o fericire viitoare, care nu mai vine. Logica sofistă a Şeherezadei are, ca orice logică sofistă, marea putere de a fascina, de a iluziona, de a manipula, de a adormi judecata raţională. ,,Cea mai periculoasă capcană, singura capcană pe care raţiunea nu o poate evita este cea a simţurilor’’ spune Jean-Jacques Rousseau în Contractul social. Şestov, în Noaptea de pe Ghetsimani, spune că Pascal construieşte o teorie a cunoaşterii, în care presupunerea fundamentală, axioma cunoaşterii e aceea că orice om poate ,,să vadă’’ adevărul dacă îi este arătat? Dar cum poate omul ,,să vadă’’ adevărul doar arătându-i-l? Adevărul ,,văzut’’ e o iluzie, un sofism, căci imaginea nu poate reda realitatea. Această concepţie că imaginile joacă un rol fundamental în gândire a fost criticată de Wittgenstein care argumentează că, dacă le considerăm prezenţe interioare care explică capacităţile de recunoaştere şi clasificare, atunci, nu se poate explica cum sunt ele cunoscute şi clasificate. Imaginile (imagini mentale păstrate în memoria fiecărui individ) sunt foarte aproape de imaginar (a crea imagini cu ochii minţii), astfel încât ele au rol mai centrat pe cei cu logica conotativă - cei cu fire de artişti, gânditorii non-lingvişti - artişti plastici, muzicieni, etc. Imaginile joacă un rol puternic centrat în logica sofistă, femeia având capacitatea de a vedea imagini pe care logica masculină nu le percepe sau le percepe greu. Poetul englez Coleridge a fost primul teoretician al esteticii care a văzut în imaginare şansa creativităţii umane, cu condiţia ca imaginaţia să fie disciplinată şi creativă şi să nu alunece în jocul fantasmelor şi fanteziilor inutile.
De câte ori nu a fost amăgit omul doar arătându-i-se ,,adevărul.’’ De câte ori nu a căzut în capcana acestor iluzii ale imaginarului? E suficient să amintim iluziile generate de teoriile geocentrismului ca să ne facem o părere despre cât de uşor poate fi înşelată raţiunea umană. A trebuit să fie ars pe rug un călugăr îndărătnic, care nu s-a lăsat prins în capcana iluziilor pe care Biserica le înfăşurase şi pe care o acceptase pentru ştiinţa lumii, ca oamenii să se trezească din această iluzie, anume că Pământul ar fi buricul Universului, când în realitate este o mică planetă, dintr-un minuscul grup de structuri cosmice din coada unei galaxii. Bruno a asemănat iluzia cu femeia goală - zeiţa Diana Cyntiana îmbăindu-se la izvor, (a se vedea cum pornografia, în care excelează imaginea femeii goale, induce dependenţă, fiind, e adevărat şi cel mai eficient afrodiziac). Acteon, prins de vraja frumuseţii ei, cade în capcană, se lasă prins în această iluzie. Când zeiţa (iluzia e o zeiţă) a realizat că muritorul a văzut-o goală , l-a transformat în cerb şi imediat a fost devorat de proprii săi câini. Câinii lui Acteon sunt obsesiile erotice de care bărbatul nu poate scăpa. Mare adevăr, exprima pictorul spaniol, Goya: ,,Somnul raţiunii naşte monştri’’ Ca să-l parafrazăm pe Goya, spunem că iluziile şi utopiile nasc monştri care ne devorează.
Povestea lui Acteon din sonetul Freneziile eroice, pare a fi chiar povestea vieţii lui Giordano Bruno. E ca şi cum, în acest poem, Bruno şi-ar fi prevestit sfârşitul. Giordano Bruno a văzut nu iluzia frumuseţii, ci frumuseţea adevărului. El, care ,,a văzut’’ adevărul, nu se mai poate dezlipi de el, este obsedat de adevăr. Iluzia, după cum am văzut, pentru Bruno, e o zeiţă goală. În simetrie antinomică, opusul iluziei e adevărul; opusul zeiţei goale e un zeu. Iluzia e feminină, adevărul e masculin. Eminescu a definit genial, această dihotomie - logica masculină şi cea feminine. ,,Eu sunt un cuget, tu o problemă.’’ Iluzia e o problemă eternă, de nedezlegat. Eternul feminin este senzorialul-sentimentalul, care se îmbină în logica ei sofistă, ,,o feerie’’ cum o numeşte Eminescu, care îl fascinează, îl atrage şi îl devorează pe bărbat în pofida logicii raţionale. Kant va constata în Critica raţiunii pure că raţiunea e ea însăşi producătoare de iluzii atunci când depăşeşte câmpul experienţei şi confundă principiile cunoaşterii relative cu principiile obiective ale lucrului în sine. Această iluzie el o consideră naturală şi legitimă fiindcă răspunde nevoii necondiţionate teoretice şi practice de Dumnezeu, suflet şi lume. În iluzie este încorporată un mare procent de dorinţă. Asta îl orbeşte pe om şi-l face să confunde dorinţa cu realitatea şi iluzia cu adevărul. Comiterea hybrisului e consecinţa experimentării dorinţei iluzorii. Experienţa ideologiilor extremiste au demonstrat consecinţele nefaste, distructive ale ,, experimentării dorinţei iluzorii’’.
Cum putem deosebi adevărul de iluzie? Bruno spune clar, în povestea lui Acteon, că iluzia îl transformă pe om în animal, el nu mai gândeşte raţional, ci doar în raport cu dorinţele sale, cu obsesiile sale, cu senzaţiile sale. Când ne îndrăgostim de o iluzie urâm adevărul, urâm tot ceea ce e real. Iluzia e lumea noastră, e universul nostru, e Dumnezeul nostru. Ce e în afara iluziei trebuie distrus.
Ca şi iluzia, adevărul devine obsesie care îl va devora pe Bruno cum l-au devorat câinii pe Acteon. Când adevărul e îmbrăcat în haina iluziei şi iluzia în haina adevărului cum să deosebeşti iluzia de adevăr?
După ce a văzut adevărul Bruno nu se mai poate dezice de el. Pentru a păstra iluzia geocentrismului pentru lumea catolică şi a ascunde adevărul, Inchiziţia a fost nevoită să-l ardă pe rug. Arzându-l pe rug au crezut că au ucis adevărul, dar abia atunci adevărul despre Univers, aşa cum l-a văzut de Bruno, a ieşit la iveală.
Prin sacrificiul său, Bruno a încercat să vindece omenirea de iluzii, dar lumea nu s-a vindecat. Dimpotrivă! Cu cât lumea devine mai culturală cu atât oamenii sunt mai predispuşi să cadă în capcana iluziilor existenţiale. Asemenea lui Giordano Bruno, Eminescu a încercat, sacrificându-şi sănătatea în marele său proiect moral să vindece lumea românească de iluzii, dar lumea românească nu s-a vindecat.
Poate omul să mai deceleze în zilele noastre în condiţiile avalanşei informaţionale adevărul de minciună. Omul actual trebuie să trăiască experienţa adevărului crud ca să-l poată deosebi de minciună.
Noi , credem că cea mai periculoasă capcană, singura capcană cu adevărat periculoasă pentru raţiune, nu este senzorialul pur – femeia goală, ci logica sofistă. De senzorial te poţi elibera, dar de iluzii, de poveştile Şeherezadei este aproape imposibil, ele te învăluie, te înlănţuie, te fac dependent, cum l-a făcut Şeherezada cu poveştile pe regele persan Shahryar. Eminescu avea să surprindă în Scrisoarea V , mult peste posibilităţile noastre de a reda, fascinaţia ademenitoare exercitată de femeie – o feerie iluzorie; în realitatea ascunsă a fiecărei femei se află o Dalila, care îţi ia puterile când ,,dormi’’ sau o Şeherezada care te îmbrobodeşte cu poveştile ei şi îţi ia puterea de a raţiona, cum i-a luat-o prinţului. Puterea bărbatului stă în cap, în logica a raţională, a femeii în senzorialul erotic, dar şi mai ales în mintea ei sofistă. Eminescu a redat în Scrisoarea V, aceeaşi viziune asupra iluziei ca şi Bruno, într-o cugetare mult mai sintetizatoare a senzualităţii şi logicii sofiste feminine, dar, crede el că în bărbat se petrece. Într-adevăr, prin toate manifestările ei, prin limbajul trupului ei, prin logica sofistă a minţii sale, femeia exercită o magie menită a stârni şi a amplifica dorinţa bărbatului până ce acesta îşi pierde capul. Să amintim că, în blestemul biblic, Dumnezeu îi prezice lui Adam că ,,aceasta îi va zdrobi capul’’. Această fascinaţie exercitată de femeie asupra capului bărbatului, Eminescu a numit-o ,,feeria unui mândru vis de vară’’ ,,Te îmbeţi cu feeria unui mândru vis de vară / Care-n tine se petrece…’’


E frumoasă se-nţelege …Ca copiii are haz
Şi când râde face încă şi gropiţe în obraz
………………………………………….
Dacă vorba e plăcută şi tăcerea-i încă place;
Vorba zice: ,, fugi încolo’’, râsul zice: ,, vino-ncoace!’’
Îmblă parcă amintindu-şi vre un cântec, alintată,
Pare că i-ar fi tot lene şi s-ar cere sărutată
Şi se-nalţă din călcâie să-ţi ajungă pân’ la gură
Dăruind c-o sărutare acea tainică căldură
Ce n-o are decât numai sufletul unei femei…
……………………………………………..
Ce iluzii! Nu-nţelegi tu, din a ei căutătură
Că deprindere, grimasă este zâmbetul pe gură,
Că întreaga-i frumuseţe e în lume de prisos
Şi că sufletul ţi-l pierde fără de nici un folos?
(Scrisoarea V)
Dar ea nu poate înţelege că nu bărbatul o vrea, nu raţiunea lui care tânjeşte după altceva, după ,,cerurile nalte’’, ,,câmpiile asire’’ , ,, întunecata mare’’ , ,,ci un demon ce-nsetează după dulcele-i lumine, / C-acel demon plânge, râde,neputând s-audă plânsu-şi,/ Că o vrea ... spre-a se-nţelege în sfârşit pe sine însuşi, / Că se zbate ca un sculptor fără braţe şi că geme / Ca un maistru ce-asurzeşte în momentele supreme,(Scrisoarea V). Acesta este demonul sexual, care, la bărbat, e dominant.
Spre deosebire de femeie, bărbatul cu logica lui dominant raţională are tendinţa de a rupe ,,farmecul’’, de a ieşi din cerc, de a rupe legătura. Nu întâmplător, noua logică a femeii moderne, independentă din punct de vedere economic, a impus ,,căsătoria de probă’’ nu doar spre a testa fidelitatea partenerului, ci şi pentru a-l reţine fidel, ,,fără acte’’, pe bărbatul adulter. Comunicarea, ca dominată a mentalului feminin, este o caracteristică a logicii sofiste. Să amintim că, deşi creierul femeii cântăreşte cu o sută de grame mai puţin decât a bărbatului, are corpul calos (un mănunchi de fibre care fac legătura dintre cele două emisfere la femeie este cu 30% mai dezvoltat decât la bărbat). Legătura aceasta face din femeie nu doar o logoreică, ci îi conferă şi capacitate distributivă superioară creierului masculin; ea fiind capabilă de a face mai multe activităţi concomitent, de a vorbi, de a lucra, de a cânta, fără a privi, fără a se concentra. Din aceste considerente, logica sofistă este logica dominantă a feminităţii. Ea poate spune poveşti, multe poveşti, la fel ca Şeherezada, dar creativitatea ei se reduce la tehnica şi melopeea comunicării (să amintim că cele mai bune moderatoare sunt femeile, nu bărbaţii). Oamenii cu logică denotativă au tendinţa de a trăi, chiar şi relaţia de iubirea ca pe o relaţie de încredere în celălalt. Cei cu logică conotativă dominantă au de regulă tendinţă de aluneca rapid în credinţă. Ca şi femeile ei nu pot face distincţie între relaţia de încredere şi aceea de credinţă, la fel ca femeile nu pot decela iubirea de sex. Relaţia de încredere în celălalt este o relaţie raţională de luciditate critică; credinţă este o relaţie oarbă(crede şi nu cerceta) în care raţiunea şi luciditatea critică sunt reduse la minim sau complet abandonate. În logica raţională în relaţia cu celălalt se poate pune semnul egalităţii, ba chiar al identităţii, în logica senzorial-sentimentală relaţia va fi una de apartenenţă a iubitorului şi de posedare a celui iubit. Prin logica dominantă a minţii sale omul se va situa în relaţia cu celălalt în postura de egal în cazul dominantei logicii raţionale şi aceea de stăpân şi supus, în cazul logicii senzorial - sentimentale. În această postură se situează şi omul mioritic, căci logica limbii nu-i permite a decela între relaţia de încredere care trebuie să existe între oameni, indiferent de poziţia socială sau politică a celuilalt şi credinţă. Prin urmare, inconştientul colectiv a omului mioritic tinde a identifica pe omul politic cu zeul, sau cu demiurgul, cu magicianul şi prin asta săvârşeşte marea eroare de a se lăsa manipulat de politicianul venal, care exercită asupra inconştientului colectiv ,,o hipnoză dirijată , activă şi voluntară.’’( Ioan Petru Culianu - Eros şi magie în Renaştere 1484). Pentru omul mioritic, politica este un fenomen de hipnoză colectivă, la fel cum este religia. Oligarhii puterii, la fel ca prelaţii (în democraţie sunt posibile a ajunge să guverneze oricare din regimuri din ,,bazarul de regimuri politice’’ posibile) creează, prin manipulare, condiţiile stării de supunere totală. Şi nu doar de supunere, ci chiar de ,,abnegaţie’’ , indiferent de comportamentul lor imoral faţă de supuşi. Una din metode este aceea a condiţionării mentalului colectiv cu o anumită realitate, care treptat, cu trecerea timpului devine o ,,normalitate’’ existenţială. Omul prins în acest regim se complace în această realitate fiindcă nu cunoaşte alta şi o consideră a fi, cum spunea Leibniz, ,,cea mai bună lume dintre toate lumile posibile.’’ Din aceleaşi motiv, al logicii efeminate a limbii române, poporul român este profund religios. Dovada o constituie multitudinea de biserici care s-au construit înainte şi după marea revoluţie din decembrie. Dar credinţa nu-l face în aceeaşi măsură - moral. Dimpotrivă, religia pare a-l face pe omul mioritic, mai degrabă imoral şi implicit iraţional. Şi asta pentru că religia nu are nici o influenţă moralizatoare asupra omului mioritic. Minţit şi tras pe sfoară de politicieni venali , lăsat voia sorţii de aleşii care au obligaţia administrativ-socială şi implicit morală să se ocupe de buna gospodărire a banului public în folosul tuturor omul mioritic nu mai crede în nimic. El are convingerea eternului păcălit, că e August prostul, veşnicul prostit de şmecherii care se prefac că administrează banii noştri, ai tuturor, în vrem ce ,, pe din dos’’ îşi fac afacerile oneroase. Morala omului mioritic spune să faci ce zice popa, nu ce face popa, însă el face la fel ce face popa, căci exemplu preotului are o influenţă morală mai mare asupra credinciosului decât spusele acestuia. Comportamentul duplicitar al preotului rămâne o referinţă pentru morala credinciosului mioritic. Dominata efeminată a logicii limbii îl face pe omul mioritic un simulant, un duplicitar, la fel ca femeia (neîntrecută actriţă în a simula iubirea, plăcerea sexuală). Marea operă moralizatoare eminesciană (a se vedea opera publicistică), prin care Eminescu a încercat o reformare morală a societăţii româneşti, a fost sortită eşecului. Acest eşec al proiectului moral eminescian s-a lovit de logica unei limbi cu dominantă sofistă, care îl face pe omul mioritic să fie mai apropiat de concretul material (în realitate cu adevărat iluzoriu, dar care concordă cu logica existenţială feminin-sofistă al lui ,, aici şi-acum’’) şi mai puţin dispus să creadă în visul iluzoriu al unui idealul abstract - acela a unei democraţii cât de cât reale. Dacă Eminescu s-ar întrupa, ca Isus, ar fi profund deziluzionat de eşecul proiectului său moral – nimic, nicio schimbare morală a clasei noastre politice, în cei peste 150 de ani de când Poetul scria la Timpul, de parcă timpul s-ar fi oprit în loc pentru români. Vasile Anton, 15 ianuarie 2012, Iaşi

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Lun Ian 30, 2012 7:47 am

Frumos eseu....multumim ca popositi si pe site-ul nostru

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)

Rodica Rodean

Mesaje: 1505
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 61
Localizare: Iasi

Sus In jos

Departe, foarte aproape... de spaţiul pur

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Mier Feb 08, 2012 2:20 pm

http://filosofie-si-literatura.blogspot.com/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html

Ninge! Ca niciodată ninge anul acesta. Ninge de parcă-ar fi sfârşitul lumii. Ninge în cod portocaliu. E oare un semn al apocalipsei lumii portocalii?
În seara asta de vineri, ninge ca într-un paradis alb. Îmi vine să las departe totul, oraşul, televizorul, internetul, lumea noastră românească ruinată de mizeria politică portocalie, spaţiul nostru mioritic cu miturile sale şi s-apuc peste câmpuri , prin nămeţi, să mă dezbrac şi gol, să-mi frec corpul şi sufletul cu această mare pură până-mi curăţ tot jegul zilelor portocalii, până mă purific în albul zăpezii, până îmi curăţ gheena sufletului de toate refulările obsesive şi toată otrava portocalie a cărei efecte nocive nu mă lasă să-mi văd de ale mele, fiindcă ei nu-şi văd de treburile lor, adică de ale noastre pentru care i-am ales, ci de-ale lor. Aceşti oameni politici, neoameni din spaţiul mioritic, nu înţeleg că fără noi ei sunt nişte nimeni pe lumea asta, ,, nima-n drum’’,cum spune bănăţeanul.
I-am ales să ne slujească pe noi, nu noi să-i slugărim pe ei. Şi mi-aş vedea liniştit de treburile mele, dacă aş avea încredere în ei că lucrează pentru noi, dar ei nu lucrează, doar se prefac că lucrează ; preocuparea lor nu e bunăstarea noastră , ci bunăstarea lor , de parcă ei ne-ar fi ales pe noi şi nu noi pe ei. Politrucii de profesie jubilează şi se încăpăţânează să repete zi de zi, ca în reclama aceea imbecilă, reluată, pe anumite posturi TV, până la tâmpire, ,,cumpăraţi tigaia dry cooker! Nu se rupe, nu se-ndoaie... ’’, de parcă am fi un popor de tâmpiţi, oligofreni, orbi şi surzi, care nu pricepem că binele lor e binele nostru şi nu invers, adică binele nostru să fie şi binele lor. M-am săturat de vorbe măcinate, la nesfârşit, ca de o moară ce macină în gol.
M-am săturat să veghez, să fiu mereu în alertă ca un paznic al cetăţii, să critic puterea, dar nu pot să renunţ, nu pot să mă plictisesc, fiindcă mi-i teamă să nu cad iarăşi în sclavia unei alte tiranii mai perfidă şi mai odioasă decât cea roşie de care am scăpat. Eu m-am săturat, dar ei nu! Şi probabil că, pe această lehamite a noastră, animalul politic actual îşi măsoară paşii nemuririi la putere.,, Fiecare scandal nou - scria Octavian Paler, la 30 septembrie 1994 - şterge amintirea scandalului precedent, cum şterg valurile spuma lăsată de alte valuri , la mare. Repetiţia este mama înţelepciunii , zicea un percept latin . Fals , fundamental fals! Repetiţia este mama plictiselii ’’ ( Octavian Paler - Vremea întrebărilor, Ed. Polirom, Iaşi , 2011, p.322). Oare repetiţia din Piaţa Universităţii nu-l plictiseşte pe Troian?
Ninge feeric şi fascinant, ca într-un spaţiu-timp suprarealist, în care totul capătă dimensiuni hiperbolice, încât mă simt, lângă maşina mea, Big Small, ca supraomul lui Alfred Jarry în întrecere cu locomotiva. Ninge cu bobiţe mărunte de gheaţă, o imensitate de boabe de zahăr, cristale mici ce se revărsă, fără oprire, din sacii pe care Dumnezeu îi goleşte peste pământ. ,,Ce de-a zahăr!’’ zicea, uimită, Ancuţa când a văzut pentru prima oară zăpada. Este zahăr peste tot; strada, casele, copacii, maşina, toate sunt acoperite cu un strat gros de zahăr. Un munte de zahăr de o puritate înfiorătoare revărsat peste oraş. În mirifica nea şi gerul năprasnic intuiesc speranţa uciderii microbilor şi gemenii patogeni politici care ne-au infestat sufletele ... Eram gata să plec..., departe de oraş, departe de această societate politizată până la absurd, care îmi macină în gol energiile, şi mă transformă dintr-un om liber într-un robot portocaliu. N-am făcut nimic din toate câte îmi treceau în acel moment prin cap. Sunt prea legat de social, cu multe fire, ca să-mi iau lumea în cap. Aşa că adio hiper-libertatea la care visam. Am început să curăţ, cuminte, maşina de stratul gros de zăpadă. Continua să ningă cu cristale mici de zahăr.., mai aveam o alternativă, o mică şansă de a mă purifica...şi de a mă elibera de toate aceste constrângeri sociale care îmi îngrădesc libertatea de gândire. Pentru eroul lui Marin Preda, Petrini, din Cel mai iubit dintre pământeni, era de-ajuns să se elibereze de obsesiile erotice, ca gândurile să-i zboare din nou cu elan spre lumea pură. Eu am nevoie să mă eliberez de politica noastră cea de toate zilele. Aveam nevoie de puritate, aveam o nevoie imensă de o intensitate spirituală, care să mă elibereze de toate nevoile existenţiale, o intensitate dusă la maxim, în care să nu mai simt nimic, să nu mai văd nimic, decât spiritul pur, fascinant ca o magie albă. Cu o seară în urmă am primit un telefon de la Rodica Rodean, preşedinta Asociaţiei Universul prieteniei. M-a invitat la întâlnirea cu Lucian Blaga, la muzeul Unirii. ,,Am organizat un simpozion , împreună cu editura Ars Longa din Iaşi ,,Avem şi un pahar de vin’’ , încearcă să mă ispitească , Rodica Rodean, cu licoarea lui Bachus. Iniţial am vrut să-i refuz invitaţia, tocmai pentru ,,ispita’’ cu care mă ademenea la o serată culturală. Nu cu licoarea lui Bachus ar fi trebuit să mă ispitească, ci cu poezia şi filozofia lui Blaga. Dar poate că aşa s-a statornicit, obiceiul, azi. Şi într-un anume sens, e poate benefic. Ca în Banchetul lui Platon, un pahar de vin dezinhibă angoasele, dezleagă limbile, topeşte barierele convenţionale, încălzeşte spiritul. Nu vinul era, însă, ispita pentru mine, ci întâlnirea cu Lucian Blaga, înţeleptul cunoaşterii paradisiace şi luciferice. Mărturisesc, cu părere de rău că, pe Blaga l-am ocolit multă vreme. Dar astăzi m-am dus la el să mă purific de ,,negativul adevărului’’, cum spunea Paler.
Când am intrat în sală, pe masa de la prezidiu, trona poetul , risipit în şase volume de poezie - Către cititori, Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului, într-o excelentă grafică a Nicoletei Bida. Şi, mi-am zis atunci: iată că mai există ceva pur, la fel ca zăpada, ce nu poate să murdărească lumea politică - poezia şi filozofia. Întâlnirea cu Lucian Blaga e întâlnirea cu spiritualitatea pură. Şi asta te face să intri într-o anume stare de pietate şi solemnitate, de tăcere şi ascultare Căci, atunci când te întâlneşti cu adevărata spiritualitate, nu poţi, dacă iubeşti spiritualul mai mult decât orice ispită materială, să nu intri în comuniune cu această ,, mirabilă sămânţă’’ - ,, culori luminate, doar ele destăinuie trepte si har’’. Nu poţi să nu te rupi de această lume şi să intri, la fel ca Plotin, când întra în starea de meditaţie; lumea falsă şi plină de angoase, care îl înconjura, dispărea subit şi filozoful intra în comuniune cu Dumnezeu. La fel se poate, dacă-l iubeşti pe Blaga, să rămâi doar tu şi poetul sau filozoful.
Dintr-odată, ca în SF-ul Star Trek, m-am trezit în hiperspaţiul mioritic, mirific şi pur, al mitului, prin intermediul inconştientului, psihologic şi metafizic,unde Blaga, la fel ca un patriarh, îşi revărsa asupra noastră înţelepciunea. E miracolul ce se săvârşeşte, în asemenea momente, prin inhibarea conştientului, adică prin ruperea completă de lume.
Mai întâi, a vorbit poetul Horia Zilieru. ,,Am stat, până la patru dimineaţa , la taifas cu poetul. Şi i-am zis că, cei ce cred despre Lucian Blaga că filozofează în poezie şi poetizează în filozofie sunt nişte superficiali, care nu i-au studiat opera. Lucian Blaga e singurul filozof român cu sistem. Şi-ntâlnirea asta sub semnul lui Blaga, pare aici, la Muzeul Unirii românilor , întâlnirea a două mari spirite al lu Eminescu şi Blaga; aici şi-acum cei doi îşi dau mâna. Noi românii, spunea Cioran stăm mereu sub semnul nenorocului. La fel Lucian Blaga a stat sub semnul nenorocului, că ar fi putut primi premiul Nobel, dar că Academia română n-a mişcat un deget în 1956, spre a-l susţine.’’ Nu pot fi de acord cu această doctrină a fatalităţii, îmbrăţişată adesea de filosofii spaţiului mioritic, aceea a naşterii şi vieţuirii într-o ţară mică sau cu ideea lui Noica că suntem ,,marginali şi marginalizaţi’’ (Scrisori despre logica lui Hermes, Ed. Cartea românească, 1986), de un Occident, cinic şi deloc altruist, spre a ne justifica neîmplinirile noastre în spaţiului mioritic. Chiar şi în pofida faptului că unii din marii noştri savanţi s-au realizat în Occident, deci în afara spaţiului mioritic, nu pot fi de acord cu această doctrină fatalistă.
Acelaşi Noica nu găseşte în cele 22 de milioane de români, 22 de tineri, ,,adică unu la un milion - cu o înzestrare excepţională. Dar întrebarea nu numai cum să-i găseşti pe cei 22, ci mai ales cum să faci virtualitatea să devină act. ’’ (Constantin Noica – Despre lăutărism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p.77). Ca ,,virtualitatea să devină act’’ e nevoie de o anumită emulaţie colectivă în spaţiul mioritic, o predispoziţie spre cunoaşterea spirituală, o eliberare de mizeria materială şi mai ales politică , care ne epuizează energiile creative. Or, tocmai din aceste motive cantonăm, noi oamenii spaţiului mioritic, în lăutărism. Vinovată, aşa cum arătam în eseul meu ,,Marea (dez)iluzie eminesciană’’, este limba română. Limba noastră, spune Noica, citând remarca lui Dimitrie Cantemir, are o topică de vorbitori ,,care gândesc, mai degrabă leneş’’. Unul din marii noştri filologi şi lingvişti, Sextil Puşcariu, s-a speriat de inversarea topicii, propusă de Cantemir - anume, în loc de ,,Omul merge, la pădure, ca să taie lemne, pentru iarnă’’ , Cantemir a propus: ,,Ca să taie lemne pentru iarnă omul merge.’’ Şi continuă Noica, datorită limbii care ne face deosebit de volubili, dar gânditori leneşi, ,, aşa vom rămâne, de altfel, cât se va vorbi limba românească pe pământ...’’( ibid. pp. 12-13) .
Cu toată această latură leneşă a gândirii noastre, datorată logicii sofiste a limbii române, în anumite perioade de emulaţie colectivă s-a produs acea ,,virtualitate în act’’ despre care vorbeşte Noica. Dovada o constituie generaţia eliadiană, în care, deşi mai în vârstă, îl putem include şi pe Lucian Blaga, fiindcă trebuie să recunoaştem că, perioada interbelică a dat, în pofida unui politicianism, la fel de deşănţat ca cel de astăzi, o întreagă pleiadă de savanţi, filozofi şi scriitori români de nivel european şi chiar internaţional.
Iată cum, această logică sofistă a limbii române, ce ne face ,,gânditori leneşi’’ poate fi învinsă de oamenii mioritici pasionaţi şi dedicaţi, până dincolo de sine, muncii creative.
Lucian Blaga este unul din aceşti mari învingători. Ideea ,,categoriilor abisale’’ este, în contrapondere cu arhetipurile jungiene, ontologică pentru fiinţa umană, ontologia ei fiind argumentată de faptul că, în aceste ,,categorii abisale’’, este inclus ,,orizontul misterului’’. Misterele nu-l fac pe filozof sau pe savant să le lămurească, ci să le ,,adâncească’’; ,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină’’. ,,Categoriile abisale’’ sunt ontologice pentru fiinţa umană şi pentru că sunt dotate cu ,,factori stilistici’’ din voinţa primordială a Marelui Anonim, ce le-a programat pentru om spre a cunoaşte şi a revela continuu misterele creaţiei.
Categoriile inconştientului, structurate într-o ,,matrice’’ sau ,,câmp stilistic’’ se constituie în viziunea lui Lucian Blaga, la fel ca la Kant - ideile, apriori conştiinţei. Arhetipul, în accepţia noastră (Vasile Anton - Despre destin), nu simbolizează experienţe primordiale universale, cum este în viziunea lui Jung, ci scheme codificate în programe informaţionale implantate în genomul uman, care se constituie în programe mintale ale reţelelor neuronale fundamentale (existente în creierul cu care ne naştem), cu ajutorul cărora omul primordial şi fiecare copil, nou născut, accesează cunoaşterea realităţii. Plotin are perfectă dreptate: în reţele neuronale fundamentale este implantată o lume virtuală eternă, o lume a formelor ce pre-există în inconştientul fiecărei fiinţe umane, cu care fiecare fiinţă accesează realitatea. Copilul nu se naşte cu un creier tabula rasa, cum s-a crezut multă vreme sub influenţa empiriştilor englezi, în speţă al lui John Locke. În această ordine de idei, putem identifica categoriile abisale ale lui Blaga, cu acest program virtual, existent în reţelele neuronale ale creierului cu care ne naştem. În accepţia lui Lucian Blaga, ,,factorii stilistici’’ sunt factorii modelatori ai spiritului uman şi asta ne deosebeşte, radical, de animale.
Aproape că m-am lăsat prins în sistemul filozofic al lui Lucian Blaga, cînd deodată, de la capătul opus al rândului de scaune unde mă aşezasem, s-a ridicat o doamnă, frumoasă ca o doină românească şi a început să declame poemele lui Blaga.
Mai târziu, am aflat că o cheamă Doina Iarcuczewicz şi este actriţă la Teatrul Luceafărul, din Iaşi. Ţinea în mână, nu o carte de-a poetului, cum mă aşteptam, ci un carneţel, unde îşi copiase, cu meticulozitate, poemele pe care urma să le declame. Şi ceea ce m-a uimit, fiindcă totuşi poemele lui Blaga sunt greu de memorat, a fost faptul că, arareori, căuta în caiet după un cuvânt. Trebuie să ai o mare dragoste pentru Blaga să poţi fi capabil de asemenea performanţe. Şi nu un poem sau două. Mai bine de jumătate de oră, Doina Iarcuczewicz ne-a ţinut, sufletul, total captivat (cel puţin asta am simţit eu în acele momente) de spiritualitatea fascinantă a poemelor lui Blaga, trecând cu dezinvoltură prin toate cele şase volume, ca într-o uvertură dramatică. Apoi, traducătoarea în engleză al lui Lucian Blaga, prof. univ. dr. Rodica Albu ne-a vorbit cum s-a îndrăgostit, în studenţie, de poemele lui Lucian Blaga şi cum, de fiecare dată, când intra întra în stare de melancolie, recitea poemele acestui mare poet ca un balsam salvator. În acel moment, gândul m-a dus, pentru o clipă, la impresionantul poem al lui Liviu Antonesei, intitulat chiar astfel: ,,Poemul care mi-a salvat viaţa.’’
Pot fi poemele lui Lucian Blaga salvatoare de vieţi? Iată cum, una din cărţile cu poeme ale lui Lucian Blaga, atât de sugestiv intitulate Către cititori, Poemele luminii, Paşii profetului, În marea trecere, Laudă somnului, La curţile dorului, pot fi balsam pentru suflet, când existenţa te pune, în situaţii extreme, de-a alege în a fi sau a nu fi. Traducătorul în spaniolă, lector univ. dr. Andrea Bargan, a vorbit despre greutăţile întâmpinate în găsirea celor mai adecvate sensuri, poemelor lui Blaga, traduse în spaniolă. La urmă, a vorbit Brânduşa Tămaş de la Editura Ars Longa, care a motivat necesitatea reeditării cărţilor de poeme ale lui Lucian Blaga. Am dorit ca această seară culturală de excepţie să se încheie cu un schimb de idei despre filozofia şi poezia lui Lucian Blaga. Am renunţat,însă, la paharul de vin şi la agape, grăbindu-mă să ajung în raiul meu, biblioteca, unde îl abandonasem - sine die - pe Blaga, pentru a continua discuţia, toată seara, doar eu cu el.
Vasile Anton, Iaşi, 7 februarie 2012 .

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re:Departe, foarte aproape

Mesaj Scris de petrov nicolina la data de Dum Feb 19, 2012 7:04 pm

Şi nu vă pare rău că aţi venit la întâlnirea cu Blaga şi cu ceilalţi membri din Universul Prieteniei. Ca dovadă vă trimit nişte poze pe care vi le-am făcut cu aparatul meu,că şi d-vstr. aţi fotografiat. Am mai trimis şi la alţi prieteni de-ai noştri. Seară bună şi succes la scris. Oricum Rodica le-a făcut mai reuşite!

petrov nicolina

Mesaje: 167
Data de inscriere: 10/04/2011
Varsta: 66
Localizare: Tg Frumos

http://profile.imageshack.us/user/petrovnicoli/

Sus In jos

Re:Departe, foarte aproape

Mesaj Scris de petrov nicolina la data de Dum Feb 19, 2012 7:33 pm

[img][/img]

petrov nicolina

Mesaje: 167
Data de inscriere: 10/04/2011
Varsta: 66
Localizare: Tg Frumos

http://profile.imageshack.us/user/petrovnicoli/

Sus In jos

Re:Departe, foarte aproape

Mesaj Scris de petrov nicolina la data de Dum Feb 19, 2012 7:37 pm

[img][/img]

petrov nicolina

Mesaje: 167
Data de inscriere: 10/04/2011
Varsta: 66
Localizare: Tg Frumos

http://profile.imageshack.us/user/petrovnicoli/

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mier Feb 29, 2012 11:28 pm




_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)

Rodica Rodean

Mesaje: 1505
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 61
Localizare: Iasi

Sus In jos

Creatura

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Mier Mai 16, 2012 8:33 pm



Când am citit, prima oară, cartea lui Ioan Petru Culianu - Eros și magie, 1484 , am rămas uimit de concretizarea în viitor a ceea ce unii savanți își imaginau cu secole în urmă. Oare creăm noi înșine realitatea viitoare? Este posibil ca gândirea imaginară virtuală să se concretizeze și să se materializeze în viitor? În fond, toată existența - lumea noastră biologică este o creația a lumii virtuale, existentă într-o ortoinformație (Mihai Drăgănescu) , respectiv pentru lumea biologică o lume virtuală existentă în spermatozoid și ovul. O lume virtuală proiectată în viitor ca o realitate încarnată.

Și gândirea umană , la fel ca genomul, generează realități viitoare, pe care, datorită vieții noastre scurte, nu le mai întâlnim sau uităm că noi înșine cândva am dorit și am gândit obsesiv ceva și dintr-odată ceea ce am gândit și am dorit s-a materializat, dar nu așa cum am vrea, ci în moduri surprinzătoare pentru noi.

Este posibil ca viitorul să fie în noi înșine, dar ca niște Casandre să nu credem în propriile noastre dorințe imaginare! Și totuși ceea ce și-a imaginat un savant cu mai bine de cinci secolele avea să se petreacă aievea în secolul XX. Am putea afirma că gândirea imaginară virtuală construiește o realitate viitoare. Chestiunea nu se petrece numai la nivel individual, național, continental ci și chiar global. Nu, nu e vorba aici de filozofii oculte, de ghicitul în cărțile de tarot sau în stele; e vorba de gândire imaginară.

Să fie gândirea purtătoarea unei energii ce se concretizează în realități viitoare? Atunci viitorul omenirii este sumbru, căci noi, prin gândirea imaginară, generăm realități viitoare. Chestiunea aceasta, a lumii virtuale ce se reproiectează mereu în viitor, mi-a amintit de magnifica lucrarea a lui Ioan Petru Culianu care redă ,,o predestinare medievală” ce avea să se împlinească în evenimentele secolului XX.

Este oare o ,,întâmplare” că visul de stăpânire a lumii s-a născut în mintea unui german în urmă cu patru sute de ani, în perioada reformei? Ce legătură ar putea fi între evul mediu şi marile conflagraţii ale secolului XX?

Să-l lăsăm, dar, pe Ioan Petru Culianu să ne arate legătura istorică…,,Trăim încă într-un apendice secularizat al Reformei, ca să spunem aşa, şi, îndeaproape privind lucrurile, multe fenomene ale epocii noastre cărora nu le-am căutat niciodată o explicaţie istorică decurg din marile conflicte spirituale şi politice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Ne-am obişnuit să considerăm cu totul normale progresele tehnologiei militare şi cursa înarmărilor. Am fi cu atât mai surprinşi să descoperim că ele sunt imputabile
veacului al XVII-lea, în primul rând unui personaj foarte celebru la vremea sa, dar căruia puţini îi mai ştiu numele: chimistul Johann Rudolf Glauber.


Profund afectat de evenimentele războiului de treizeci de ani (1618 – 1648) dintre Statele catolice şi Statele protestante, Glauber a ajuns la concluzia - de natură religioasă cât şi practică – după care nu există decât o singură putere capabilă să asigure ordinea şi pacea în Europa: Germania. Pentru a atinge acest scop trebuia ca Germania să fie declaratămonarhie mondială ; întru aceasta trebuia mai întâi ca ea să-şi stabilească supremaţia militară şi economică asupra restului pământului, ceea ce n-ar fi putut face decât dezvoltându-şi o tehnologie militară mai avansată. […] Soluţia-i strategică este desigur mai interesantă şi ne oferă cheia spre a înţelege originea cursei înarmărilor. Glauber preconizează folosirea armei chimice nu numai pentru garantarea supremaţiei militare, ci şi pentru a frâna înaintarea turcilor în Europa. Creează el însuşi o armă mai eficace decât praful de puşc , şi anume nişte tuburi cu presiune prin care se puteau pulveriza acizi asupra armatei duşmane şi, deopotrivă, grenade şi bombe cu acid care permit cucerirea fortificaţiilor adversarului. […] Glauber îşi dă seama că secretele noilor arme vor sfârşi în mod fatal prin a fi cunoscute de adversari – fie de turci sau alţii. De aceea, închipuie existenţa unui grup de savanţi - oameni dotaţi cu inteligenţă rapidă şi pătrunzătoare a căror singură sarcină
trebuie să fie dezvoltarea şi perfecţionarea armamentelor din ce în ce mai sofisticate. Caracterul războiului se va schimba complet: el nu va mai fi câştigat de forţa brutală, ci de inteligenţa savanţilor:
Forţa va face loc artei, căci arta izbuteşte uneori să înfrângă forța.”


Previziunile lui Glauber erau menite a se dovedi exacte: nu numai că Germania încercă de mai multe ori, fără succes, să obţină

monarhia lumii,
dar caracterul războiului modern se schimbă efectiv într-atât, încât el nu se mai desfăşoară aproape deloc pe teren, ci în laboratoarele marilor puteri.’’ .(Ioan Petru Culianu – Eros şi magie în Renaştere, 1484. Ed. Nemira , București, 1999,
p.288).


În 1969, anul de apogeu a societății socialiste multilateral dezvoltate, apărea la Editura pentru literatură, București, romanul eseu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. Autorul stătea cu sufletul prins în pioneze de teama că cenzura comunistă îi va respinge romanul.

Cum a trecut această bizară carte de cenzura comunistă e greu de închipuit. Dar poate că scriitorul Matei Călinescu, emigrat ulterior în SUA, a mizat pe ignoranța cenzorilor? Nu! A plasat personajul în lumea românească interbelică.

Totuși aprobarea, la vremea aceea, părea neverosimilă. Matei Călinescu consideră că aprobarea ducea inerent la o irelevanță a subversiunii, căci era aprobată de un cenzor comunist și cum ar putea trece atât de lesne de cenzura draconică o carte subversivă?!

Așadar, după judecata cenzorilor, comportamentul și opiniile lui Zacharias Lichter erau ca spusele unui nebun - nimeni nu crede ce spune personajul din carte. Zacharias Lichter le apărea cenzorilor, probabil, ca unul din acei bufoni care puteau spune orice la curtea regilor; toți râdeau dar nimeni nu-i lua în serios.
Matei Călinescu imaginează, în ,,această stranie cărticică” cum o numește însăși autorul, un personaj, ca cel din imagine de mai sus, cu intenții clar subversive la adresa societății comuniste.

Zacharias Lichter refuză categoric să se înscrie în normele societății socialiste multilateral dezvoltate statornicite – refuză să muncească.

N. Steinhardt îl menționează pe ZL în Jurnalul fericirii la testamentul politic, vorbind despre trei moduri de rezistență împotriva comunismului: ,, Aceasta ar fi modul respingerii sistemului, prin scandal, prin autoamăgire, prin nesupunere, printr-o totală neparticipare la viața normală în comunism.” (MC – Prefață la ediția a treia).


Dar erau oameni ai străzii - boschetari - în comunism? Imposibil! Miliția veghea ca toată lumea să fie încadrată în stup. N-aveai de lucru? Îți găseau imediat loco sau te trimiteau la canal. Dar nebunilor sau celor ce simulau nebunia nu aveau ce le face. Erau mulți purtători de buletin cu dungă roșie pe vremea aceea.
Autorul îl descrie pe Zacharias Lichter, astfel: ,, Bântuind de ani de zile, cu silueta lui groasă și strâmbă, străzile și parcurile orașului, atrăgând atenția printr-un aspect mizer, de cerșetor zdrențăros, dar și o purtare insolită și parcă ostentativă, el a sfârșit prin a fi una din figurile familiare și pitorești a căror absență mai îndelungată ar fi fără îndoială, remarcată și resimțită, poate, chiar cu o anumită nostalgie.” (Matei Călinescu - Viața și opiniile lui Zacharias Lichter(Portret), Ed. Polirom , Iași , 1995, p. 15).

Când am citit această carte insolită prin 1995, nu-mi închipuiam că o creatură ca aceea imaginată de scriitor ar putea fi văzută în realitate, în carne și oase, în zilele noastre. Cartea m-a fascinat atât prin personajul insolit, dar mai ales prin noua viziune morală propusă de autor personajului său - aceea a libertății depline în care omul se eliberează de orice manifestare a ,,spiritului posesiunii” .

Cine în zilele noastre, când toată lumea crede că fericirea constă în casă, mașină, piscină, vacanțe de vis, iPhone, iPad, plasmă, vila la mare, bani, etc., ar renunța la toate acestea, ca personajul lui Matei Călinescu, pentru libertatea absolută ?
Cine ar avea acest iluzoriu curaj să-și suprime orice dorinţă materială şi să rătăcească ca Zacharias Lichter? Personajul lui Matei Călinescu descoperise adevărata condiție umană - aceea a libertății totale – libertatea clovnului sau a bufonului ce își bate joc și râde mefistofelic de toată această lăcomie umană. Prin asta, Zacharias Lichter și-a depășit condiția umană, a devenit superior oricărei ființe sociale - un mic zeu ,,iluminat și ars de flacăra lui Dumnezeu”.

Întâlnisem, după revoluție, mulți oameni ai străzii, bărbați și femei, alcoolici inveterați , inși cu nevroze trăind drame insolubile numai de ei știute, dar niciodată nu am crezut că voi întâlni ,,creatura” lui Matei Călinescu - revoltatul social care își râde în sine de lumea hâdă. ,,Toți oamenii sunt clovni!” exclamă personajul lui Matei Călinescu. Noi râdem de el, dar adevăratul râs numai în sinea lui se dezlănțuie.

În fața unui asemenea personaj rămânem perplecși. Ce ființă umană s-ar putea apropia de omul maimuță? Dacă pe un animal îl luăm în brațe și-l mângâiem ca pe un copil, pentru omul acesta simțim un imens dezgust. Nu putem suporta mizeria fizică umană dar pe cea animală o suportăm fără a dezgustați. Dar mizeria morală?! Căci oricât de spilcuiți sunt aleșii noștri mizeria morală iese la iveală ca jegul .

Dacă la extrema de jos găsim mizeria fizică, la extrema de sus vedem mizeria morală. Cine este mai de înțeles și de iertat - acest personaj , ciudat care refuză socialul sau politicianul veros, care promite prin sloganuri - să trăiți bine și ne face să trăim tot mai rău?!

Zacharias Lichter o știa din experiența de cerșetor ce javră ordinară este omul și o exprimă în consecință: ,,Nimic nu poate fi mai dezgustător – spunea el - decât gestul milei făcut de jigodia cu chip omenesc, dar cu sufletul mai scârnav decât o unghie murdară.” (Matei Călinescu - Viața și opera lui Zacharias Lichter, Ed. Polirom, Iași, 1995, p. 52).


Am crezut, după spusele autorului, că un asemenea personaj doar în societățile dictatoriale cu lumile lor opresive , sordide și întunecate se pot naște, dar m-am convins că un Z.L. poate apărea și în democrație când democrația tinde să devină fieful unei oligarhii - ca cea portocalie și nu mai există pentru individ nicio speranță.

Refuzul de a se alinia socialului reflectă la personajul în cauză un profund sentiment mizantropic - el nu mai crede în om și binefacerile creațiilor sale: el s-a întors la natura animală, trăiește inocența adamică și refuză cu osârdie să mai mănânce din pomul otrăvit al cunoașterii binelui și răului. ,,Vara îi plăcea să doarmă prin parcuri, fie pe iarbă, ascuns după vreun tufiș, fie, când era mai răcoare, pe câte o bancă. Când avea insomnii se urca într-un arbore și sprijinit de o ramură mai viguroasă, medita sau se ruga” (ibid. pp. 40-41)
Privesc fascinat la acest bărbat! Pare a avea o figură de intelectual, nu primitivă sau abrutizată de alcool, ci mai degrabă inocentă. Văzut de aproape omul pare a fi încarnarea lui Zacharias Lichter coborât direct din cartea lui Matei Călinescu, un rătăcit în această lume ca evreul rătăcitor - o creatură gândită în urmă cu 40 de ani și născută în zilele noastre.
Vasile Anton, Iași, 13mai 2012
http://blogulluianton.blogspot.com/2012/05/video-creatura.html


Ultima editare efectuata de catre Anton Vasile in Mier Mai 16, 2012 8:34 pm, editata de 1 ori (Motiv : titlul)

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Oare Năstase va repeta gestul suicidar ratat prima oară?!

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Vin Iun 22, 2012 1:21 pm

Aseară m-am culcat pe la unsprezece. Mă trezesc pe la două și jumătate, aproape de trei. Maria nu se culcase. Se uită la televizor.
Vede lumina aprinsă în dormitor și vine să vadă ce s-a întâmplat. Îi spun că m-am trezit, nu mai pot dormi și arăt cartea Plexus, al lui Henry Miller, pe care o citesc.
,,S-a împușcat Năstase!” îmi zice, Maria, surescitată.
,,Nu trebuia să-mi spui! N-am să mai pot dormi deloc. Zilele trecute ți-am povestit că l-am visat pe Năstase. Îți amintești?!...” ,,Da, îmi amintesc! Chiar, ce vis! De ce nu ai scris, imediat, despre visul tău? Pare a fi fost premonitoriu. ”
,,Nu am vocație de ghicitor. Premoniția din vis a fost pur și simplu o întâmplare… Și eu am rămas uimit că l-am visat pe Năstase. De unde și până unde Adrian Năstase? Pur și simplu nu-mi puteam explica visul. De ce să-l fi visat eu pe Năstase?! Nu am nicio legătură cu el, nu-l simpatizez decât doar ca intelectual, nu mă cunoaște , iar eu îl cunosc doar de la televizor.” ,,Dar poți să știi ce vrea să ne transmită inconștientul?!...” zice Maria. Freud spunea că visul este calea regală spre inconștient…”
,,Așa o fi …, am avut două vise cu Adrian Năstase sau vis continuat. Nu mai știu! În vis, nu știu prin ce împrejurări, ajunsesem secretarul lui. În prima parte a visului l-am văzut pe Adrian Năstase în costum negru și cămașă albă. Ce m-a surprins a fost faptul că avea o pată mare, roșie, vizibilă pe albul cămășii. Venise de la o întâlnire cu PSD-ul sau USL –ul, nu știu. Cămașa era pătată cu vin roșu. A cerut să-i fie schimbată. Apoi a plecat precipitat. A revenit după un timp. Și iarăși văd, la fel ca prima oară, și pe cealaltă cămașă albă o pată mare roșie. Cere din nou să-și schimbe cămașa. În timp ce se schimba, apare un bucătar, un băiat tânăr, blond, cu ochi albaștri. Năstase îi șoptește ceva.
Nouă ne spune că a fost la amantă cu care s-a certat și femeia i-a aruncat un pahar de vin roșu pe cămașă.
Bucătarul pleacă și revine cu o sacoșă. În sacoșă are învelit un satâr cu care vrea să-i hăcuiască amanta. Rămân stupefiat de această decizie al lui Năstase. Nu vreau să fiu mantaua lui de protecție sau omul care acoperă rahatul șefului, așa că, în vis, decid să încetez colaborarea cu fostul premier.
Visul s-a încheiat, ca orice vis, aici. Nu știu dacă bucătarul și-a dus la îndeplinire macabra misiune, nici eu dacă mi-am dat demisia.
Când i-am povestit visul, cum vreo trei zile în urmă, Maria mi-a zis: ,,Aseară ai băut vin roșu la boxă și cred că de aici visul cu Năstase și cămașa lui pătată. Vezi și tu pe internet ce semnificație are pata roșie pe cămașa albă!” mi-a mai zis Maria
E adevărat că, în urmă cu vreo trei zile, fusesem la boxă, unde mă înfruptasem cu ceva căpșună. Dar ce legătură are vinul roșu băut de mine cu cămașa lui Năstase?!
Nu m-am uitat pe internet și, mai apoi, am uitat pur și simplu de visele mele cu cămășile albe ale lui Năstase pătate cu vin roșu. Azi mi-am amintit de ele. Oare Năstase va repeta gestul suicidar ratat prima oară?!
,,Visele premonitorii se împlinesc în trei zile”, îmi spune, cunoscătoare, Maria. ,,Mai du-te la boxă și bea vin roșu! Poate îl visezi la fel și pe Băsescu…”
Vasile Anton , Iași, 21.06.2012

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

LA MULTI ANI !!!

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Iul 17, 2012 9:24 pm





La multi ani, sanatate si vise implinite !

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)

Rodica Rodean

Mesaje: 1505
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 61
Localizare: Iasi

Sus In jos

Un oltean cu Dor de Bucovina

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Joi Oct 04, 2012 8:08 pm



Pe Marian Malciu l-am cunoscut anul acesta, în luna iulie, în tabăra de creație de la Avrig. Pensionar, nu doar „pensionar”, ci un om cu o nesfârșită dorință de a scrie. O mare iubire, o mare patimă, care probabil, l-a urmărit din adolescență, toată viața, dar pe care nu și-a putut împlini decât după revoluția din 1989 , după ieșirea la pensie. A scrie la vârsta a treia, se poate numi nebunie. Este o nebunie a frumosului sau o frumusețe a nebuniei.
E o nebunie să te apuci de scris când alții stau și își mănâncă molcomi pensia. Dar acei alții nu-și pun probleme existențiale și nu caută răspuns. E doar trăiesc tern, ca niște legume, ca niște castraveți răscopți, galbeni și burduhănoși, uitați de țăran pe câmp.
Marian Malciu e un bărbat frumos. E un bărbat frumos fiindcă scrie. E un nebun frumos sau un frumos nebun, care în loc să-și mănânce molcom pensia, s-a apucat de scris. Creația, spune Henry Miller e „nebunie și frumos.” Creația e un proces extatic ce conferă autorului o anume stare de fericire.
Jorge Luis Borges spunea, în una din conferințele sale la Universitatea din Belgrano: „Am închinat o bună parte a vieții mele literelor și cred că asta este o formă de fericire.”
Un scriitor, numai astfel își poate trăi fericirea ,adevărata fericire, în a scrie. E o formă de dăruire , de contribuție al lui în lume. Iar omul care se dăruiește fără să ceară nimic e cu adevărat uman.
Cu un an în urmă , Marian Malciu a participat în tabăra de creație de la Câmpulung Moldovenesc , organizată de inimoasa doamnă, Rodica Rodean, președinta asociației „Universul Prieteniei” .
Atât de mult i-au plăcut plaiurile Moldovei , încât a decis să scrie o carte de memorialistică , pe care anumit-o Dor de Bucovina. Eu aș fi intitulat cartea Un oltean cu dor de Bucovina.
Dar Marian Malciu este un „sfios”, un meditativ, care așează înainte dorul pentru ceva, respectiv Dor de Bucovina și abia apoi ghicești că în spatele acestei cărți se află un autor. Un autor din alte spații mioritice. Un oltean din Slatina își aprinde tacticos o țigară și s-așează la masa de scris și scrie că îi este dor de Bucovina. Dar cum ar putea unui „străin” să-i fie dor de alte spații decât cele natale.
Căci, nu-i așa, doar un om al locului, dacă e plecat departe de multă vreme, are dor de ținuturile natale, dar pentru un străin e un nonsens să trăiască starea de dor pentru un anume spațiu dincolo de spațiu natal. Ca să-ți fie dor de ceva sau de cineva trebuie să fii îndrăgostit.
Marian Malciu , olteanul din Slatina, îndrăgostit de Bucovina ca de o femeie frumoasă, a trăit o asemenea poveste de iubire . El a rămas cu această stare a dorului pentru că este îndrăgostit de Bucovina. Și a scris cartea Dor de Bucovina într-un timp record , tocmai fiindcă, acolo în tabăra, a trăit o stare de grație, o stare extatică care l-a determinat s-o împărtășească tuturor. Marian Malciu și-a lansat cartea la biblioteca din Avrig, în cadrul programului taberei de creație de la Avrig , organizată de aceeași neobosită Rodica Rodean.
Nu te întâlnești în fiecare zi cu astfel de extaze , ci doar în anumite momente magice de comuniune cosmică. Ținutul Bucovinei - Raiul Moldovei cum l-a numit Eminescu este un ținut de poveste, care te poate fermeca, fără îndoială, dar poți trece pe lângă asemenea frumuseți fără să le iei în seamă, așa cum poți trece pe lângă o mare iubire fără s-o iei în seamă dacă nu există o anume stare psihică, pe care aș numi-o specială - o anume magie care să te farmece și să te facă să deschizi ochii și să recunoști, în acele momente, în ea, marea ta iubire , aflată în stare latentă.
„Sunt copleșit de frumusețea lumii” notează Marian Malciu într-un vers din Cuvântul autorului. Marian Malciu își fondează cartea sa Dor de Bucovina pe cugetarea lui Nicolae Iorga „ … Fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi…” El a tras cu urechea și ne-a spus povestea frumoasei Bucovina.
Marian Malciu are mai mult de un dram de iubire pentru Bucovina, are o mare iubire pentru acest ținut de basm pe care Eminescu l-a numit„Raiul Moldovei” Pentru asta , el nu doar străbate Bucovina în lung și-n lat, nu poposește doar la mănăstirile cu rezonanță istorică și mioritică Sucevița, Moldovița, Putna și Voroneț și la muzeul de etnografie „Ioan Grămadă ” , alături de prietenii Rodicăi Rodean de la Universul prieteniei și de poeții ieșeniHoria Zilieru, Emilian Marcu și Liviu Apetroaie, dar și de-a lungul istoriei Bucovinei.
Editată sub egida Universului prieteniei la editura Pim, prin grija președintei asociației Rodia Rodean , cartea lui Marian Malciu - Dor de Bucovina te invită s-o citești și să vizitezi aceste locuri de basm.
Vasile Anton, Iași 4 octombrie 2012 http://blogulluianton.blogspot.ro/2012/10/un-oltean-cu-dor-de-bucovina.html

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Re: Vasile Anton

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Sam Oct 06, 2012 10:21 pm

Frumoasa cronica....va asteptam la lansarea volumului la Campulung Moldovenesc in data de 13 octombrie 2012

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)

Rodica Rodean

Mesaje: 1505
Data de inscriere: 17/03/2011
Varsta: 61
Localizare: Iasi

Sus In jos

Fotoliul pentru Esmeralda

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Joi Ian 31, 2013 11:20 am

http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/01/fotoliul-pentru-esmeralda.html
„Bătrâne, îmi zicea prietenul meu Toni Slăvean, într-o seară când umblasem la o damigeană de căpșună, vinul acesta al tău când îl beau îi face numai rău neveste-mii, dar, paradoxal, mie îmi face bine. Ce damigeană e asta? N-am mai văzut până acum!...” „E italiană, îl lămuresc, am doar două…”
„Ai dracului italienii ăștia, domnule, ce formă poetică au dat damigenei… Când mă uit la ale noastre, burduhănoase și strâmbe, parcă le văd pe italiencele lor grase și deformate, dar când mă uit la damigenele lor de forma picăturii de ploaie, parcă le văd pe româncuțele noastre frumoase ca forma poeziei , ca și cum natura le-ar făcut pe românce frumoase după același șablon ca damigenele italiene, iar pe italience după același șablon cu damigenele românești. Ei, măcar cu femeile, conchide Toni, cu o ușoară undă de amărăciune, să ne lăudăm și noi… Prima nevastă a lui Toni a plecat în Italia - „să ia doar o probă de sămânță italiană … ”, glumește adesea el și n-a mai venit.
Când lui Toni Slăvean i se face chef de discuții și de bancuri, „eliberat de cămașa de cenzură actualei”, vine la mine, la boxă, să se delecteze cu un pahar de căpșună, „care dezinhibă până și spiritul cel mai autist”, zice el. „Mă eliberează, d-le, de toate refulările la care mă supune nevasta. Ba mai mult, vinul acesta mă face să spun adevăruri, pe care, altminteri le-aș ține acolo închise pe vecie…
Toni e brunet, înalt, slab, cu mustață, genul de Mitică sau Dorel, mereu pus pe glume, tupeist, un tip bine spun unele cucoane dacă nu ar bea așa mult, bărbat de lume spun prietenii lui de pahar. Toni face parte din tipologia românului glumeț, șmecher, zeflemist , tipologie căreia cei de la Junimea i-au zis, malițios, „caracuda.”
Toni ar putea fi o sosie al lui Păstorel, numai că el nu scrie nimic, nici chiar pe șervețele cum făcea Păstorel; el doar produce glume de parcă e programat pentru asta. Îți dă replica instant și nu te poți supăra fiindcă pe Toni nu îl ia nimeni în serios. Totul la el e bășcălie. Ai deveni ridicol să te superi pe Toni. E ca și cum te-ai supăra pe un clovn care ți-a dat la circ o palmă.

Un comediant spun unii, un panglicar zic alții. E născut în gemeni - un om cu două fețe, zice câte unul răutăcios. Mai bine se făcea actor de comedie, ziceau primii. Și-a greșit meseria, ziceau ceilalți. Toni promite tot ce vrei dar niciodată nu se ține de cuvânt, iar dacă faci greșeala să-l împrumuți e ca și cum i-ai fi depus la Caritas - poți să-ți iei adio de la banii împrumutați. În această privință, Toni, născut în Gemeni, are ceva din Hermes Trismegistul - e neîntrecut în înșelăciuni.
Aceste era calitățile lui native, era născut să fie astfel și nu știu dacă gena sau zodia în care s-a născut l-a făcut așa. Cu aceste calități avea toate șansele să ajungă politician, unul de același caracter cu al lui a ajuns președinte, dar Toni nu avea astfel de ambiții. Cel mai bine se simțea în cercul lui de prieteni la crâșmă. „Paharul d-le, asta m-a stricat”, zice nevastă-mea. „Atunci să-l spargem dragă!” striga Toni, prefăcându-se că-l aruncă. „Nu, striga disperată nevastă-sa , nu sparge paharul!...”
A fost o vreme când aduna în jurul lui câte o duzină de gură cască, bărbați și femei, dar de când a început să bea a început să jignească și încet-încet, în jurul lui, s-a făcut vid; a rămas singur sau aproape singur - doar prietenii de pahar i-au rămas fideli. „Uneori, zice el, simt nevoia să mai schimbe auditoriul. ” Fața lui ridată îi trădează abrutizarea. Mai are, din când în când, zvâcniri de spirit, dar acum se repetă, iar glumele lui nu mai au forța care fascina și făcea auditoriul să râdă în hohote - e ca un foc gata să se stingă.
„Băi omule, căpșuna asta a ta dezleagă nu doar limba, ci mai ales mintea … se spune că vinul roșu ar conține cea mai mare cantitate de omega trei, aiurea, asta spun oenologii ăștia de doi bani, eu îți spun, l-am testat cum l-a testat pe vremuri celebrul Păstorel: vinul acesta conține cea mai mare cantitate de spirit. Aș fi în stare să-ți spun bancuri toată noaptea, dar în seara asta am să-ți spun o poveste, una adevărată trăită de mine și de nevastă-mea, zilele acestea… ” „Stai un pic Toni!”, îi opresc verva . „Dacă vrei să-mi spui o poveste adevărată din zilele noastre, așteaptă-mă un pic să-mi aduc reportofonul, că nu am memoria lui Socrate și nu stăpânesc nici mnemotehnica lui Giordano Bruno și aș vrea s-o transcriu. Poate, cine știe…, ce iese din povestea ta! Am s-o transcriu. Acum avem mijloace prin care ne prelungim vederea , ne amplificăm auzul și ne stocăm memoria…, dar știu eu dacă tehnica nu se va întoarce împotriva noastră? Oare Socrate nu avea dreptate să fie împotriva scrisului, că scrisul, zicea el, afectează memoria, aduce uitarea în suflete și lenevește ținerea de minte? Mie îmi place să cred că scrisul mă face să gândesc. Dar poți să știi care-i adevărul?”
„Azi, cu tehnologia asta avansată, e și mai… bine. Punem mașinile, nu doar să gândească, ci să facă și sport în locul nostru. Du-te şi adu-ți scula maestre!” mă ia el peste picior. În ăst timp eu am să mă pregătesc cu suficient omega trei să nu omit nimic din poveste…”
„Toni, sticla cu vin roșu și cea cu vin alb și paharele îți stau, pe masă, la dispoziție…” „Dragul meu, mă lași într-o companie atât de savuroasă… mă uit când la cea cu vin roșu, când la cea cu vin alb, că nu știu care-i mai bun… Mi-e, că până vii tu cu reportofonul, să nu pățesc ca măgarul lui Buridan … ” Râd de gluma lui … „Toni, cel roșu conține mai mult omega trei…” Povestea, pe care am aflat-o de la Toni Slăvean, o reproduc întocmai de pe banda reportofonului, fără să schimb vreun cuvânt, așa cum mi-a spus-o el.

*
„Hai mai repede!” strigă la mine nevasta. „Uite cât e ceasul! E nouă! Și la nouă și douăzeci trebuie să fim la hotel Unirea, altfel nu ne mai primește în sală! Noi avem invitații VIP. Uite așa scrie aici, firma X Medical – Invitație VIP. Sunt cinci sute invitați. Cine ajunge printre primii din cei cinci sute sunt avantajați. Tu abia acum îți faci pantofii?!... Doamne că mocăit mai ești! Parcă n-ai fi fost în armată…” „Ce firmă e?” „ Firma X Medical. Cred că e vorba de firma aceea la care este afiliată doamna Nina…, o să ne consulte medici, o să ne facă analizele, totul gratis!” Nimeni nu face, în ziua de azi, nimic gratis, îmi zic eu în gând. N-am curajul să-i spun cu glas tare, că vai, m-ar acuza de scepticism.
Parcă o aud. „Ești un sceptic incorigibil. Nu crezi în nimic. Nici măcar în Dumnezeu nu mai crezi, că înainte de revoluție te închinai și seara și dimineața, acum deloc…, păgânule! ”
„Înainte mă închinam și mă rugam să cadă Ceaușescu, dar acum. … da, ai dreptate o să încep de azi să mă închin, poate cade și Băsescu… ” „ Lasă dragă, îi spun eu tare că ajungem la timp, nu-ți mai face atâtea probleme că doar nu vine Ministrul Sănătății… La insistențele Mariei m-am sculat de dimineață, mi-am făcut pantofii, m-am primenit, mi-am dat cu spray, mi-am pus cravată și costumul pentru recepții… „Parcă m-aș duce la o întâlnire, nu la o prezentare de produse medicale…”, îi spun Mariei.
„Cu aloe, da, mi-am amintit, produse homeopatice cu aloe, așa mi-a spus doamna Nina. Acum trebuie să mergem că i-am promis de mai multe ori, și n-am reușit să ajungem. ” „Dar parcă spuneai și de ceva RMN…”
„Așa scrie pe invitație. Se fac investigații RMN, gratuit pentru cei care renunță la cadou, că se dau cadouri la fiecare în valoare de o sută de lei. Tu și-așa voiai să-ți faci investigații la plămâni…”

„Dar ce înseamnă RMN?” „Cum nu știi? Tu care le știi pe toate să nu știi ce înseamnă RMN?!” „Mărturisesc că sunt ignorant în chestiuni de medicină modernă. ” „RMN înseamnă rezonanță magnetică nucleară. Hai odată, c-am să-ți explic pe drum!”
„Pe unde o luăm?” „De ce mă întrebi pe mine că doar tu știi drumul?” „Te întreb fiindcă bulevardul Ștefan cel mare și Sfânt e închis pentru circulația mașinilor. A rămas doar pentru circulația pietonilor. Pe Săulescu se lucrează… ” Deodată m-am dumirit și imediat îmi fac în minte traseul: Bazar, Podul de piatră, fac la dreapta pe Splai Bahlui mal stâng, apoi la stânga pe Ipsilanti, urc pe Colonel Langa, apoi pe Crișan pe la Mitropolie , apoi intru pe Horia, ies în bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și opresc în parcarea de la hotel Traian. „Extraordinar, exclamă Maria, e nouă și douăzeci! Nu credeam c-ai să ajungi la timp! ”
Am găsit un loc de parcare lângă copac. Era singurul rămas liber parcă anume pentru mine. Mă uit în jur, parcarea e full.
„Poate nu mă blochează vreun bădăran.” „Ei, lasă că nu te mai blochează. Nu știu de ce trebuie să pui tu mereu răul în înainte. Hai mai repede că uite e și douăzeci și cinci. ”
Urcăm în grabă treptele de la hotel Unirea. În fața noastră o bătrânică merge sprijinindu-se în baston. Îmi imaginez imediat că și ea tot la firma X Medical merge.
De pe treptele de la recepție se ridică un tânăr înalt și slab și ne preia. „Haideți cu mine!” zice deșiratul. „Mai este o bătrânică care merge în baston”, îi spun eu cu gândul că bătrâna are de două ori întâietate; prima că a intrat pe ușă înaintea noastră și doi, că este mai în vârstă decât mine și Maria.
Dar tânărul nu ia în seamă spusele mele. Se preface că nu a auzit, nici că ar fi văzut-o pe bătrâna care mergea încet sprijinindu-se în baston.
„Pe aici ne îndrumă el, traversați culoarul dintre clădiri și intrați în clădirea cealaltă, acolo la parter unde scrie sala training. ”
Vai, ce ne-am mai barbarizat limba, îmi zic în gând . Nu mai este sală de instruire, de conferințe, acum e sală training. Tânărul ne lasă să ne descurcăm și se întoarce în holul hotelului. Mă gândeam că s-a înapoiat s-o preia și s-o conducă pe bătrânica care se mișcă greu. Mă uit înapoi și o văd venind singură, șotâng…, șotâng…, în urma noastră. Anticamera este plină cu bătrâni. Stau în grupuri ca niște jucării vechi, abandonate... Foarte multe doamne singure, doar câteva perechi…
„Bărbații, divaghează Toni se duc mai repede ca să nu mai fie poveri …, că ei la bătrânețe devin poveri pentru neveste. Femeile sunt mai conservatoare… Când am să mor îi spuneam Mariei, să-mi pui în sicriu o sticlă de vin… Că dacă mi s-o face sete …” „Ei, mori tu! Ai tăi au fost toți longevivi…, pe când ai mei au murit la jumătatea vârstelor alor tăi.”
„Dragă mea, eu nu știu cum se procedează la înmormântare, ritualuri, slujbe, praznice… Voi femeile vă pricepeți mai bine la toate acestea. Așa a lăsat Dumnezeu, ca femeile să se ocupe de înmormântări și nu bărbații…” „Lasă că înveți tu !” „De ce să învăț și să te plâng eu pe tine? Mai bine mă plângi tu… Nu-mi place să rămân singur. Și fără tine, draga mea,ce să mai fac eu pe acest pământ, ce să mai caut eu în acest Univers?!...
Privește în sală! Vezi! Majoritatea sunt văduve…, nu văd niciun bărbat singur. Așa a statornicit Dumnezeu - femeia să-și îngroape bărbatul și nu invers, așa că tu ai să-mi faci acest ultim serviciu … o sticlă de vin în coșciug, că dacă mi s-o face sete..., sau mai bine îl cinstesc pe Sf. Petru, poate mă repartizează-n rai… ” În acele momente de discuții escatologice, un tânăr pe cât de gras pe-atât de lipsit de politețe s-a apropiat de noi. Fără să dea binețe, zice să ne înscriem într-un tabel și să semnăm că rămânem.
„Înscrieți-mă și pe mine…”, zice bătrâna în sprijinindu-se în baston. Tânărul o privește cu răceală. „Of , nu pot sta în picioare ”, îi zice bătrâna. „Dar ați ajuns prea târziu!” „Înscrie-o domule, îi zic, a fost înaintea noastră, dar merge mai greu.” Grasul se uită la mine ca agentul de poliție care te trage pe dreapta. „Cum vă numiți?” catadicsește găliganul s-o întrebe pe bătrână, nu fără o undă de dispreț. „Esmeralda Marcovici” „E evreică?” îi șoptesc Mariei „Ba cred că e țigancă, căsătorită cu vreun evreu...” zice Maria. „Nu cred! Pare mai degrabă româncă… N-ai văzut, deși e în vârstă are trăsături armonioase…” „ O fi fost dansatoare la viața ei…”
„Esmeralda, dacă îmi amintesc bine e numele țigăncii din Cocoșatul de la Notre Dame. Victor Hugo, la urmă, dezvăluie că de fapt Esmeralda e franțuzoaică, nu țigancă.” „O fi franțuzoaică te pomenești… sau poate-i rusoaică... „E româncă get beget, n-ai auzit cât de neaoșă îi este pronunția?!” „Mă rog, nu contează ce naționalitate are, decretează Maria, este și ea om…”
„Trebuie să stau jos!”, zice bătrâna Esmeralda, uitându-se în jur după un scaun. Tânărul nu o ia în seamă, se duce la treburile lui. „Stați pe calorifer, îi recomand..., până intrăm în sală.”
Grasul revine și ne înmânează niște cupoane. „Să vă completați adresele!” Rămân un pic perplex. „De ce vor ăștia să le completăm adresele?” „Poftiți în sală!” strigă tânărul cel gras. Bătrânele se îmbulzesc spre intrarea sălii training. Cum ajunsesem ultimii ocupăm ultimele două scaune.
Cu o fructieră, plină cu bomboane „aro” cu lapte în mână, ca un preot ce oferă darul, grasul se plimbă printre mese și-i îndeamnă pe oameni să servească. Luăm fiecare câte o bomboană.
Mă uit în sală. Pe peretele din față este proiectat sigla firmei X Medical, iar în centru pe masă se află un monitor și o unitate de calculator. Pe o altă masă, în partea stângă, tronează un obiect acoperit cu o husă. Ce-o fi sub husă mă întreb? Ce surpriză ascund? A, cadourile…, scriau în invitație despre cadouri… Nici nu ne-am așezat bine că apare șeful, un tânăr în costum gri, cămașă albă și cravată roșie, tuns scurt, cu început de chelie. E genul de șmecher de Dâmbovița uns cu toate alifiile, agil, nonșalant, volubil, un Mitică în delir verbal cu șarm la cucoane, charismatic. „Tipul de escroc matinal”, zic eu în gând.
„Mă numesc Călin Vulpescu, sunt din București, am făcut studii în Anglia. Sunt angajat la firma X Medical - o companie germană renumită. Asistenții mei, îi prezintă pe cei doi - Zoli - nu vorbește bine limba română și Bali, care e gras după cum vedeți, fiindcă se trezește în fiecare zi la ora unsprezece. Azi nu a avut încotro și s-a trezit la opt.
Sunt necăsătorit, dar cât de curând urmează să-mi pun pirostriile, iar soacră-mea mi-a spus că dacă până acum n-am dat de dracu, după ce mă însor cu siguranță am să dau…”
Bătrânele încep să râdă. „Ei, am glumit”, zice Vulpescu. „Câte familii sunt în sală? Una, două, trei, patru, cinci… Nu ridicați mâna amândoi. Să ridice doar bărbații! Suntem aici 40 de persoane…”
„Treizeci și trei” îi șoptește Zoli, din care patru sunt perechi. „Treizeci și trei”, m-a corectat asistentul meu. „Parcă zicea-i de cinci sute…” îi șoptesc Mariei. „O fi invitat cinci sute, dar…”
„Firma noastră, X Medical, renumită pentru seriozitatea și disciplina germană, urma să asigure sucuri și fursecuri, dar conducerea hotelului ne-a interzis să aducem noi produsele. Doamna directoare de la hotel ne-a impus să cumpărăm de la restaurantul hotelului, dar noi avem un contract foarte ferm încheiat cu o firmă de catering, așa că …
Zoli servește pe doamne și pe domni cu bomboane!” „ Ne-a servit, zice doamna Esmeralda , dar un pahar cu apă minerală… c-am venit tocmai din Galata pe jos până aici…”
„Doamnă, dar v-am explicat … mai explic odată…” „Nu-i nevoie , zice o alta, e surdă … și oricum nu înțelege.”
„Bine, dar măcar un pahar cu apă plată insistă bătrâna Esmeralda, că bomboana asta mi-a făcut o sete … ” „Sigur aveți diabet, dacă vă e sete”, zice Vulpescu. „N-am domnule diabet, dar mi-i sete.”
„Uite doamnă, ceilalți au înțeles, dumneavoastră de ce nu?!… Pentru cine are diabet, se întoarce Vulpescu spre sală să ia în fiecare zi o linguriță de scorțișoară, e foarte bună pentru reglarea glicemiei…” „Dar mi-e sete am nevoie de apă…”, insistă bătrâna Esmeralda. Vulpescu se preface că nu a auzit.
„Unde-s medicii? ” o întreb eu pe Maria. „Unde-i doamna Nina? Am crezut că vom avea întâlnire cu medici, că o să mă pipăie vreo doctoriță tânără…, de aia m-am primenit, să simtă că mai miros a bărbat, nu a baltă stătută , dar…” „ Numai la prostii ți-i mintea… Și eu am crezut, la fel. Acum mi-am amintit că doamna Nina e afiliată sau advertiseră la o firmă cu produse de aloe. Asta-i cu altceva… ” Doamne ce ne-am imbecilizat limba, îmi zic în gând - advertiseră, în loc de agentă de publicitate! „ Cu ce?” o întreb în șoaptă pe Maria . „N-au scris pe invitație…” Secretomania ăstora nu-mi miroase a bine…
„Domnilor, am pierdut deja o jumătate de oră cu explicațiile… trebuie să ne încadrăm în timp, pentru asta suntem plătiți de patronul german și dacă pe ruși sau pe bulgari ori pe români mai putem să-i ducem cu zăhărelul pe patronul neamț este practic imposibil. El vrea disciplină nemțească. Știți foarte bine cât de birocrați sunt nemții. Vreți să ne lăsați fără prima de Crăciun?
Priviți! Ce am eu în mână? Am o cutie de nurofen. Da! Ați citit ce scrie în prospect? Să vă arăt! Este o pagină întreagă de interdicții și foarte puține indicații. Nurofen este indicat în tratamentul migrenei, durerilor de cap, de spate, dentare, nevrozelor, durerilor menstruale reumatice…Asta cred că nu mai e cazul la dumneavoastră…”
Bătrânele doamne râd … „Sunteți glumeț d-le Vulpescu, zice o bătrână din prima bancă . „Ei mai glumim să destindem atmosfera…”
„Domu` Călin să se deschidă o fereastră, e sufocant aici…” „Bali , comandă Vulpescu ca un sergent major, deschide fereastra!” „Nu!.. Să n-o deschidă pe asta că mă trage curentul”, se opune o doamnă durdulie, blondă. Mai bine să deschidă ușa.” „Bali deschide ușa!”
„Mai spune aici de reducerea febrei și a simptomelor de răceală și gripă. Doar atât. Iar contraindicații? Priviți! O pagină întreagă de interdicții! Dar despre algocalmin ce știți? Ce cunoașteți despre banalul algocalmin? Ați aflat? Algocalminul ucide! Luați aminte bine: u-ci-de! Este o adevărată otravă pentru organism.
Ei bine, acum s-a introdus și la noi pe rețetă și implicit la toate celelalte medicamente care conțin metamizol, dar pun pariu cu dumneavoastră că nouă din zece farmacii vi-l oferă fără rețetă.
Industria medicamentelor farmaceutice doamnelor și domnilor are tot interesul financiar să-și vândă produsele lor alopate, iar medicii deși depun jurământul lui Hipocrate sunt corupți de aceste industrii. Își încalcă frecvent jurământul indicând anumite medicamente, adeseori contrare bolii, dar pentru care primesc un anume procent, rotunjindu-și și în acest mod veniturile.
Despre aspirină ce știți? Ce rol are aspirina? Aspirina a fost primul medicament de sinteză și de la acest medicament, extras din salcia albă, s-au inspirat pentru a produce celelalte medicamente de sinteză.
Cine știe ce efecte are aspirina?” O bătrână blondă ridică mâna. „Păi, răspunde ea, are rolul să desfunde venele și să le mărească elasticitatea…”
„Greșit!” strigă Vulpescu. Aspirina nu desfundă venele, ci doar fluidizează sângele. Este interzis să fie tratați cu aspirină copii sub doisprezece ani. Provoacă hemoragii nazale și irită mucoasa gastroduodenală…
Aspirina, continuă Vulpescu, se ia…” „ cu alcool” , strigă bătrânul din fața mea. Toată lumea râde. „De ce râdeți? se impacientează acesta. „ Cel mai bine merge aspirina dimineața cu un păhărel de rachiu.”
„Interzis!” strigă Vulpescu, ridicând mâinile spre tavan. „Dar decât aspirina care vă poate provoca neplăceri nazale sau ale duodenului, o marghilomană este mai bună fiindcă este naturală. Știți ce o marghilomană?” întreabă Vulpescu. Oameni tac. „Este o cafea în care se pun câteva picături de coniac sau rom bun… Se bea, înainte, în perioada interbelică, la Capșa… ”
„Dacă inversăm proporțiile e și mai bună”, zice bătrânul din fața mea. O ceșcuță de coniac și câteva picături de cafea. Eu am inventat-o pe vremea când nu se găsea decât nechezol… I-am zis, cum nu aveam un nume celebru ca al lui Marghiloman - marghioala. ”
„Domnul de-acolo, zice Vulpescu , haideți, vă rog eu, să trăim vremurile moderne… să lăsăm nostalgiile!” „Dar le trăiesc, d-le…” „ Călin mă numesc… Călin Vulpescu. .. ” „Vai, d-le Călin dar ce nume eminescian aveți… Călin , parcă am reținut… îmi amintește de - Călin file de poveste…” Numai Moldova, zice Toni, care, așa spunea Eliade, a dovedit prea mult talent, putea să nască un poet mare ca Eminescu…
„Trăiesc d-le Vulpescu, nu vezi că mai sunt în viață… mai ales de când modernul nostru președinte ne-a zis: să trăiți bine!... am trecut de la marghioala mea, la aspirine, că-s mai ieftine…, că mi-a luat din pensie …”
„Ei, nu facem aici politică…” „Nu facem, dar mie mi-a luat banii de la gură … și n-o mai pot săruta dimineața pe marghiolița mea.”
„Domnul!…” „Casapu îmi zice lumea…” „D-le Casapu…” „…dar numele pe care mi l-a lăsat tata e Amariei. Tata mi-a zis: Ioane cu numele tău poți face ce vrei, dar dacă faci de râs numele Amariei e vai și-amar de tine. Avea mâna grea tata. Și nu glumea… ”
„D-le Amariei, zice mieros Vulpescu, nici nu știu cum să vă numesc, haideți să-i lăsăm pe politicieni, vă rog uitați-vă, își aruncă ochii pe ceas…, au trecut deja două ore… Tii…, ce repede mai zboară timpul… și noi trebuie să ne facem treaba că altfel nu mai vedem prima de Crăciun…”
„Noi îi lăsăm dom’ Vulpescu , da nu ne lasă ei…. că mereu ne mint. Adică, cum, să-i lăsăm să ne fure pe față? Dumneavoastră ați accepta ca patronul să vă mintă, să vă înșele să vă tragă țepe, să nu vă dea prima de Crăciun?! …” „Nu, nici într-un caz! Dar v-am spus că patronul e neamț. Ca orice neamț e corect până-n măduva oaselor… Iată c-au venit cadourile! Zoli și Bali, împărțiți în sală cadourile!
Câțiva colegi, se confesează Vulpescu, s-au gândit, anul trecut, să facă ei o mică afacere, să le rămână lor cadourile. I-au lăsat pe oameni fără cadouri. Patronul a descoperit hoția și am rămas toți fără prima de Crăciun. Am fost obligați să punem noi banii pentru cei trei colegi ai noștri care au furat cadourile invitaților. Că la nemți așa se lucrează, dacă unul greșește sau fură, plătesc toți.”
„Și la noi în România e la fel ca în Germania, zise bătrânul Amariei. Băse, Udrea,Videanu - toată camarila portocalie au furat, iar noi plătim. Vezi d-le Vulpescu cum se aplică și la noi legea germană - plătim toți pentru politicienii hoți ! ” „Haideți, d-le Amariei, v-am spus că aici nu facem politică!...”
„Dar noi toți trebuie să facem politică, că altfel camarilele astea ne sărăcesc de tot. Pe mine m-au lăsat fără marghioala mea…, singura mea mângâiere la bătrânețe” „Vă înțeleg , dar…ia să vedem! Toată lumea a primit cadourile? Fiecare va îndoi pliculețul îl va rupe și va descoperi în interior un cod. Memorați ultima cifră! Iată cum vom proceda! Cineva din sală, la fel ca la emisiunea „Te cunosc de undeva”, va apăsa pe buton…Cine se oferă? Dar mai întâi, să vedem dacă e cineva cu dureri de spate?” „Eu , zice o doamnă, am făcut două operații…”
„Da, zice de regulă L4 și L5 sunt cele mai afectate. Știe cineva câte vertebre are coloana? Vă spun eu. Are 33 sau 34, de regulă a treizeci și patra este un atavism nodal, care nu a dispărut pe scara evolutivă…”
„Tot mai crezi că omul se trage din maimuță?am întrebat eu în gând Dar dacă-i invers? Dacă maimuța se trage din om?Că nimeni nu știe sigur dacă omul se trage din maimuță sau maimuța din om. ”
„Iată ce avem aici! Pentru a nu ajunge, cum a ajuns doamna la cuțit… Zoli scoate husa de pe obiect!”
Zoli trage husa și apare un fotoliul de culoare maro deschis. Scot imediat aparatul să-l pozez.
„Domnul, alo domnul, se precipită Vulpescu, vă rog nu pozați obiectul! Mie puteți să-mi faceți câte poze doriți, dar fotoliul nu-l pozați!”
„Dar pe dumneavoastră voiam să vă pozez…” Am lăsat-o baltă, n-am mai pozat fotoliul. Acum îmi pare rău…
„Priviți! a continuat Vulpescu. Ce avem pe masă? Un fotoliu. Dar nu-i un fotoliu obișnuit. Este un fotoliu pentru sănătate. Un fotoliu de masaj cu rezonanță. Aveți cefalee, spondiloză, dureri la coloană, la șale, hipertensiune? Acest fotoliu vă reglează toate funcțiile sanguine. Ce are în plus fotoliul vândut de concurență? Ei bine are un sistem audio și monitor LCD, telecomandă, dar acestea sunt deja fițe - mofturi pentru parveniți.
Noi vă oferim un scaun pentru sănătate. O jumătate de oră de relaxare și de meditație, fără muzică, fără imaginea televizată face mai mult pentru creier și conferă organismului, în general, o stare de bine.
Este dotat cu o sumedenie de motorașe electrice. Experții companiei noastre X medical au făcut cercetări, au calculat, au testat și au creat un adevărat aparat de masaj automat al părţii superioare a corpului, bazat pe presiunea aerului de diverse intensităţi, pentru umeri şi ceafă şi zona superioară a spatelui.
Acest aparat merge la cauză și nu tratează efectul cum fac medicamentele alopate. Execută masaj, îți conferă confort, relaxează și vindecă, prelungește viața, ce mai, sunt adevărate panaceuri ale tehnicii germane.”
„Corect este panacee, nu panaceuri…” precizează d-l Amariei, alias Casapu. „Mulțumesc de corecție d-le Amariei… Totuși, continuă Vulpescu, să nu credeți că acest fotoliu face minuni! Nu, nu face minuni, dar acest fotoliu vă scapă de cuțit, de intervenția chirurgicală, vă scapă de varice, de tensiune. Acest fotoliu este al dumneavoastră, îl puteți câștiga chiar acum și există șansa să-l primiți gratis.” „Ce școală a făcut ăsta în Anglia?” îi șoptesc Mariei. „Linişte vă rog! Discuţiile particulare le purtăm la sfârşit”, ne apostrofează Vulpescu.
„Săraca soră-mea Ana, îmi șoptește Maria, știi ce varice avea de la statul în picioare și de la cele trei sarcini…”
Toți cei 66 de ochi sunt ațintiți spre acest fotoliu minune. Toți încep să-l dorească, toți vor să-l aibă să stea ca domnii … și fotoliul minune să le furnizeze doza zilnică de sănătate…
La firma noastră fotoliul costă 2500 de euro, pe când la concurență, priviți, arată Zoli poza, ce sumă e acolo, vedeți 3500 de euro!”
Într-o poză pe care Zoli a expus-o pe ecran se putea vedea un fotoliu asemănător în care o blondă făcea masaj , iar pe spătar atârna o etichetă pe care scria mare - 3500 de euro.
„Deci, 2500 de euro! Fă socoteala Zoli să vedem cât este în lei. Da, o sută douăsprezece mii cinci sute lei. Deci acest fotoliu îl puteți achiziționa de la firmă cu suma 112 milioane 500 mii lei în bani vechi, pe când la concurență va costa 157500 ron, adică 157 milioane 500 de mii lei. La auzul sumei bătrânii se dezumflară, unele doamne își îndesau pălăriile pe cap, gata de plecare. „Stați! strigă d-l Vulpescu. Numai dacă îl cumpărați direct de la firmă vă costă 2500 de euro, recte , o sută douăsprezece mii cinci sute lei, dar noi vi-l oferim gratuit.
Cine se oferă să apese pe buton? Doamna Elena! Dar mai întâi să vedem cum stați cu oxigenarea la nivelul celulelor. Ia să vedem, la doamna Elena ce cantitate de oxigen ajunge la celule, dacă se află în limitele normale? Zoli, te rog testeaz-o pe doamna Elena!” Zoli îi așează un electrod pe degetul de la mâna stângă. „Doamna Elena aveți valori sub limitele normale, ceea ce înseamnă că la celule nu ajunge suficient oxigen. Aveți cu mult sub normal. Vă dați seama că celulele dumneavoastră nu sunt oxigenate suficient? Se și vede. Aveți o paloare accentuată. Nu aveți amețeli, migrene?” „Ba da, domnu’ Călin, am amețeli și migrene… ” repetă mecanic doamna Elena.
„Ei asta e o anemie care poate duce la tahicardie, adică la creșterea numărului de bătăi ale inimii și alte complicații. Nu vi le mai spun că vă spun doctorii… Mergeți la fotoliul nostru de masaj!”
„Doamna Elena va face masaj pe fotoliul din spate timp de cinci minute, va reveni și vom vedea imediat efectul. Zoli se va ocupa de dumneavoastră. Până atunci să vă explic efectele benefice ale „… sportului, d-le Vulpescu, zice bătrânul Amariei. Tot mai bună e mișcarea. Și nu costă cine știe ce! Cel mult un trening și o pereche de bascheți pe an.
Mama mea e la țară, are 86 ani, face sport la muncă în fiecare zi. Nu ia pastile, bea câte un păhărel de rachiu sau de vin. Fotoliul acesta ne face și mai sedentari…” „Da, d-le… Amariei, zice Vulpescu, aveți dreptate , dar masajul făcut de fotoliul nostru este mai eficient decât sportul căci vibrațiile ajung până la celule și le activează…
Ia să vedem doamna Elena! Ce-ați simțit pe fotoliul acela?” „Am simțit niște furnicături plăcute ca atunci când îmi făcea bărbatu-meu frecție, că Doamne, nu știu ce avea în mâini, bioenergie că-mi lua durerea imediat, ca cu mâna mi-o lua, da a decedat anul trecut săracu, că tare bărbat bun am mai avut, nu bea, nu fuma… acu’ n-are cine să-mi mai facă, băiatul e plecat la muncă în Italia, iar noră-mea îmi zice să-mi facă socrul, că doar nu s-a măritat să facă masaj la babe… ” „Da, uitați-vă! I-a crescut cu cinci procente cantitatea de oxigen în sânge. Și dacă o privim bine i s-a schimbat puțin și culoarea feței. S-o aplaudăm pe doamna Elena!” Bătrânii aplaudă, la comandă , cum aplaudau pe vremuri. Doamna Elena roșește și mai tare. Ce mai, îmi zic, tipul e doxat, știe cum e să-i aburească pe bătrâni - le oferă exact ceea ce ei își doresc.
„Și acum să vedem dacă sunteți norocoasă. Ridicați piciorul să ne uităm la talpa! Mai sus doamna Elena! ” Bătrâna se căznește să ridice piciorul mai sus, dar fusta o împiedică. „Așa…, acum și celălalt. Am vrut să vedem dacă ați călcat în ceva de dimineață și aveți noroc azi…”
„Individul ăsta e și vulgar…” îi șoptesc Mariei. „Sincer, nu-mi place deloc. Pare un escroc… Eu credeam că vin doctori adevărați , dar uite cine ne învață medicina - niște șarlatani.”
„Vrei să plecăm?” „Hai să mai stăm! Abia la unu o luăm pe nepoțică de la școală, așa că mai avem timp, să-i vedem ce le poate mintea …
„Poftiți aici doamna Elena!” îl aud pe Vulpescu. Mai întâi veți face un antrenament. Vedeți ecranul are două casete - Cadou sau Nimic. Nu vă uitați la ecran,doamna Elena! Uitați-vă la calculator! Până la ecran informația ajunge cu o fracțiune mai târziu. Fiți atentă la calculator! Vedeți că lumina se schimă foarte rapid: Cadou - Nimic, Cadou - Nimic…
Sunteți pregătită? Acum facem un antrenament. Gata, începeți! Nimic! V-am spus doamna Elena, să fiți atentă la calculator, nu la ecran. Bine că e doar testul. Acum, după test, apăsați pentru Cadou!”
Doamna Elena se concentrează la calculator. Noi stăm, ca la meciul de fotbal, cu inima în gât.
„Cadou! A ieșit Cadou. Extraordinar!” strigă Vulpescu. „Doamna Elena ați călcat azi dimineață pe… noroc. Ei, i-a să vedem ce cadou?! Vedeți că pe cele două casete se derulează mai multe sume. Sunteți gata doamna Elena?” „Da!” Bătrâna stă aplecată pe buton, ca un jucător de rugbi la prinderea mingii aruncată de arbitru. „Vreau și eu să fac o verificare la oxigenare, zice d-l Casapu…” „Bine, mergi și dumneata, d-le Amariei, zice Vulpescu cu jumătate de glas. „De ce lumea vă zice Casapu, că doar dumneavoastră vă numiți Amariei?”
„Așa m-am prezentat când am venit la oraș și așa m-a cunoscut lumea. Dacă făceam vreo prostie și eram sigur că fac că eram tânăr și dacă vreun cunoscut i-ar fi spus tatei, ei bine, i-ar fi povestit de unul Casapu, nu de Amariei. Înțelegi d-le Călin, invenție de-a noastră românească… Vreau să fac și eu testul, să-l compar cu rezultatele de la spital…” „A, da am înțeles. Poftiți!” „Da…,chestia cu numele e antologică d-le… Mă inspiri d-le Amariei cu noi idei. Casapu d-le Călin că așa mă știe lumea… Casapu…
Pe mine m-a inspirat Ion Creangă, cu Păcală, cu Ivan Turbincă și chiar scriitorul în Amintiri din copilărie. Așa că, d-le Călin, cine vrea să păcălească, rămâne el însuși păcălit. Că uite, mie lumea îmi zice Casapu. Una e să-i spună neveste-mii d-na Amariei și alta doamna Casapu. Când spui Casapu te și gândești deja la un măcelar… Cum să-i prezinți, Doamne păzește, pe la Înaltele cancelarii europene pe doamna și domnul Băsescu?!...
Tudor Mușatescu ne-a avertizat asupra machiavelicului escu…, dar noi am uitat, avem mintea leneșă și memoria scurtă. Nu mai putem scăpa de escu...
Un filozof de-a lor, Feuerbach, dacă îmi amintesc bine. a zis că suntem ceea ce mâncăm. Nemții, domnule Vulpescu sânt mâncători de cârnați și băutori de bere. Heidegger se laudă că germanii sunt singurii capabili de a filozofa. Ei bine, românii cum sunt mâncători pită și slană și băutori de pălincă și vin, se drăgostesc ca iepurii în fiecare noapte , se epuizează spiritual, de unde filozoful nostru, Noica, că avem și noi filozofi, a conchis că noi românii am avea mințile leneșe, pe când nemții care se drăgostesc odată pe săptămână, în rest ce să facă? - își sublimează erosul în filozofie.
Dar de când am intrat în UE și de când românii au început să mănânce mici și să bea bere, cât de curând, ca și nemții vom deveni filozofi. Acu` vă întreb pe dumneavoastră și pe domniile lor din sală, confrații mei de vârsta a treia, ce este mai bun pentru existență umană - filozofia, religia sau dragostea?” „Spre surprinderea mea, povestește Toni, câteva bătrâne au spus religia, unul dintre bătrâni filosofia, numai Esmeralda a zis dragostea. Ipocritele! Toate-s niște ipocrite, cu excepția Esmeraldei.
Au uitat că-n tinerețe visau doar love și băieții filozofau pe lângă ele, sau le scriau poezii, acum de când ele s-au masculinizat și bărbații s-au efeminat, rolurile s-au inversat: bătrânele - cele mai multe merg la biserică să-şi salveze sufletele păcătoase, altele se uită la telenovele, câte una mai filosofează cu paharul, în vreme ce bătrânii tânjesc după lolite.
Uită-te bătrâne după o nimfetă, îmi zice Toni, și imediat ești etichetat cu sintagma - bătrân libidinos sau și mai rău - boșorog libidinos. De ce-or fi bătrânii care se uită după fete - libidinoșii și tinerii nu?!... Ți-a plăcut Lolita lui Nabokov? Da! Atunci ești un bătrân libidinos.”
D-l Amariei părea satisfăcut de divagațiile sale , când Vulpescu exasperat de discurs și de trecerea timpului, zise:
„Haideți d-le Casapu!... să lăsăm politica , să lăsăm filosofia și dragostea!” „Amariei, v-am atenționat d-le Vulpescu…” „Amariei dacă insistați, că m-ați amețit de cap…”
„D-le Vulpescu, Casapu e pentru lumea de jos, dumneavoastră care ați făcut studii la Oxford, dumneavoastră, care aveți o cultură occidentală atât de elevată, nu vă puteți amesteca cu vulgul… Știți cum spunea Eminescu: „Ai noștri tineri la Paris învață…/ La gât cravatei cum se leagă nodul ”
Pe vremea lui învățau la Paris, acum învață la Londra, la Oxford…, de, au devenit mai elitiști, era să spun etiliști sau mai bine zis etiliste că la ei femeile beau mai abitir ca bărbații. E adevărat că nu le întrec pe-ale noastre… Francezii nu-i mai atrag pe tinerii noştri - un peu de vin , zic ei, și-ți pun, în pahar, un strop de vin, doar atât cât să-l miroși. Francezii, luați aminte, sunt cei mai zgârciți dintre toate națiunile Europei Unite. Nu întâmplător Molière i-a făcut harpagoni. Un popor de harpagoni d-le Vulpescu. E clar că zgârcenia face parte din psihologia poporului francez. Mă mir că Delavrancea i-a înfierat, la fel pe români, în Hagi Tudose, că doar se știe despre noi că suntem primitori și darnici, dar poate că dramaturgul i-a avut în vedere pe franțuziții vremii. ..
V-am văzut cravatele roșii și m-am gândit că, iată d-le ce a făcut școala engleză din românii noștri, ce făcea odată școala franceză…, parcă văd în dumneavoastră un adevărat lord englez… ”
„V-am înțeles ironia d-le Amariei… dar acum avem treabă, haideți să revenim la treburile noastre. Veniți să vedem cum stăm cu oxigenarea și apoi veți merge la fotoliu de masaj! ”
Bătrânul pleacă, să-i verifice oxigenul și apoi merge , undeva în spate, la fotoliul de masaj cu rezonanță. „Ei ce-ați simțit ?” întreabă curios Vulpescu sigur că domnul Amariei v-a lăuda fotoliul. „ Ce să simt d-le Vulpescu, am simțit că începe să mă doară spinarea…”
„Haideți d-le Amariei, glumiți!Doamna Elena a simțit fotoliu ca și cum i-ar fi făcut masaj soțul și dumneavoastră…” „D-le Vulpescu! Între bărbat și femeie toate sunt pe invers. Când bărbatul simte durere, femeia simte plăcere, când femeia simte durere, bărbatul simte plăcere. Nu știu cum se întâmplă dar eu și doamna mea niciodată nu ne armonizăm în plăcere sau în durere. Ce să vă spun că au început să mă doară și o…” „Ei pentru dumneavoastră e prima reacție, dar mai apoi durerile se vor estompa și veți simți cum întineriți…” „Unde nu dă Domnul să mai fiu odată tânăr și să am mintea de-acum, că evrei așa se roagă - dă-mi Doamne mintea românului cea de pe urmă. Tata ar fi tare mândru de numele Amariei, acum , dar din păcate s-a dus dincolo…”
„Domnilor, că veni vorba, trebuie să aveți grijă unii de ceilalți. Odată, pe când făceam o prezentate la Oradea, un tânăr de-al nostru, care aștepta invitații, a văzut o pereche - un bătrân și o bătrână ținându-se de mână. Vrând să facă el o glumă a nimerit ca Irimia cu oiștea-n gard. Moșule, da de ce o ții de mână, ți-e teamă să nu ți-o fure careva? Bătrânul a ridicat mâna doamnei și i-a sărutat-o . Tinere, i-a zis bătrânul, fără scumpa mea soție, eu n-aș mai fi acum.” „Vai, domnu’ Călin, zise doamna blonda, m-ați făcut să lăcrimez…”
„Ia să vedem doamna Elena, sunteți pregătită? Sunteţi emoţionată?! Acum e acum! Să vedem ce sumă extrageți? Extraordinar! Patruzeci și două de mii cinci sute. E o sumă mare, foarte bună. Acum să extragem un număr de la zero la nouă. Vedeți, acum pe ecran numerele se derulează rapid de la 0 la 9. Ei bine, cine-i câștigător să vină aici să-i confirmăm cu ștampila firmei!
Dacă sunt mai mulți, cine ajunge primul va fi câștigătorul. Dacă este cineva care nu se poate deplasa să se ridice imediat în picioare. A ieșit cifra patru. Cine are cifra patru?”
„Eu!”, zice doamna Esmeralda. „Zoli, ia te rog de la doamna tichetul! S-o aplaudăm pe doamna norocoasă că câștigat!” Toată lumea aplaudă. „Doamna vreți fotoliul acesta? Vreau, dar nu am banii, trebuie să-i cer băiatului care-i la muncă în Italia…, abia peste o lună… ”
„Doamnă dacă nu aveți acum pe loc banii…” „ D-le vă rog, un pahar de apă! Că așa ați scris în invitație fursecuri, sucuri sau apă…” „Doamnă v-am explicat. M-ați înnebunit. Du-te Bali și-i adu doamnei un pahar de apă!” „Minerală, că de asta mi-a recomandat doctorul…” „Minerală, doamnă, minerală… Bali îi face semn cu o mișcare sugestivă cu degetul opozant și arătător. „Zoli, se întoarce Vulpescu spre acesta, dă-i tu că eu nu am mărunt!” Zoli se execută și-i dă zece lei.
„Știți ce-am pățit cu o doamnă de Paști”, continuă Vulpescu. O doamnă a spus că ia fotoliul, zicea să i-l ducem acasă că noi facem transportul gratuit, că sigur îl cumpără și când am ajuns acasă la ea ne-a spune că soțul nu o lasă să cumpere. Vă dați seama în ce situație ne-a pus?!
Ei bine, dar acum vom dubla suma! Această sumă care va ieși la noua extragere, va fi scăzută din suma totală de 112500 ron. Doamna Elena, sunteți gata? Aveți emoții?” Doamna Elena dă din cap.
„E firesc, la suma asta să aveți emoții. Gata! Vedeți că cifrele se schimbă foarte repede - dublu sau nimic. Extraordinar 72500 ron . Aproape dublu sumei… Doamna Elena, acum e acum! Va trebui să extrageți o cifră de la zero la nouă. Doamnelor și domnilor fiți atenți la ultima cifră secretă. Ați memorat-o? Cine ajunge primul acela e câștigătorul. „Ce zici, mă întreabă Maria, luăm fotoliul?” „Cum vrei tu! Dacă crezi că-ți face bine, îl luăm” îi spun, gândindu-mă să sacrific cei cinci mii de lei depuși în bancă, adunați cu greu lună de lună. „A ieșit cifra șapte. Cine are cifra șapte?” întreabă Vulpescu. Eu aveam șapte. Mă și reped cu biletul să mi-l confirme cu ștampila.
„Gata, domnul a câștigat. Zoli fă-i documentele domnului… Slăvean îmi spune. Domnul Slăvean mergeți cu Zoli. „Hai cu mine!” îi șoptesc Mariei. La o masă, în spatele sălii, Zoli scoate dintr-o mapă documentele. Ne așezăm în fața lui și Maria mă întreabă: „Vrei tu acest fotoliu?” „Nu, nu-l vreau! Eu îmi mențin sănătatea, doar știi, făcând sport… Am crezut că-l vrei tu!…” „Nu, nu-l vreau! Doar știi că am probleme cu rinichii…, numai de masaj au nevoie.” „Atunci dacă nu-l vrei tu, nici eu nu-l vreau.” Ungurul crede că ne batem joc de el. Se uită la noi stupefiat. Nu intenționasem asta, dar așa s-a brodit... Cum de s-a brodit tocmai la tine, zic eu în gând, știindu-l pe Toni cât de bășcălios este. „Dar trebuie să cădeți de-acord, zice el, să vă pot face documentele. Am nevoie de cărțile dumneavoastră de identitate.” „Domnule Zoli, îi spune Maria, ridicându-se de pe scaun, ne mai gândim.”
Plecăm la locurile noastre. În urma noastră, Zoli îi face un semn discret lui Vulpescu. Acesta reîncepe comedia.
„Stați! Nu am terminat, încă. Iată, la fotoliul acesta se mai adaugă și scaunul de masaj pentru picioare în valoare de 1800 lei. Deci șaptezeci și două de mii cinici sute lei plus scaunul de masaj în valoare de o mie opt sute lei…
Așadar, vom face o nouă extragere a numerelor secrete de la zero la nouă Doamna Elena … se întoarce Vulpescu, oficiați din nou extragerea! A ieșit cifra doi? Cine are doi?” „Tu ai doi..”, îi șoptesc Mariei. „Ți-am zis că nu-l vreau. Am să mă uit pe internet să văd mai întâi despre ce-i vorba cu aceste fotoliu. Fotoliul pentru sănătate s-ar putea să fie fotoliul pentru moarte… Uite, ceasul e unul fără un sfert. Mai bine mergem după nepoțică. La unu iese de la școală…” „Ai dreptate!” Ne ridicăm și ieșim. „Plecați?” ne întreabă pe hol d-l Casapu. „Plecăm…, ne-am lămurit…” „Escroci, nu-i așa? I-am intuit din prima clipă. Eu mai rămân să văd cum se termină…”
*

Cu d-l Casapu m-am întâlnit, întâmplător, într-o duminică, pe când mă plimbam cu Maria în grădina Copou. „D-le Slăvean mi-a spus d-l Casapu , alias Amariei, s-a terminat urât de tot... Bătrâna Esmeralda a ținut morțiș să facă și ea masaj în fotoliu. A venit șotâng…, șotâng…, s-a așezat în fotoliu și Zoli a pornit motorașele de masaj.
„Cum vă simțiți doamna Esmeralda?” a întrebat-o Vulpescu „Mă simt, ca și cum aș pluti, ca și cum aș dansa. Știți eu am fost balerină la viața mea…” Avea să fie ultimul ei dans. La un moment dat o văd că întinde brațele și cere apă. Atât a mai apucat să spună - „Apă… ” și inima i s-a oprit.
Motorașele mișcau amețitor brațele și rezemătoarea. Capul îi căzuse într-o parte și-i atârna gata să se prăbușească. Trupul Esmeraldei părea să salte în fotoliu prinsă ca într-un ultim dans închipuit de ea.
„ Zoli, a strigat disperat Vulpescu, oprește masajul! Domnilor s-o luăm s-o așezăm pe scaunul ei. Bali și Zoli s-au repezit s-o ridice pe bătrână din fotoliu. Atunci a intervenit Amariei. „Dați telefon la 112, poate se mai poate face ceva!… De ce s-o mutați din fotoliu? Acolo și-a găsit sfârșitul, acolo s-o lăsați! ” „Fiindcă nu poate rămâne în fotoliu…, ne compromite afacerea!” s-a panicat Vulpescu.
„Sunați la 112 să vină un echipaj SMURD! Dacă nu sun eu… E vorbă de viața unui om.” „Baba dracului, pe fotoliul firmei și-a găsit să moară …” zise Bali. „Cum poate un tânăr să fie atât de sadic?”, l-am întrebat pe bătrânul Amariei. M-am uitat la Bali gata să-l înghit pe cât era de grăsan.
„Și dacă e bătrână ce? Noi bătrânii nu mai avem dreptul la viață?! De ce nu i-ați adus un pahar cu apă. Un pahar cu apă poate-i salva viața. Nu vă atingeți de Esmeralda, că altfel chem poliția! Lăsați-o în fotoliu! Sunați la 112, acum!” a mai strigat bătrânul Amariei.
La protestul lui Amariei, bătrânele s-au ridicat ca și cum s-ar fi pregătit să-l atace pe Vulpescu. Amenințarea l-a trezit din prostrație pe Vulpescu. A telefonat imediat.
Cei de la SMURD au încercat timp de mai bine de o oră s-o resusciteze, dar bătrâna Esmeralda nu și-a mai revenit. Ultimul ei dans a fost dansul morții… mi-a spus trist domnul Amariei.
„Dumnezeu s-o ierte pe Esmeralda!” zise Toni, înclinând paharul și lăsând să curgă pe cimentul din boxă câteva picături de vin roșu.
Vasile Anton Ieșeanu , 19 ianuarie 2013,Iași

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Priviri liminare: Dan Lungu - Cum să uiți o femeie

Mesaj Scris de Anton Vasile la data de Vin Feb 08, 2013 7:08 pm

Priviri liminare: Dan Lungu - Cum să uiți o femeie

Dan Lungu este un scriitor moldovean, molcom la vorbă, cu un umor hâtru și sănătos, născut la Botoșani în 1969 , profesor de sociologie la Universitate a „Al. I. Cuza” .
Și-a început cariera de scriitor cu o primă carte de proză scurtă, intitulată „Chetă la flegmă”, editată pe banii săi, fiind republicată apoi de Polirom în 2008, sub titlul „Proză cu amănuntul.”
Dan Lungu face sport când scrie și scrie când face sport. Glumesc! Când scrie Dan Lungu se plimbă prin cameră. Atunci îi vin ideile mai ușor. Din scris și-a făcut un destin căci, zice el „faptul de a fi scriitor, chiar dacă nu mi-a salvat viața, i-a dat sens, ceea ce este cam tot una.”
Dan Lungu scrie mult și citește mult, căci glumește el „dacă nu mai citesc pentru ce mai trăiesc?!”
Nu-i ușor pentru o femeie, copii, ori celor din jur să trăiască în preajma unui scriitor. O recunoaște și Dan Lungu, dar și eu care nu-s încă scriitor, căci în acele momente, spune el, „în primul rând trebuie să fiu singur, căci sunt atât de iritat, îmi caut ideile, îmi caut cuvintele şi nu sunt atunci deloc atent la cei din jurul meu.”
* * *
Ca să mă conformez dictonului publicitar de la televiziuni - „Pentru sănătatea dumneavoastră faceți în fiecare zi o jumătate de oră mișcare”, de când a început această campanie, fac și eu mișcare. Nu în fiecare zi, dar odată la două zile urc dealul Cetățuia pe jos, până sus la mănăstire.
De regulă, fac mișcarea seara să am poftă de somn, dar într-una din aceste zile m-am dus dimineața pe la zece. Am luat-o în marș forțat pe aleea din marginea pădurii Cetățuia spre cartierul Frumoasa (numele i se trage de la biserica Frumoasa). Fac precizarea asta spre a nu-l duce pe cititor, cumva, gândul spre ispita de a crede că numele se trage de la vreo frumoasă ieșeancă.
Pe la jumătatea drumului mă opresc doi bărbați din care unul tânăr, aproape imberb și celălalt în vârstă, ambii îmbrăcați elegant. Mă uit la ei, amândoi par a avea alură de intelectuali.
„Vă rog, o jumătate de minut!...”, zice cel tânăr în vreme ce scoate din buzunarul paltonului, un mic poster în care se vede un coș cu mere roșii apetisante, un coș cu dovleci într-un lan de maci roșii, iar la marginea o sfântă familie de mulatri, în fundal doi elani. M-am prins încă înainte de a scoate posterul că cei doi sunt pocăiți - adventiști. În interiorul posterului, în formă de broșură, scria despre cum în curând suferința va lua sfârșit. M-am oprit și politicos am acceptat darul lor.
Îndesându-mi-l în buzunarul de la geacă, le-am zis, oarecum siderat de această coincidență: „Tocmai am citit cartea lui Dan Lungu - Cum să uiți o femeie, convins că toți pocăiții vor fi citit-o, la fel ca pe biblie, de vreme ce în cea mai mare parte autorul vorbește despre ei.
Cei doi se uită la mine ca la o poartă nouă. Văzând că romanul lui Dan Lungu - Cum să uiți femeie nu a avut niciun ecou în rândul lor, i-am salutat și am plecat să-mi fac mișcarea.
O fi coincidență zic eu în gând sau e Planul lui Dumnezeu cum spun ei, în speță Set pocăitul, profesorul de matematică, unul din personajele romanului lui Dan Lungu, căci după el, întâmplarea asta, cu certitudine, făcea parte din planul lui Dumnezeu, de parcă El nu are alte treburi, decât să facă planuri de întâlnire între oameni.
Nu mă dau în vânt după preoții ortodocși care slujesc la doi stăpâni, care iau cu două mâini de la creștini și nu dau nimic în schimb, dar nici după prezbiterii pocăiții, care ademenesc prozeliți cu bazaconii de genul acesta că lumea în curând va scăpa de suferință.
Mă face să cred că-s la fel de idealiști ca portocalii care promiteau lapte și miere cu sloganul - „Să trăiți bine!” Evident este o utopie, dar în care unii creduli mai și intră. Numai omul disperat poate găsi la ei o oază de liniște sufletească.
Condiția prealabilă indusă ca să trăim într-o societate bucolică fără suferință este ca toți să ne pocăim.
Spun toate acestea fiindcă Andi, personajul principal, ziarist de investigații într-o anume urbe din Moldova pe care noi o ghicim care este, ajunge, după planul lui Dumnezeu, să fie găzduit de un pocăit în apartamentul său.
Ei bine, pocăiții ăștia pe care i-am întâlnit, ar fi trebuit să schimbe posterul, să facă măcar colajul cu specific mioritic: bărbatul, femeia și elanul sunt prea din preeriile vestului sălbatic. Asta nu cade bine la sufletul omului mioritic, dar se pare că, lipsiți de imaginație, preiau mecanic ce le dă de la centrul adventist american.
Ziaristul Andi are marele noroc sau marele ghinion ca, la un chef zdravăn cu votcă, la Vera - o moldoveancă de dincolo de Prut, s-o cunoască pe Marga, o superbă fată „cu cărnița moale”, care provenea din fosta aristocrație comunistă.
Cu Marga, Andi coabitează un an și jumătate, după care fata dispare subit, lăsându-i doar un bilet de adio anume că va înțelege el mai târziu asta, fără alte explicații.
De remarcat că romanul lui Dan Lungu nu mai folosește numele, ci doar prenumele - Andi, Marga şi o să vedem de ce această lipsă a numelui, când se știe că literatura uzitează de nume și prenume ca: Vitoria Lipan, George Demetru Ladima, Ilie Moromete, Fred Vasilescu sau Manlache Pleșa. Ei bine, fata vrând să afle dacă iubitul îi este fidel îi mai făcuse o farsă similară, dar cum el băuse ceva cantități de bere, a căzut în pat și a adormit, nesimțitor la dispariția ei.
Văzând atâta nesimțire din partea lui Andi , fiindu-i frig în dulapul în care s-a ascuns, Marga a ieșit și s-a cuibărit în spatele lui. Dar de data asta a dispărut real și definitiv, fără o cauză anume, fără un motiv.

Cum să dispară așa pur și simplu, ca Elodia ? Încercările lui de a o găsi s-au lovit ca de un zid al tăcerii. Și-atunci ce face Andi? Fumează și bea bere. Acasă găsește o bucățică de smoală, pe care Marga o mesteca ca pe chewing gum și la fel, cum lui Proust (În căutarea timpului pierdut) , o madlenă(brioșa) i-a provocat un palimpsest al memorie, lui Andi, obiecte de-ale ei, găsite din întâmplare îi induc în memoria involuntară o imagine sau alta a Margăi din varii momente ale coabitării.
Că a făcut parte din aristocrația comunistă este argumentat și de faptul că Marga se mută la el cu un geamantan plin cu cosmetice, între care cea mai uzitată cosmetică este uleiul de jojoba.
Dar cum poate o fată, care provenea din aristocrația comunistă să mestece o bucățică de smoală? Ei bine, femeile pot mesteca orice - gumă de șters, un creion, un stilou , unghiile și câte altele, iar băieții învârt două bile din pâine, precum Antonio colegul lui ziarist care se joacă cu ele și-n buzunarul de la pantaloni , inducând celor din jur că ar face mai degrabă un gioco del mano, decât că ar învârti două bile din miez de pâine. Aceste apucături nu țin de educația comunistă sau democratică, ci de o anume , probabil, anxietate.
În pofida faptului că a făcut parte din aristocrația comunistă, unde regulile în privința educației sexuale instaurate de etica socialistă, dar și de părinții obtuzi și dogmatici, erau draconice (sau poate tocmai din acest motiv), Marga nu era o inocentă.
Când joaca ei se reducea doar la privitul de sus din apartament, de la fereastră, la jocul copiilor, dorințele de a relaționa cu semenii devin copleșitoare. Refularea jocului își are consecințele ei nefericite.
Ei bine, Marga, puberă fiind, închisă în turnul de fildeș al eticii comuniste, nu are decât o singură posibilitate de a se juca cu alte fete sau băieți de vârsta ei, anume tot cu un copil din aristocrație comunistă. O cunoaște pe Taina, o fată de aceeași vârstă, cu care se împrietenește și are o scurtă relație safică, chiar în perioada pubertății. Drept urmare dispariția Margăi, ar putea avea și o motivație homo-erotică. Pentru a nu-i mai întâlni la tot pasul obiecte care îi aminteau de ea, dar mai mult pentru neplata chiriei, cauză pentru care proprietarul îl invită la plimbare, Andi își îndeasă lucrurile în două geamantane și își ia tălpășița în căutarea unui alt culcuș.
Peregrinările lui Andi te duc cu gândul și la ipostază personajului picaresc de la începuturile literaturii în care eroul trece prin mai multe medii sociale – ca de pildă, în cazul lui, prin aceea a ziariștilor și a pocăiților.
În planul lui Dumnezeu, Andi era programat să ajungă cu bagajele sale în casa profesorului de matematică, pocăitul Set.
De ce a dispărut Marga? Ei bine, ce-i găsesc personajului ca minus este această indiferență interioară stoică față de dispariția prietenei sale. Suferă dar nu se agită, nu disperă că prietena lui, iubita lui și, posibil, viitoare lui nevastă a dispărut subit, fără explicații.
Așa o fi generația tânără, mi-am zis, o generație care crede, la fel ca stocii greci că ceea ce se întâmplă unui individ nu depinde de sine. Dacă e vorba de-așa, Dan Lungu a intuit bine această lipsă de dramatism a noii generații. Tinerii nu mai dramatizează existența, nu mai suferă, nu se mai manifestă sado-masochist. La tot dramatismul funciar al generațiilor trecute, tinerii ridică din umeri, rămân indiferenți la dramele vieții lor. Andi este lipsit de patetism, deși fumează, afectat doar de prezența Margăi ca un epifenomen, declanșat de memoria involuntară, la vederea unor obiecte de-ale fugarei și nu de dispariția ei.
Eu unul nu cred în această metamorfoză stoică a psihologiei tinerei generații. E adevărat că o fată de 14 ani nu va înțelege de ce Persida din Mara se emoționează așa repede și își dă ochii peste cap și nici un băiat de 16 ani, de ce Ladima din Patul lui Procust se sinucide pentru o semi-prostituată, dar nu cred că reacția va fi de ridicare din umeri la dispariția prietenei sau prietenului.
Din coabitarea anterioară cu alcoolica Luana care îl obișnuise și pe el cu „drogul zilnic ”, ai crede că acest indiferentism sunt sechelele alcoolismului și nu reacția unui ins normal.
Impresia pe care o lasă personajul principal este că este dominat de femeie, că trăiește infantil sub influența acestora. Luana este internată de părinți, în spitalul de psihiatrie pentru dezalcoolizare, Andi își revine ca prin farmec din alcoolism.
Motivele fugii Margăi pot fi multiple. Autorul lasă până la capăt cititorului să afle misterul.

Marga a trăit pe picior mare în comunism. A fost fiica unui aristocrat comunist, unul care făcea parte din nomenclatură. Cum s-ar putea adapta acum să trăiască într-o garsonieră mizerabilă cu un ziarist pârlit la buzunare, băutor de bere ? Sau poate a fugit spre a avea o aventură erotică.
Faptul că prima ei „trezire” a fost cu o fată… și după cum se spune că, „prima trezire” a eroticului nu se uită niciodată, o fi găsit o altă fată sau a regăsit-o pe Tatiana, fosta ei colegă. Nimic din toate acestea. Misterul se dezleagă, ca în deux ex machina, la sfârșit.
Mulți vor spune că romanul Cum să uiți o femeie face parte din literatura de consum. Nici autorul nu cred că tăgăduiește acest lucru. Dan Lungu a făcut un lucru mare. Autorul călărește bine pe acest Pegas consumist.
Să nu-și închipuie cineva, nici măcar din cei rău intenționați, că literatura de consum ar fi o literatură proastă. Nu! E o literatură citită de un mare segment de populație. Cărțile lui Dan Lungu și-au câștigat cititorii, fiind traduse în zece limbi europene: franceză, germană, italiană, spaniolă , poloneză, slovenă, maghiară, bulgară, greacă și turcă. Cum să uiți o femeie - poate fi numit un roman happening - cules direct din contactul cu publicul, happening-ul fiind o mișcare artistică care ia amploare și are drept caracteristică realitatea accidentalului, spontaneitatea comportamentului personajelor și descrierea banalității cotidiene. Dacă este așa, Dan Lungu a încălecat bine pe acest bidiviu nărăvaș, numit literatură de consum.
Chiar dacă trădează literatura mare, literatura de consum se vinde bine. Chiar dacă refuză metafora, chiar dacă este antipoetică, literatura de consum este citită.
Scris în formula romanului auctorial, autorul se suprapune personajului principal, când intervenind el în narare când lăsându-l pe Andi să-și depene povestea
Scriitorul literaturii de consum renunță la latura conotativă și se axează pe cea denotativă - pe scrierea directă, precisă , decodată. Autorul renunță la nume și numește personajele doar cu prenumele, adeseori, doar diminutive Andi, Marga, Bodo, Antonio, etc.
În societatea de consum a scrie literatură, înseamnă a vinde. Asta e regula de aur. Cartea , la fel ca albina, trebuie să producă.
Spectacolul societății de consum este eroticul, trupul gol, violența, drogul, beția, exoticul și ca atare subiectele sunt reasamblate și remixate. Cine scrie o literatură de muzeu acolo ajunge; cine scrie o literatură de expoziție - vinde. Consumatorul de literatură este un hedonist. În această nouă ofensivă literară de captare a cititorilor (nouă pentru noi românii), Editura Polirom a apucat taurul de coarne, axându-se pe literatura underground de consum.
Criticii preconizează o industrie literară viitoare în spațiul mioritic, la fel de explozivă și înfloritoare, ca și cea muzicală. Dan Lungu e pe cal, calul e pe val, Dan Lungu cântă la caval, Dan Lungu cântă la cavalul care pune în mișcare valul industriei literaturii românești. Căci literatura, fără îndoială, a devenit o industrie a spiritului. Cine vrea să se înscrie în noua paradigmă literară?
Vasile Anton Ieșeanu, 7 februarie 2013, Iași
http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2013/02/priviri-liminare-dan-lungu-cum-sa-uiti.html

Anton Vasile

Mesaje: 15
Data de inscriere: 15/06/2011
Varsta: 63
Localizare: Iasi

Sus In jos

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum