Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Marian Malciu

Pagina 2 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Dorina Ciocan Neculce la data de Mar Aug 02, 2011 2:40 am

Smile) succes și felictări pentru lansare.cu drag
avatar
Dorina Ciocan Neculce

Mesaje : 558
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 53
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Dum Aug 14, 2011 1:37 pm



Azi fiind o mare sarbatoare,Sf.Maria si ziua numelui tau, primeste din partea mea multe urari de bine,sanatate, mult noroc si implinirea tuturor dorintelor !
Dumnezeu sa te calauzeasca in tot ce faci !
LA MULTI ANI !

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de MARIANA BENDOU la data de Vin Aug 26, 2011 10:20 pm

Tabara de la Campulung Moldovenesc 2011.Cu drag si spre aducere aminte...



























avatar
MARIANA BENDOU

Mesaje : 73
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 52
Localizare : Onesti

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Sept 16, 2011 8:35 am

Ufffff! Am reuşit să intru aici, autentificat!!
Grele cazne, dragă Rodica!
...
Am sosit şi îţi transmit mulţumirile mele pentru cuvintele frumoase ce mi le-ai adresat în ziua Sf. Feciare Maria!
Sărut mâna şi fie ca Domnul să te audă!
Ştiu că ai fost sinceră în tot ce ai cerut pentru mine...
Pe curând!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Sept 16, 2011 8:39 am

Dragă Mariana Bendou, îţi mulţumesc mult, mult, mult pentru pozele postate aici!
E foarte posibil să le folosesc cândva...
Foarte curând voi intra şi la tine pe Facebook. Promit! Nu-i rău dacă-mi reaminteşti aici, adresa ta de acolo...
Dragi salutări lui Ali şi viaţă frumoasă, în dragoste şi pace să aveţi!
Cu drag,
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Sam Sept 17, 2011 1:06 am

Maestrul,incearca si greu posteaza
Cea ce, cu gand profund,mediteaza
Iar in final stradania se rasplateste
Si prin cuvinte alese cui el doreste
Cum se cuvine... multumeste.
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Sept 25, 2011 5:03 am

Ce observator atent eşti, Dane!
Mulţumesc pentru apreciere, omule!
Tocmai scriam despre tine că ţi-ai uitat borseta la cofetărie!!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Sept 26, 2011 8:27 am

Incercari literare...intre proza si poezie


P.S.Nu uitasem o borseta, ci aparatul foto si geaca...Vina nu erea a mea ci a doamnei Silvia....de care eram vrajit !!!!
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Sept 26, 2011 9:23 am

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Oct 02, 2011 9:30 pm

În ultima poză de aici, ce făceai, domnule inginer, promisiuni şi jurăminte?!
Nu observi cum te privea doamna?
Cred că prin minte-i trecea ideea că eşti... "truli, truli, pasarelooooo"!!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Oct 02, 2011 10:24 pm

Vă salut! V-am trimis acum o oră două cărţi cu dedicaţii, pentru dv şi doamna Silvia, sub formă de scrisoare recomandată. E un plic uşor voluminos. Vă rog să urmăriţi cutia poştală pentru aviz sau să mergeţi la Poştă eventual joi sau vineri să vedeţi dacă a ajuns, în caz că poştaşul e beat şi uită să vă pună aviz în cutia poştală. Smile O săptămână pe placul dv!


Ultima editare efectuata de catre Ovidiu Raul Vasiliu in Lun Oct 03, 2011 7:22 am, editata de 1 ori
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Oct 03, 2011 12:48 am

Mulţumesc mult, Raul!
Nicio grijă, sunt clientul fidel al Poştei Române! Toate ajung... mai ales că la mine este o poştăriţă...!
Mulţumesc şi din partea Silviei!
Toate cele bune, cu tot ce-i bun şi necesar!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Oct 03, 2011 10:11 am

Maestre...ca deobicei se pare ca nu esti departe de adevar..Poate iti servesc ca sursa de inspiratie pentru un roman cu titlul." Spitalul celor care au in cap pasari cantatoare"Printre cei pe care i-ai pastorit probabil ca erau destui ca mine..Succes!
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Oct 03, 2011 10:37 am

Laughing bom
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Oct 04, 2011 5:51 am

Sleep Very Happy
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Joi Oct 06, 2011 6:19 am

Marian Malciu
"Urme de dragoste"
Prefaţa-Cezarina Adamescu
Coperta-Liliana Nastas Brătescu


Articol apărut in
Revista Convorbiri Literare nr 9, septembrie 2011

Rubrica VITRINA CĂRŢILOR - de Emilian MARCU




3p.

Marian Malciu , Urme de dragoste, Editura PIM, Iasi, 2011, 148 p., prefată de Cezarina Adamescu.


„Urme de dragoste”, roman de dragoste si de pierzanie semnat de Marian Malciu nu este o carte de debut. Este, asa cum scrie autorul a cincea sa carte de proză si asta se observă din modul cum stie să-si conducă actiunea si să dea viată personajelor. Stiinta de a grada atmosfera, de a o construi cu multă răbdare, de a o contura pînă la detaliu arată limpede că autorul a căpătat în timp o anume dexteritate, stăpînind uneltele scrisului. Se spune adesea fără a gresi, si asta se vede, cum că „ Viata bate filmul iar realitatea bate fictiunea”, si chiar asta reuseste să demonstreze Marian Malciu. De fapt în această carte se simte mai mult o acută urmă de ură, un puternic parfum excitant al răzbunării, al reglării unor conturi deschise de viată, pe care aproape că începuse să se sedimenteze praful uitării. Dar... si aici întîmplarea declansează totul. Realitatea cărtii se împlineste din frînturi de gesturi, de trăiri, de rememorări, de fraze nerostite pînă la capăt, de întîmplări puse cap la cap. Personajul principal Viloeta, îsi retrăieste viata de copil abuzat, o fetită care este supusă unui viol, săvîrsit asupra ei de un adolescent, în casa părintilor unde era fată în casă, o mică servitoare, făcînd curătenie. Violeta stie să-si înfrîngă pornirile de ură fată de „coconasul” care, cu un comportament animalic, sustinut si de pozitia sa socială, o violează. De fapt violul propriu-zis nu se consumă dat fiind faptul că adolescentul este în stare de ebrietate. Fetita respectivă suferind mai mult din cauza loviturilor psihice, mai puternice decît traumele fizice. Actiunea cărtii, în fond, este simplă. Se declansează atunci cînd un grup de români , băieti si fete, aflati într-un parc dintr-o tară străină fac unele comentarii despre cum a fost violată „o tigăncusă” de către unul dintre ei. Întîmplarea, mereu întîmplarea, face ca în apropiere să se afle chiar sotul victimei, Potcovaru Cartus. El nu stia nimic despre acest incident din viata sotiei lui si se simte brusc rănit în orgoliul propriu. Orbit de furie, se întoarce în tară, si după ce îi aplică o bătaie cruntă se hotărăsc să se despartă. Este de fapt modul lui primitiv de a-si arăta putere pe care o căpătase după ce devenise „cineva” datorită unor sume de bani pe care le agonisise. Dar dorinta lui de răzbunare este estompată atunci cînd află că sotia lui este nepoata unui cunoscut sef de clan mafiot din oras. Actiunea romanului se desfăsoară mai mult pe sălile si în camerele tribunalului, unde se derulează filmul procesului de divort, iar dialogurile cu avocatii, judecătorii si alti samsari care conduc frîiele acestui proces este spunos si...real. Misu, violatorul Violetei, ajunge avocat stagiar la maestra Ramona Vlăderscu, avocata care o reprezenta pe eroină în proces. Autorul construieste un sir de procese de constiintă prin care trece acest personaj malefic, de regrete si de frămîntări dar, mai ales, de spaima de răzbunare a celor din cunoscutul clan. Printr-o anume conjunctură, iar întîmplarea, sotul Violetei îl salvează de la moarte pe violator, atunci cînd acesta este atacat, punîndu-si în pericol propria viată. Marian Malciu cunoaste cu multă acuratete, aceste mecanisme si intrigi de cartier si de aceea dialogurile sunt veridice. „Urme de dragoste” este un roman plin cu de toate, un roman care poate satisface gusturi diverse, cu multe scene emotionante. Urme de dragoste este un roman al redobîndiriidemnitătii umane, cum spune si Cezarina Adameascu în prefată, un roman în care meritul autorului este acela al înlăturării discriminărilor pe bază de etnie sau limbă, dintre oamenii născuti sub acelasi cer si avînd aceleasi calităti de copii ai lui Dumnezeu, indiferent de arealul în care au văzit lumina zilei”.
Emilian MARCU






Ultima editare efectuata de catre Rodica Rodean in Dum Ian 08, 2012 10:18 am, editata de 2 ori

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Oct 06, 2011 10:46 am

Cea mai mare şi mai plăcută surpriză a anului mi-ai făcut, dragă doamnă Rodica! sunny
Mulţumesc mult, mult, mult!
Sincer, nu mă aşteptam... trecuse ceva timp şi intrasem bine în octombrie...
Este cea mai mare bucurie pe acest an!
Sunt emoţionat. Alte cuvinte nu-mi găsesc...
Am căutat pe internet revista, dar nu am reuşit să descopăr pagina. Dacă poţi, te rog frumos, dă-mi un link!
Mai rar un om atât de sufletist ca domnul Emilian Marcu. A promis cândva, în treacăt. S-a ţinut de cuvânt. Este EXTRAORDINAR!
Dumnezeu fie cu voi oriunde v-aţi afla!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Cea mai frumoasă dintre flori

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Oct 06, 2011 11:49 am

Eram îndrăgostit de crini în fragedă copilărie,
mă îmbătam cu-al lor parfum, izvor de bucurie!

Apoi am îndrăgit laleaua cu roşul ei catifelat,
această cupă delicată ce-adeseori m-a fermecat.

Curând şi dantelata roză m-a cucerit cu-a sa fineţe
Şi-adeseori m-a inspirat în poezii la tinereţe,

Iar drăgălaşa lăcrămioară, ce primăverii îi dă glas,
m-a cucerit prin strălucire şi am iubit-o ceas de ceas.

Tu eşti izvor de puritate şi plină eşti de gingăşie,
regină eşti în alba noapte şi dulce ca o iasomie.

Ai trup de dalie semeaţă , în sâni miros de busuioc,
obrajii roşii ca bujorul şi ochii umezi de noroc.

Când vocea ta şoptit mă cheamă şi buzele m-ating uşor,
adie vântul peste nuferi s-aud chemarea ta de dor.

Aşa te văd numai pe tine, cea mai frumoasă dintre flori,
ce-mi face inima să bată şi-mi umple trupul de fiori!


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Oct 07, 2011 3:01 am

Maestrul a iubit din frageda pruncie
Cate l-au,sau le-a iubit,doar el o stie
Acum cu mina-i zambitoare
In vers iubeste cate-o floare
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Oct 10, 2011 12:09 am

O floare ce-o păzesc cu străşnicie
Să n-o culeagă, noaptea pe furiş,
Vreo mână rea, în duşmănie,
De vreun bărbat privit pieziş...!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Oct 10, 2011 12:30 am

Omul isteţ stă şi gândeşte
Că balta are destul peşte
Şi dacă este privit pieziş
Poate găsi o fiţa-n păpuriş
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Lun Oct 10, 2011 12:46 am

Ba frunzuliţă verde de cicoare
Sute de peşti şi broaşte balta are,
Ba sunt şi lipitori, din câte ştiu,
Însă pescarul vrea un peşte auriu Wink
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Oct 10, 2011 1:45 am

Ce bine zici, Ovidiu, tată,
Despre cel vis cu peşte auriu!
Bătrânul Dan, mergând la baltă,
Prinde doar fâţă, peşte viu...!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Oct 10, 2011 2:01 am

Aveti dreptate,dar din cate stiu
Acasa ma retine un peste auriu
Iar cand mai merg la pescuit vreodata
Fitele toate-mi zic- "Mai bine las-o balta"!!!
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Oct 19, 2011 3:10 am

CHEAMĂ-MĂ, IUBITO!

[i]Am primit şi am interpretat gândul tău. Am mângâiat acel gând, care m-a îmbrăţişat cu o răceală pe care nu-mi place s-o simt, dar pe care o îndrăgesc, fiind de la tine pornit. Am plecat imediat, după gândul ce ţi l-am trimis precipitat pentru a-ţi da de ştire că sunt lângă tine, că sunt în tine, în toată fiinţa ta, pentru a-ţi spune că urmează să fiu cu totul al tău şi în tot c...e însemni tu, femeie iubită, pentru a mă putea mângâia, pentru a mă îmbrăţişa şi strânge sălbatic, apăsându-ţi puternic pleoapele, să nu-ţi observ mărgăritarele fierbinţi ce se zbat sub ele, pentru a te pierde în iubire, făcându-mă prizonier al coapselor tale fremătând de dorinţă şi dor...
Ah, copil drăgălaş ce eşti!
Nu mă înţelege greşit, iubita mea! Când spun că mă "enervezi" cu tinereţea ta, nu fac un ceva rău intenţionat, doresc doar să te necăjesc puţin, foarte puţin... Atât cât ştiu că este suficient să te-nfierbânţi, să putem lua joaca de la început. Ştiu că mă accepţi aş cum sunt, cu acei ani în plus, cu acele mofturi pe care le dau pe seama "bătrâneţii" pentru a ascunde cât de obosit sunt, uneori, gândindu-mă la tine, cu acele gesturi de ştrengar ce nu se asortează cu albul tâmplelor mele...
Ştiu că mă priveşti şi mă alinţi ca pe un copil şi am simţit, adeseori, grija maternă pentru copilul din mine, ce se manifestă năbădios în acele dulci momente de iubire, în care uităm că existăm pentru toată lumea înconjurătoare, uităm până şi de noi şi plutim, plutim uşor, îndreptându-ne spre o lume necunoscută, dar plină de muzică şi lumină, plină de flori şi de alb...
Tu mă creezi din fragmente pe care să le împrăştii prin tine, să mă poţi simţi cu fiecare părticică a corpului şi să fiu prezent în toate trăirile tale, pe când eu, eu, corupătorul de copile, te-am adunat din visele mele, din cascadele de râs ce se tăvăleau pe văile pline de iarbă verde, cu miros din trupul tău şi din părul despletit, lăsat să-ţi acopere faţa şi genele lungi, ce-ţi ascundeau crâmpeiele de cer, să nu le văd strălucirea de bucurie şi chemarea timidă, plină de dorinţă feciorelnică...
Tu nu ai nevoie de trepte pentru a urca ori a coborî spre mine. Eu nu sunt mai înalt ori mai scund ca tine şi nu strălucesc niciodată mai mult. Lasă-ţi mâinile să mă cuprindă sălbatic, să se caţere lianele tale pe trunchiul încă verde, ce te primeşte şi te-ncătuşează protector cu ramurile-i pline de dragoste ascunsă-n frunzişul des şi-n tăcutele cuvinte, care dau liber ochilor şi buzelor să-şi exprime bucuria de a te admira, de a te atinge în cele mai năvalnice porniri de amor descătuşat. Lasă-ţi vioara trupului mlădios să primească atingerea arcuşului întins, să vibreze şi să anunţe păsările cerului cât de mult doreşti şi iubeşti!
Ştiu ce este în sufletul tău, când taci şi când vorbeşti. Ştiu ce este-n inima ta când te privesc şi când dorm, când sunt lângă tine ori departe de tine. Ştiu cum tresari la primele şoapte prin care te chem. Ştiu când mă visezi...
Sunt lângă tine mereu. Sunt şi când mă aflu departe. Gândul meu este veşnicul prizonier al gândului tău şi folosesc, împreună, aceleaşi căi de comunicare, intersectându-se de zeci de ori în fiecare zi şi noapte.
Cheamă-mă, iubito! Cheamă-mă în orice clipă şi voi veni la tine!
Cheamă-mă…[/i]


Ultima editare efectuata de catre Marian Malciu in Lun Oct 24, 2011 2:05 am, editata de 1 ori
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

CHEAMĂ-MĂ, IUBITO!

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Oct 19, 2011 3:12 am

Am primit şi am interpretat gândul tău. Am mângâiat acel gând, care m-a îmbrăţişat cu o răceală pe care nu-mi place s-o simt, dar pe care o îndrăgesc, fiind de la tine pornit. Am plecat imediat, după gândul ce ţi l-am trimis precipitat pentru a-ţi da de ştire că sunt lângă tine, că sunt în tine, în toată fiinţa ta, pentru a-ţi spune că urmează să fiu cu totul al tău şi în tot c...e însemni tu, femeie iubită, pentru a mă putea mângâia, pentru a mă îmbrăţişa şi strânge sălbatic, apăsându-ţi puternic pleoapele, să nu-ţi observ mărgăritarele fierbinţi ce se zbat sub ele, pentru a te pierde în iubire, făcându-mă prizonier al coapselor tale fremătând de dorinţă şi dor...
Ah, copil drăgălaş ce eşti!
Nu mă înţelege greşit, iubita mea! Când spun că mă "enervezi" cu tinereţea ta, nu fac un ceva rău intenţionat, doresc doar să te necăjesc puţin, foarte puţin... Atât cât ştiu că este suficient să te-nfierbânţi, să putem lua joaca de la început. Ştiu că mă accepţi aş cum sunt, cu acei ani în plus, cu acele mofturi pe care le dau pe seama "bătrâneţii" pentru a ascunde cât de obosit sunt, uneori, gândindu-mă la tine, cu acele gesturi de ştrengar ce nu se asortează cu albul tâmplelor mele...
Ştiu că mă priveşti şi mă alinţi ca pe un copil şi am simţit, adeseori, grija maternă pentru copilul din mine, ce se manifestă năbădios în acele dulci momente de iubire, în care uităm că existăm pentru toată lumea înconjurătoare, uităm până şi de noi şi plutim, plutim uşor, îndreptându-ne spre o lume necunoscută, dar plină de muzică şi lumină, plină de flori şi de alb...
Tu mă creezi din fragmente pe care să le împrăştii prin tine, să mă poţi simţi cu fiecare părticică a corpului şi să fiu prezent în toate trăirile tale, pe când eu, eu, corupătorul de copile, te-am adunat din visele mele, din cascadele de râs ce se tăvăleau pe văile pline de iarbă verde, cu miros din trupul tău şi din părul despletit, lăsat să-ţi acopere faţa şi genele lungi, ce-ţi ascundeau crâmpeiele de cer, să nu le văd strălucirea de bucurie şi chemarea timidă, plină de dorinţă feciorelnică...
Tu nu ai nevoie de trepte pentru a urca ori a coborî spre mine. Eu nu sunt mai înalt ori mai scund ca tine şi nu strălucesc niciodată mai mult. Lasă-ţi mâinile să mă cuprindă sălbatic, să se caţere lianele tale pe trunchiul încă verde, ce te primeşte şi te-ncătuşează protector cu ramurile-i pline de dragoste ascunsă-n frunzişul des şi-n tăcutele cuvinte, care dau liber ochilor şi buzelor să-şi exprime bucuria de a te admira, de a te atinge în cele mai năvalnice porniri de amor descătuşat. Lasă-ţi vioara trupului mlădios să primească atingerea arcuşului întins, să vibreze şi să anunţe păsările cerului cât de mult doreşti şi iubeşti!
Ştiu ce este în sufletul tău, când taci şi când vorbeşti. Ştiu ce este-n inima ta când te privesc şi când dorm, când sunt lângă tine ori departe de tine. Ştiu cum tresari la primele şoapte prin care te chem. Ştiu când mă visezi...
Sunt lângă tine mereu. Sunt şi când mă aflu departe. Gândul meu este veşnicul prizonier al gândului tău şi folosesc, împreună, aceleaşi căi de comunicare, intersectându-se de zeci de ori în fiecare zi şi noapte.
Cheamă-mă, iubito! Cheamă-mă în orice clipă şi voi veni la tine!
Cheamă-mă….


autor,
Marian Malciu
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

CÂNTECUL CULORII ÎN MIJLOCUL TOAMNEI

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Oct 24, 2011 2:03 am

Dacă-mi amintesc bine, cred că ziua de miercuri, 12 octombrie, a fost ultima dintr-o săptămână de vară în mijlocul toamnei, cu temperaturi de treizeci de grade celsius. Mă acomodasem destul de bine cu variaţiile de temperatură, dar nu credeam să se treacă atât de brusc la valori ce abia atingeau jumătatea celor din zilele precedente. Eram încântat că voi avea condiţii excelente pentru o plimbare prin capitală, planificată pentru o săptămână, în care includeam participarea la două lansări de carte.
Invitaţiile mă bucurau mult şi îmi pregătisem bagajul cu mare bucurie şi, sincer vorbind, cu deosebită satisfacţie la gândul că voi reîntâlni prieteni dragi şi voi cunoaşte pe alţii din lumea virtuală a internetului. Doream să plec cu trenul de la prânz. Aveam suficient timp să-mi vizitez copiii şi să stăm de vorbă, să mă plimb şi, poate, să trec pe la rubedenii.
Atâta doar că vremea s-a schimbat. În jurul orei la care era planificată plecarea, temperatura scăzuse, surprinzător de repede, cerul îşi pierduse limpezimea şi un vânticel rece dădea de ştire că nu-i de glumit cu toamna grăbită să-şi intre în drepturi. Am trecut imediat la consultarea buletinelor meteo. Nu am crezut în valorile furnizate de internet. Erau prea alarmante. Am aşteptat primele ştiri la televizor, butonând pe toate canalele, nerăbdător. Se confirmau datele în posesia cărora intrasem deja. Trebuia să-mi revizuiesc ţinuta pregătită. Era de vară. În plus, doar o geacă subţire, uşoară. Am amânat plecarea. Oricum, pierdusem trenul…
Am părăsit Slatina pe o vreme rece, în comparaţie cu cea din ziua precedentă, chiar dacă cerul era senin. Noaptea fusese neaşteptat de frig. Nu dădusem crezare prognozelor meteo şi, în drum spre gară, regretam acest fapt. În tren am avut căldură. Era plăcut şi uitasem avertismentele. În Gara de Nord era mai frig ca la Slatina. Am traversat peronul gării şi m-am urcat în primul taxi găsit în staţie.
În ziua următoare, vineri – 14 octombrie 2011, temperaturile nu depăşeau 10-12 grade. Noaptea precedentă plouase. Cerul era acoperit de nori ameninţători. A plouat puţin şi după prânz, cel puţin în cartierul Militari, unde mă stabilisem, la fiul meu. M-am îmbrăcat cu tot ce aveam mai gros în valiză şi am plecat, cu aproape o oră mai devreme, rememorând datele din ultimul mesaj al prietenei mele, Loreta Popa: „vineri, 14 octombrie 2011. Începând cu ora 18.00, la sala de festivităţi a Colegiului National Gheorghe Şincai din Bucureşti. Mergi cu metroul până la Piaţa Unirii, schimbi magistrala şi de acolo la staţia Tineretului. Cum ai ieşit, chiar în faţa Parcului este Colegiul Şincai, mare şi frumos”.
Cunoşteam zona foarte bine. Era în lucru pe vremea în care mă aflam în capitală, la studii. Ştiam unde este amplasată clădirea acelui liceu şi folosisem metroul pe acea linie, dar cu peste douăzeci de ani în urmă. Drept urmare, aveam emoţii. Îmi era teamă să nu întârzii la eveniment, dar nici relaţii suplimentare nu am cerut. Am urmat traseul recomandat şi a fost foarte bine. Ieşind la suprafaţă, am constat că tremur. Nu de emoţii ci de frig. În metrou transpirasem, dar pe scări, în urcare, era un curent rece şi puternic, care m-a făcut să cred că urc direct în iarnă. Am făcut recunoaşterea zonei, vizual, de pe loc şi am văzut clădirea impunătoare a liceului, dincolo de intersecţia mare, extrem de circulată la acea oră. Era partea spate a edificiului de învăţământ şi nu eram sigur că este locaţia în cauză.
Aşteptând culoarea de trecere la semafor emoţiile mi-au dispărut. La un pas de mine se oprise un bărbat drăguţ, între două vârste, cu mustăcioară şi ochi luminoşi, care purta o chitară aflată în husă, însoţit de o doamnă frumoasă, brunetă, ce ţinea în mână un buchet elegant de flori. Până să pornim în traversare, s-a alăturat grupului compact de pietoni un alt bărbat, de vârstă apropiată primului, cu părul lung, uşor ondulat, căzându-i pe umeri, mustăcioară şi puţin „cioc” pe bărbia-i hotărât conturată. Purta şi el o chitară, tot în ambalaj specific, atârnat pe umărul drept. Conversa cu o doamnă deosebit de plăcută, cu părul blond-şaten, care proteja grijulie buchetul de flori, atentă să nu fie deteriorat de alt grup de pietoni ieşiţi din staţia de metrou. Mi-am dat seama că îi cunosc pe cei doi bărbaţi, dar nu-mi puteam aminti numele lor. Eram convins că merg acolo unde intenţionez şi eu să ajung. Între timp apăruse culoarea verde a semaforului. Am pornit liniştit, urmând cu încredere „calea” chitarelor.
Intuisem bine. Cei patru m-au condus în faţa intrării principale a liceului, unde au fost întâmpinaţi cu larmă mare de mai multe persoane, bărbaţi şi femei, care se aflau acolo. Am recunoscut pe actorul Eugen Cristea şi soţia sa, Cristina Deleanu, pe care i-am salutat cu respectul cuvenit. Îi cunoscusem personal la o altă lansare de carte a Loretei Popa, anul trecut, în sala mică a Teatrului Nottara. Am rămas acolo cât să fumez o ţigară şi să fac o fotografie statuii din faţa clădirii.

Se făcuse ora 18.00. Grupul de afară se mărise şi dialogurile se înteţiseră, în ciuda vântului rece care accentua senzaţia de frig. M-am retras şi am pătruns în holul de la intrare, spaţios, curat şi călduros Am întrebat agentul de pază unde este sala de festivităţi. Era chiar în faţa mea. Am urcat agale treptele străjuite de balustrade şi am pătruns în sală. Am rămas impresionat de mărimea ei şi de bogăţia lămpilor de iluminat, dar nu am avut timp să o studiez în detaliu şi să observ persoanele ce se foiau printre staluri ori rândurile de scaune. M-a întâmpinat Ema, fetiţa Loretei şi ne-am îmbrăţişat strâns, cu bucuria revederii strălucind în ochii noştri. Alături, Loreta Popa, mă aştepta cu braţele întinse.
- Draga mea, sunt încântat să te revăd şi îţi doresc să ai succes deplin. Regret, nu am avut timp să-ţi caut flori, dar ţi-am adus „Urme de dragoste”, să nu mă uiţi…
- Tăunul meu drag, nu de flori am nevoie ci de tine, de prezenţa ta, de încurajările tale. Privirea ta mă încarcă pozitiv. Ştiai asta!
Ne-am îmbrăţişat, ne-am sărutat şi ne-am privit lung. Loreta strălucea de bucurie, dar şi emoţia se citea din plin pe faţa ei. A primit cartea şi m-a recompensat cu altă îmbrăţişare, spontană, aşa cum am cunoscut-o cu câţiva ani în urmă. Ochii Emei începuseră să se umezească de drag, privindu-ne. Am luat-o de mână şi am plecat spre rândurile din faţă. Grupul de afară intra în sală şi trebuia să-i las Loretei spaţiu şi timp pentru a-şi primii prietenii.
M-am aşezat pe rândul trei, la margine, lângă scaunul pe care se afla geanta Loretei. Am stat puţin de vorbă cu Ema şi priveam fugitiv, din când în când, persoanele risipite pe scaune prin toată sala aceea uriaşă. Mi-a vorbit despre şcoală, în general, entuziasmată. Se simţea în vocea şi privirile ei că-i place învăţătura.
- Ştii? La franceză am obţinut trei de „foarte bine”…
- Nu, nu ştiam, dar te cred şi mă bucur mult, draga mea! Felicitări!
- Mulţumesc! … Îmi plac toate materiile, a precizat ea , răspunzând la întrebarea ce i-am pus-o. Îmi place şi istoria, româna, muzica…
După alte câteva fraze, s-a scuzat şi a plecat spre mama ei, care era asaltată de un alt grup de prieteni sosiţi atunci. Aveam senzaţia, care acum este certitudine, că fetiţa cunoştea aproape toate persoanele care au răspuns invitaţiei. M-am aşezat pe scaunul meu şi mi-am pregătit aparatul de fotografiat, în aşteptarea spectacolului promis de Loreta, pe care-l denumise după titlul cărţii sale: Cântecul culorii. Am făcut câteva poze, încercând să prind cât mai multe din cele peste o sută de persoane prezente în acel moment, dar răzleţite în grupuri. Atunci am remarcat prezenţa doamnei Margaretei Pâslaru şi m-am bucurat mult să constat că este aproape neschimbată. Era elegantă, frumoasă şi modestă. Un pic mai târziu aveam să o descopăr pe doamna Sanda Ţăranu şi pe domnul Cristian Ţopescu, două persoane pe care le îndrăgesc de câteva zeci de ani pentru eleganţă, stil, prezenţă de spirit, cultură, verticalitate.

Am fost întrerupt de vocea şi privirea luminoasă a unei doamne ce se apropiase de mine cu braţele întinse pentru îmbrăţişare. Surprins şi nemulţumit că în acea clipă nu am recunoscut-o, am răspuns gestului său şi am invitat-o pe scaunul de alături. Mi-am amintit că o cunosc de la alt eveniment literar-artistic organizat de Loreta Popa, că a scris o carte, că am comentat undeva, pe net, ceva din scrierea sa. Dar numai după ce a vorbit ea puţin, i-am zis pe nume… în gând! Nu am dorit să realizeze confuzia mea. Sper că am reuşit.
Doamna Laura Matache era cu fiica ei, Daniela, pe care mi-a prezentat-o. M-a uimit asemănarea generală, mai puţin la culoarea părului; Laura, ca toate blondele, avea părul de culoarea paiului de grâu copt, pe când Daniela, fetiţa apreciată de ochii mei că ar avea în jur de cincisprezece ani, îl avea castaniu, spre negru-roşcat, puţin mai lung, căzut pe umeri, în acelaşi stil ca la mama ei. De altfel, pieptănătura era după acelaşi model.
M-am întreţinut mult cu Daniela, după ce le-am fotografiat alături. Păreau ca sunt surori. Am fost surprins să aflu că fata este în ultima clasă de liceu, deci nu am ştiut să-i apreciez corect vârsta. A râs când i-am spus că arată atât de puştoaică.
Pe neaşteptate, spectacolul a început.
Loreta Popa, urcată pe scena luminată excelent, ne-a captat atenţia. Cu toată emoţia ce părea că o covârşeşte, s-a adresat publicului cu dezinvoltură şi cu deosebită căldură sufletească emanată din cuvintele sale şi pornită să învăluie întreaga asistenţă. A fost primită cu aplauze şi după ce a reuşit, aproape învinsă de emoţie, să mulţumească celor ce au răspuns chemării sale şi să prezinte o mică parte din cei mai buni prieteni şi personalităţile prezente, a fost răsplătită cu alte aplauze.
La invitaţia ei a urcat pe scenă acel bărbat pe care-l observasem la trecerea de pietoni. Mi-am amintit numele lui cu o clipă înainte de a-l pronunţa Loreta: Ovidiu Mihăilescu. A salutat cu obişnuinţa celui cunoscut şi apreciat de public şi ne-a încântat cu vocea sa clară şi cu sunetele pline de melancolie ale chitarei. Când a interpretat „Ploaie albastră” sala părea că se încălzeşte mai mult decât reuşise Loreta s-o facă. Atunci am recitit titlul cărţii pe care tocmai îl frunzăream: „Cântecul culorii” şi am simţit că spectacolul este menit să convingă despre necesitatea existenţei acelui element comun care defineşte viaţa. El este nevăzut, dar perceput cu inima şi simţit cu sufletul: iubirea! Iubirea care uneşte toate fiinţele prin fire nevăzute şi care, o dată conştientizată, ne poate limpezi şi orienta înspre Creatorul tuturor, a cărui oglindă suntem în această lume. Nu trebuie să uităm că frumuseţea lucrurilor este o scânteie, o sclipire din frumuseţea Divină şi că "toată darea cea bună este de sus, pogorându-se de la Părintele luminilor" (Iac. 1,17).
Iar astfel de „lumini” se oglindesc în expresii şi imagini din cartea amintită, aşa cum am descoperit în muzica şi cuvintele celor care au vorbit despre Loreta Popa şi creaţia sa..
Aşa cum m-am convins pe parcurs, ascultând şi privind, fredonând în gând ori citind titluri şi fragmente de poeme, Loreta şi-a propus să aducă limbajul cuvântului şi graiul culorilor aici, cu ocazia lansării de carte, pentru a le învălui în acordurile sensibile ale muzicii. Presupun că nu i-a fost deloc uşor, dar a gândit adânc, şi-a cercetat amintirile şi din ele a cules prietenii pe care i-a chemat să cânte, împreună cu ea şi cu publicul, iubirea aşternută de ei în pictură, muzică, poezie, teatru, film ori televizune…
Paginile cărţii poartă picturi, într-o armonie firească, care vorbesc despre text, despre subiectul acestuia, întărindu-l, nuanţându-l ori înfrumuseţându-l.
Pictorul Carmel Georgescu – fericitul deţinător al Premiului I la Concursul National Ion Irimescu, februarie 2011, a adus în pagini toate culorile cu numeroaselor lor nuanţe, a creat forme diafane şi a trasat linii subtile care să danseze, într-un simbolism adesea ermetic ori deosebit de expresiv, în privirea şi cuvintele cititorului…
El se „agaţă” cu forţa sa creatoare de gândul autoarei, îi simte stările sufleteşti transpuse în cuvinte, durerile şi bucuriile, trecându-şi penelul prin nuanţe de culori pline de farmec, care-i trădează dragostea de oameni şi lumină, de prieteni şi flori, de soare şi apă…
Nu ştiu şi nici nu doresc să aflu ce a fost mai întâi: scrisul ori pictura. Important este că Loreta şi Carmel au văzut aceeaşi lumină şi au înţeles-o, convingându-ne că numai sufletele legate la unda primordială pot face asta. Aşa s-a întâmplat şi sub titlul „Frunzele copacilor, căzute în alte vieţi”, unde scriitoarea „pictează” în cuvinte: „Mi-au ruginit mestecenii din apropiere şi lumina curge în noiembrie acesta de vis din coaja lor albă. E o nebunie de culori aşternută pe pământ şi pe copacii atinşi de toamna ameţită de iubirea vântului nici bruma nu găseşte loc să se ascundă. Fiecare copac are amintiri sculptate în adâncuri”.
Şi, parcă pentru a provoca imaginaţia pictorului ori din dorinţa de a împărtăşi momente de iubire omului-prieten, continuă: „Nici nu ai ghici ce iubiri de demult sunt scrijelite în trunchiurile lor. Nici nu ai ghici ce de argint luceşte printre crengi. Peste noi nu mai au de unde să cadă frunze şi vârtejuri de culori ne ameţesc în drumul spre locul unde am hotărât să ne completăm cu roua fierbinte de plâns dulce. Şi lacrimi ne călăuzesc la uşa întredeschisă a sorţii”.
Pictorul a înţeles şi a făcut ca penelul său să transpună totul pe pânză şi, firesc, de acolo pe pagina cărţii, dar a adăugat elemente şi nuanţe pe care privitorul nu le-a înţeles din cuvinte, a completat tabloul scriitoarei, înfrumuseţându-l cu metafora artei lui. În plus, a adus lumină în „frunze şi vârtejuri de culori”, să fie călăuză în locul lacrimilor…

Publicul ascultă în tăcere, simte şi trăieşte momentul zugrăvit în cuvinte şi culoare şi, mai întâi timid, răsplăteşte cu aplauze munca iubitorului de artă, fie el mânuitor de peniţă ori de penel.
În aşa atmosferă s-a desfăşurat spectacolul, mai departe, după microrecitalul lui Ovidiu Mihăilescu, până la final.
Am remarcat căldura sufletească şi bucuria manifestate în frumoasele cuvinte şi întreaga atitudine a doamnei Eugenia Rădulescu, fostă dirigintă a autoarei cărţii lansate. Domnia sa, vizibil emoţionată, a subliniat: „Loreta Popa este eleva pe care am iubit-o cel mai mult în cei patruzeci de ani de învăţământ… Am îndemnat-o să scrie poezie. Era sensibilă, născută parcă anume pentru literatură… Am venit aici să trăiesc împreună cu ea şi cu prietenii săi bucuria reuşitei. Sunt mândră că mi-a urmat sfatul şi o felicit cu toată dragostea!”
Vorbitoarea a emoţionat întreaga asistenţă şi, cât se poate de firesc, pe cea aflată în centrul atenţiei, care a afirmat în cuvântul de mulţumire: „Doamna dirigintă Eugenia Rădulescu a reprezentat un model pentru mine… Vă mulţumesc şi vă iubesc!” Nici că se putea mai frumos…
Într-o manieră proprie, cu limbaj sensibil şi pitoresc, poetul Daniel Dumitru Darie – cel ce se caracterizează ca fiind „un simplu om”, în doar două versuri: „Sunt doar un om, cu tot ce mi-a fost dat, / Sunt doar un om ce poate fi uitat.” – a făcut o reuşită prezentare a cărţii „Cântecul culorii” şi a subliniat o parte din valenţele literare ale autoarei.
Poetul nu a uitat să o încurajeze, subliniind puterea creatoare pe care o are Loreta Popa în poezie ori în proză şi nu numai.

Dacă poetul s-a adresat publicului de lângă Loreta, care-l privea şi-l asculta plină de curiozitate şi încântare, a venit momentul în care Jul Baldovin să urce pe scenă pentru a „vorbi”, împreună cu a sa chitară, despre iubire şi frumos. Printre alte piese a cântat „Frumoasa-i”, cea aşteptată cu interes şi plăcere de publicul ce părea că admiră zborul fluturilor albaştri evocaţi de interpret.
Vă imaginaţi cu ce bucurie şi aplauze meritate au fost primite şi apreciate melodiile care au urmat în duet cu Mircea Vintilă!
Vocile lor, clare şi plăcute, au atras în multe momente publicul să ţină ritmul prin bătaia palmelor, precum s-a întâmplat şi după ce Mircea Vintilă a rămas singur pe scenă şi a interpretat melodii dragi din timp trecut, dar neuitat. Fondatorul grupului „Pasărea Colibri” - împreună cu Mircea Baniciu, Florian Pittiş şi Vlady Cnejevici – a adus în sală şi cântece mai noi, regăsite în albumele lansate după anul 2000, făcând ca ieşirea sa din scenă să fie regretată de întregul auditoriu.
În timp ce-l salutam aplaudându-l încă şi-i întorceam zâmbetul ce-mi adresase trecând pe lângă mine, de cealaltă parte a scenei se apropia actriţa Cristina Deleanu, la fel de fermecătoare cum o văzusem la Teatrul Nottara. După ce a aşteptat să înceteze aplauzele care au întâmpinat-o şi la care am contribuit cu mare drag, şi-a început cuvântul printr-o introducere plină de umor, în stilul său caracteristic prin care a cucerit multe săli de teatru pline de admiratori.

Când a început să citească „Iubire mută”, sala a amuţit. Vocea sa limpede mângâia sufletele şi le umplea de emoţie cu alese intonaţii în care cuvintele se scăldau pline de iubire… mută…”.„Nu ştiam că te pot aştepta atât. Nu ştiam că am atât de multă nevoie de tine. Nu ştiam că pot rămâne trează doar ca să văd când vii. Nu ştiam că pot fi completă întâlnindu-te pe tine. Suflet drag, ştiu acum atât de multe. Ştiu că e iubire adevărată ce simt. E infinită, e necondiţionată, e reală şi mai ales… e mută!”.
Actriţa simţea cuvintele ca fiind vii, adevărate, trăia rostul lor şi le rostea ca şi când îi aparţineau, le nuanţa cu patos şi evlavie, iar vibraţia sunetelor finale a persistat în sala întreagă clipe lungi de tăcere mută. Nu ştiu dacă a avut emoţii. Domnia sa ştie atât de bine să-şi ascundă asemenea stare! Dar se observa că a fost pătrunsă de fiorul iubirii pe care o declamase cu adâncă duioşie şi căldură sufletească. Mi-a plăcut atât de mult încât am uitat să o fotografiez! (am luat foto cu „împrumut” din albumul Loretei). O priveam cu admiraţie şi nu mă puteam supăra că nu am avut curaj să cer permisiunea să citesc un fragment. Mă simţeam prea mic după lectura unică a doamnei Cristina Deleanu…
Răsfoisem o mare parte din carte şi-mi alesesem poemul în proză „Frunzele copacilor…” Era un text scurt, pe care-l socoteam sublim, doar pe o pagină tipărit, sub pictura deosebit de expresivă a lui Carmel Georgescu. Îndrăznesc să vă prezint doar un fragment. Sunt sigur că veţi fi de acord cu aprecierea mea: „Nu se mai frământă liniile din trunchiurile copacilor de acum. Ei doar ne-au deschis calea spre uşa iubirii, iar patul nostru a fost colorat de frunzele lor. Şi mâinile tale au mângâiat fiecare frunză, iar gura mea le-a sărutat în parte tot la fel. Şi mirosul lor ne-a rămas pe treptele de la intrarea în inima atinsă de dor… Mirarea nu ne mai păşeşte peste trupuri, nici întrebările nu mai colindă de acum, căci doar iubirea mai poate face să crească noi muguri în copacii ce-şi trag seva din frunzele căzute acum câteva vieţi… Acum nenumărate toamne… dar parcă nicio altă toamnă nu fost mai frumoasă precum cea de Astăzi, de Acum…”.
Adevărat, am fost influenţat de privirea Lilianei Hanganu, pe care am citit-o ca fiind dezaprobatoare, chiar dacă sunt convins, acum, că ea nu ştia în ce scop frunzăream eu cartea. O ascultase cu aşa mare plăcere şi atenţie pe Cristina Deleanu, încât am fost convins că a gândit ca mine: nimeni nu se poate ridica la înălţimea Cristinei, indiferent de timbrul vocii sale ori de intonaţia ce ar da-o poemului prezentat!

Liliana se strecurase lin prin sală, până la mine, ca o adiere de vânt la început de toamnă târzie, cu puţin timp în urmă, când la microfon încălzea sala vocea lui Mircea Vintilă. O remarcasem puţin mai devreme, pe un scaun din imediata apropierea a încântătorului purtător de cuvânt al Poliţiei Române, domnul Christian Ciocan, în timp ce făceam fotografii. Atunci am avut senzaţia că este una din bunele şi apreciatele mele prietene virtuale de pe „Netlog”, dar pentru că în pozele de acolo nu avea ochelari, mi-am zis că este doar o asemănare întâmplătoare. Mă aşezasem pe scaun şi aplaudam la finalul unei melodii ce-o fredonam pe stradă cu mulţi ani în urmă. Curios să văd unde s-a aşezat doamna cu ochelari, am întors capul exact în momentul în care ea se oprise şi întindea mâna către mine. Am avut o clipă de uluială. Nu ştiam cine este şi nu am reţinut primele cuvinte pe care le-a rostit, presupun, în chip de salut. Mă întrebam de unde mă cunoaşte şi mă ridicasem, protocolar, s-o întâmpin. Ne-am îmbrăţişat de parcă ne cunoşteam de mult timp şi i-am făcut loc să treacă pe scaunul alăturat. Atunci când s-a aşezat, a deschis nasturii de la bluzon şi a trecut cu o mâna prin păr dezvelindu-şi faţa ovală, proaspătă şi frumoasă, pe care am recunoscut-o.
Era aidoma cum mi-o imaginasem din poze. Ei bine, nu m-am demascat. Am lăsat impresia că am recunoscut-o din prima privire deşi, sincer, mă cam îndoiesc acum că stratagema mea a reuşit. Liliana-Nicoleta Hanganu e prea fină, cu educaţie şi cultură aleasă.. Nu m-ar fi ironizat…
Nu am putut conversa prea mult. Eram atenţi la spectacol şi nu se cădea să deranjăm vecinii spectatori. În schimb, după ce am ascultat „Femeia în albastru”, interpretată cu profesionalismul dat de experienţă, deşi nu prea adâncă în timp, dar şi de talentul înnăscut al grupului „Zari” (Ioana şi Mădălin), ne-am retras subtil şi am mers afară, la o ţigară. Cunoşteam aceşti tineri entuziaşti de la alte spectacole.
M-au impresionat când am auzit că au primit chemarea Loretei, aşa cum ea a mărturisit, în timp ce se aflau departe de capitală, la Vatra Dornei, dar au venit să susţină „Cântecul culorii”, în această frumoasă manifestare literar-muzicală, încărcaţi cu sentimentul de dragoste pentru prietena lor şi pentru invitaţii acesteia.

Pe scările liceului nu eram singuri. Un grup, care s-a răsfirat curând, ajunsese înaintea noastră. Am remarcat prezenţa domnului Christian Ciocan şi, pentru că am o stimă deosebită pentru acest om, am făcut tot posibilul să-l salvez de insistenţele unei ziariste care se făcea că nu înţelege că bietului om nu-i arde de interviuri ori întrebări iscoditoare şi incomode. Ne-am întreţinut cu domnia sa puţin, cât s-au terminat ţigările. Eu nu prea am fost mulţumit de întâlnirea cu Christian. A fost prea rezervat şi deosebit de atent să nu şifoneze cumva imaginea ministrului de Interne, dar Liliana se putea declara satisfăcută. Îi sărutase mâna…! Am rămas noi doi, singuri, să ne depănăm amintirile. Atunci am aflat că nu mai lucrează la muzeul particular „Maria şi Dr. G. Severeanu”, după cum ştiam din conversaţiile în virtual. În prezent este angajata Muzeului Naţional de Istorie a României. Ştiam că este expert numismat, deci nu m-a mirat ascensiunea profesională. O apreciam mult pe această doamnă în spaţiul virtual. Am descoperit în ea fata plină de umor, care avea mulţi prieteni pe internet şi care socializa extrem de repede şi plăcut, dar am simţit şi femeia educată, pasionată de munca ei, cu simţ de răspundere ridicat şi coloană vertebrală ce nu ştie să se plece.
Pentru că vântul rece se înteţise şi terminasem a doua ţigară, ne-am retras în amfiteatru la timp să-l vedem pe Eugen Cristea urcând sub lumina reflectoarelor. Eram bucuros să-l ascult. Mi-a plăcut şi îl admiram, cum aminteam anterior, de pe vremea „măgăruşului”, emisiunea sa de la TVR

În afară de vorbele de duh, actorul ne-a impresionat, ca de obicei, prin vervă, printr-un dinamism invidiat de alţi actori, prin vocea-i plină, inconfundabilă. Şi-a intrat perfect în rol declamând nostalgic şi apoi furtunos „Te iert!”. Finalul a fost zguduitor. De acolo, de sus, s-a adresat Loretei cu propriile ei cuvinte aşternute în acest frumos poem: „Te iert pentru că te iubesc şi recunosc scânteia divină din tine! Şi de câte ori te vei trezi scăldat în lumină să ştii că este de la îngerii trimişi de mine să te vegheze! Te iert, deşi nu mi-ai cerut iertare şi lacrima aceasta rămâne pe genele mele, nu va cădea, căci este mult prea grea!”
A fost impresionant. Aplauze prelungite, meritate…
Nu mi-a fost dat să-mi odihnesc palmele prea mult timp şi nici să termin comentariile în dialog cu buna şi draga mea prietenă Liliana, pentru că a venit Alina Manole şi am fost „nevoit” să o întâmpin cu aplauze. O cunoşteam tot de la Loreta şi-mi era tare drag de ea. I-am apreciat deschiderea totală spre dialog şi prietenie aşa cum i-am apreciat iubirea de frumos, în general, de muzică în special.
Calităţile sale vocale nu puteau decât să dea amploare liniei melodice a cântecelor alese pentru acea seară dedicată cuvintelor şi culorilor iubirii. Iar cu acel text drăgălaş din „Am un pitic”, cu ochii aproape lăcrimând de dragoste şi mulţumire sufletească, a intrat definitiv şi convingător în inima celor care, poate, nu o cunoscuseră până atunci.
Abordând aceeaşi tematică, iubirea manifestată plenar într-o diversitate de cuvinte şi culori, Puiu Creţu – care nu este nici „pui” şi nici „creţ” - a venit să-şi strunească chitara cu mâna sa stângă, ce nu a ridicat Marele Premiu de la Ploieşti , poate, nici acum, dar acompaniază plină de energie „România, te iubesc”!
El şi-a susţinut microrecitalul cu pasiunea şi seriozitatea care-l caracterizează încă de când a devenit fanul muzicii folk, elev fiind.
Firesc, titlul ales special pentru această seară, a fost „Cântec nebun” şi nu puţini au fost spectatorii care au susţinut melodia cu bătăi ritmate din palme.
http://alma-gavril.blogspot.com/2011/04/puiu-c...
Actorul Mircea Tudosa, nelipsit de la manifestările literar muzicale ale prietenei sale de suflet, şi-a ales cu grijă texte edificatoare pentru a le prezenta publicului şi a reuşit la fel de bine cum o făcuse şi în alte împrejurări.
El trăieşte stările sufleteşti evocate de cuvinte, le traversează cu regretul că trebuie să treacă de la una la alta şi pare că suferă ori iubeşte împreună cu autoarea.

Spectacolul s-a încheiat, oficial, în muzica plăcută şi oferită cu dragoste dezinteresată de frumoasa Iulia Em (Mitrea) şi mereu tânărul şi inimosul Titus Constantin Cojocaru. Vocea superbă a Iuliei a alungat oboseala ce părea că se manifestă, după trei ore de spectacol, pe chipul unor spectatori. Mi s-a părut ori nu, am fost atent sau ba, ştiam melodia şi cuvintele ori m-am lăsat furat de tot ceea ce înseamnă Iulia Em, nu ştiu, dar cred că am ascultat şi am rămas impresionat de cântecul „Se plâng de mine îngerii”, în care Iulia se manifestă în plenitudinea calităţilor sale de solist-instrumentist folk.
Am mers împreună cu Liliana către ieşire, dar ne-am adus aminte că nu avem autografele înscrise pe cărţile noastre.
Pentru a evita aşteptarea „la coadă” ca pe vremea tristă a vânzării laptelui la alimentară, am mers alături, lângă uşa de acces în sală.
Ne-am întreţinut cu mai mulţi prieteni, mai mult ori mai puţin cunoscuţi şi am ciocnit paharele de şampanie în numele dragostei şi al prieteniei. Am fost încântat să am, în această împrejurare, ocazia să ofer personal Laurei şi Lilianei şampanie şi fursecuri. Mai apoi, am fost fericit să-mi iau un călduros rămas bun de la Alina Manole. Mai greu a fost să ne despărţim de Loreta şi Ema, fiica sa.. Îmbrăţişări, sărutări, promisiuni şi regrete…

Afară ne-a întâmpinat aerul rece al unei toamne ce părea, doar cu o săptămână în urmă, că a uitat să-şi intre în drepturi. Am mers grăbiţi, înfofoliţi cu puţinul pe care-l aveam cu noi până în staţia de metrou. Acolo era cald, chiar foarte cald. Am călătorit împreună cu Liliana doar până la prima staţie. Aici, pe peron, am avut foarte puţin timp să mai vorbim. Ne-am dat întâlnire peste două zile, duminică 16 octombrie, orele 16, la Clubul Big Mamu. Urma să participăm la un eveniment similar: dublă lansare de carte, Andrei Pavel!
Ne-am urcat în metrouri diferite, pentru direcţii opuse, având în gând şi în ochi, „cântecul culorii”. O rugasem pe Liliana să-şi scoată ochelarii şi, doar printr-o singură privire, fugitivă, am intrat în crâmpeie de cer senin de toamnă şi-n valurile mării învolburate de acelaşi anotimp…


A consemnat pentru dumneavostră,
Marian Malciu

Cine doreşte să vadă fotografiile introduse în textul acestui reportaj, poate vizita această pagină:
http://ro.netlog.com/TAUNUL/blog/blogid=1361549#blog
Regret sincer că nu am reuşit să învăţ metoda de postare a fotografiilor aici...!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Oct 24, 2011 5:35 am

Maestre...Ai reusit sa ma teleportezi in atmosfera de la lansare..E drept ca toamna asta lunga slaba si zaluda te-a facut un pic melamcolic...Este o lume pe care nu o cunosc...deoarece ing.ii o gasesc abia cand ajung la pensie.... imi place si imi sunt dragi oamenii din aceasta lume, dar ma simt stingher in ea, deoarece nu stiu cum sa o abordez...si pentru faptul ca sunt un introvertit.... poate si mai putin initiat...
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Oct 24, 2011 5:41 am

Se pare ca sunt un profesor prost daca nu am reusit sa fiu destul de explicit in teoria postarii pozelor pe forum...pe care din cate imi amitesc ti-am trimis-o
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Luceafarul

Mesaj Scris de MARIANA BENDOU la data de Sam Oct 29, 2011 4:39 am

"Călătorul vrea odihnă
şi de foame un sărut,
vrea iubirea ta în tihnă
şi privirea-ţi de băut..." Laughing
Frumoasa declaratie, domnule Marian.V-am citit cu drag...
avatar
MARIANA BENDOU

Mesaje : 73
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 52
Localizare : Onesti

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Oct 29, 2011 5:01 am

Mulţumesc mult, dragă Mariana! Mă bucur mult, mult de tot, că ai intrat aici şi ai citit... iar "declaraţia" ta mă onorează!
Vrei s-o postez şi la tine pe Facebook?
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Noi 15, 2011 5:10 am

Mult succes la lansarea volumului "Urme de dragoste"

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

SUB IMPERIUL FRICII

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Noi 25, 2011 6:48 am


Cu mapa sub braţ şi cu mâna liberă pe clanţa uşii de la biroul în care făcuse ordine înainte de a pleca acasă, judecătorul Preoteasa fredona liniştit ultima melodie pe care o ascultase, cu întreruperi, la Radio România Actualităţi. Sunetul strident al telefonului de serviciu l-a amuţit într-o fracţiune de secundă. A ridicat mâna de pe clanţă şi a rămas într-o aşteptare plină de speranţă. „Poate că mi s-a părut… O, nu!, Nu la ora asta, te rog!” a exclamat el înciudat când a realizat că telefonul sună insistent la intervale egale. A aruncat mapa pe un scaun şi a ridicat receptorul.
- Da, vă salut… eu sunt…. Cum? La ce oră? …. Bine, domnilor, dar nu puteţi să-i aduceţi acum, imediat?... Lasă-mă bre în pace, că aşa procedaţi mereu, ce dracului!... da, bine, păi să rămân eu, n-am ce să mai fac acum… Sunt singur, văd eu cum rezolv… Bine, bine, vă salut!
A trântit receptorul cu furie şi s-a uitat la ceasul din perete. „Sunt cretini oamenii ăştia, băi frate! Le era greu să spună ceva mai devreme… Ei, nu ştiau! Ştiau, dă-i în mă-sa de zevzeci! N-are poliţia maşini să-i aducă mai repede... Şi dacă-i aduce după 12 noaptea, ce paştele mamei lor mai vor? Ies din termenul procedural. Treaba lor, dar… pe cine chem eu acum, e problema. A plecat toată lumea. Normal, e trecut de ora 17.00. Să văd cine e planificat la permanenţă pentru azi… Hm! Mda, după planificare ar fi Paraschiv, dar face naveta. Până ajunge… Ia să văd ce face fata asta, Alina! E mai operativă şi sunt obişnuit să lucrez cu ea. Poate refuza, e dreptul ei… Să văd dacă mai e în birou, că ea pleacă ultima, de regulă”.
- Ce faci, domnişoară, nu ai reuşit să pleci acasă până acum? a întrebat-o pe fata ce tasta de zor la computer, încercând să pară îngrijorat, imediat ce a pătruns în încăpere fără a mai aştepta vreun răspuns la bătaia înceată în uşă.
- Nu s-a putut, domnule jude, ştiţi prea bine câte dosare am de finalizat după şedinţa de ieri…
- Ei, vreo sută doar… Floare la ureche pentru experienţa şi valoarea dumitale! a exclamat el laudativ şi cât se poate de mieros, evitându-i privirea.
- Da, sigur că da, floare la ureche, de parcă nu aţi şti câte trebuie de făcut la fiecare în parte… dar dumneavoastră de ce nu aţi plecat? Nu aţi terminat de redactat motivările soluţiilor date în dosarele din şedinţa trecută?
- Ei, cum dracului să le termin? Nu ştii câte sunt? Crezi că eu…
- A, da? Sunt multe la dumneavoastră, dar eu trebuia să le termin oricum, nu? Adică să lucrez toată noaptea aici, se pare, l-a întrerupt fata destul de curajoasă, cu uşoară tentă de umor în voce.
- Hai, lasă asta, te rog. Uite că, pe nepusă masă, am primit o propunerea de arestare preventivă a unui lot de reţinuţi. Te rog să rămâi cu mine să rezolvăm repede…
- Cu tot respectul, domnule jude, vă anunţ că de permanenţă este … da, colegul meu Paraschiv. Să-i dau eu telefon ca să-i spun ce bucurie mare-l aşteaptă ori îl onoraţi dumneavoastră personal?
- Domnişoară Alina, noi doi suntem un complet şi… dacă tot eşti aici, te-am rugat să… Ştii, ăia pot pica în orice moment, eşti de acord? Paraschiv al nostru poate a ajuns acasă, ori poate nu are cu ce reveni în timp util. E o situaţie delicată, sunt de acord. Te înţeleg şi pe dumneata… Voi ruga poliţiştii din escortă să te ducă acasă după ce terminăm… Doar acum zece minute m-a anunţat procurorul Zapciu. Ştii cum se pune problema şi la Parchet…
- Da, ştiu… Dar mai ştiu că-mi vuieşte capul deja şi abia mă ţin pe picioare. Ştiţi dumneavoastră că azi n-am avut timp nici să mănânc? a încercat domnişoara grefier să-l îmbuneze pe judecătorul în ai cărui ochi o luminiţă liniştitoare se aprinsese pentru o clipă.
Vocea ei era mai ştearsă şi ochii obosiţi nu-l mai priveau acuzator. Nu mai aveau însufleţirea ce-o caracteriza. A simţit-o că va ceda , că va înţelege situaţia creată. A privit-o atent, cu milă şi recunoştinţă. „Adevărul este că fata asta munceşte mult şi corect. N-are parte nici de weekend. Vine să-şi finalizeze lucrările. N-are restanţe aproape niciodată, sărăcuţa de ea! Îmi pare rău, dar n-am ce-i face acum”. Şi-a mutat privirea pe maldărul de dosare de pe birou şi i-a vorbit aproape în şoaptă:
- Voi ruga pe cineva să dea fuguţa să cumpere ceva de mâncare. Ştiu cam ce-ţi place… Mulţumesc, Alina! Sper să scăpăm repede de ei. E vorba de un grup de patru sau şase. Nişte hoţi amărâţi, se pare.
- Dar n-am zis că rămân, domnule jude! a exclamat Alina cu nemulţumire-n voce. Sigur, tot în boul care trage daţi cu biciul, nu realizaţi că sunt epuizată…
- Gata, fata tatii, gata cu lamentările. Trebuie s-o rezolvăm, ce naiba să facem dacă tot suntem aici? Te anunţ eu când vin împricinaţii, dar până atunci îţi trimit ceva de mâncare. Ceva bun care să-ţi dea putere, a adăugat el împăciuitor în timp ce se retrăgea spre uşă.

Holurile judecătoriei erau pustii. Se auzeau doar vocile jandarmilor de la uşa de acces în clădire şi, din când în când, aspiratorul mânuit de femeia de serviciu pe ici pe acolo. Ea era obişnuită cu mătura şi făraşul. Chiar făcea mai curat cu aceste ustensile, dar nu ajungea la pânzele de păianjen de la muchiile de sus ale pereţilor şi nici printre dulapurile metalice pe unde se aduna praful după scurte perioade de timp. Când nu se auzea trebăluind, era semn că şi-a băgat nasul prin hârtiile ce zăceau pe birouri. Era tare curioasă tanti Nuţa, mai ales în zilele de salariu. Căuta fluturaşii cu sumele de încasat la fiecare în parte, ca să aibă subiect de bârfă în exclusivitate cu prietenele ei. Nu rămâneau de la întreg personalul, dar era suficient să găsească de la un grefier şi un judecător sau de la o arhivară, ca să poată face comparaţii şi să ducă vorba în afara instituţiei.
Procurorul Zapciu a apărut cu puţin înainte de ora 21.00 şi l-a găsit pe judecătorul Preoteasa îmbufnat, cu capsa pusă, lucrând prin dosarele aşezate într-o anumită ordine pe biroul său. N-a apucat nici să mai salute. A fost luat în primire cu vorbe şi expresii pe care nu le mai băga în seamă de multişor poveste. Se obişnuise cu ele. După ce judele s-a calmat cât de cât, i-a înaintat referatul cu propunerea de arestare preventivă a unui număr de patru indivizi ce operaseră în grup organizat pe raza a mai multor localităţi timp de aproape două luni.
După ce judecătorul Preoteasa a răsfoit cu furie crescândă paginile, încercând să reţină cât mai multe date din cele înşiruite acolo, s-a ridicat atât de brusc de pe scaun, încât l-a răsturnat înapoia sa lovind peretele. A început să înjure. Nu se ştie pe cine. Poate pe procuror, pe cei în cauză, scaunul cu pricina ori ziua aceea în care toate planurile lui de după amiază se năruiseră.
- Avocat au tâlharii ăştia, domnule procuror? De ce n-ai venit cu el până la ora asta? Da, e prea devreme, aşa poate ţi se pare…
- Văd că eşti tare cătrănit. Sigur că au. L-am anunţat imediat după ce am vorbit cu dumneata. E din oficiu, ştii bine cum merge treaba şi pe acolo, ce naiba! l-a întrerupt procurorul, destul de iritat de primirea ce i se făcuse, mişcându-şi mâna dreaptă în aer ca pe o pendulă l a fiecare grup de cuvinte în parte. O să apară şi el curând. Linişteşte-te, te rog, ca să poţi aprecia obiectiv propunerea noastră, a adăugat el după o scurtă pauză destul de împăciuitor.
Judecătorul a luat referatul şi a plecat spre biroul grefierilor fără să mai răspundă. Doar ochii îi vorbeau. A nemulţumire, a supărare şi a furie. A deschis larg uşa şi a fluturat hârtiile până la biroul domnişoarei grefier. Aproape că nu mai avea aer în plămâni când i s-a adresat:
- Poftim, domnişoară, studiază-le ca să ştii despre ce este vorba. Abia acum l-am primit, nu mă privi acuzator. Dă-mi un pahar cu apă, te rog!
S-a aşezat pe scaunul de la biroul alăturat. A băut încet, într-o linişte mormântală. Se auzea numai foşnetul hârtiilor în mâinile fetei care, foarte curând, a scos un caiet din sertar şi a început să-şi noteze câte ceva cu repeziciune. În aceeaşi linişte mormântală. Nu s-au privit şi nu şi-au vorbit. Era fiecare nemulţumit din ceva. Poate din aceeaşi ori aceleaşi cauze. Ştiau să treacă peste o aşa stare de fapt. Nu li se întâmpla pentru prima oară. Se cunoşteau destul de bine şi se respectau reciproc. Formau cel mai bun complet de judecată în acea instanţă. Tăcerea din încăpere a fost risipită de câteva bătăi în uşă.
- Da, intră ! aproape că a ţipat magistratul. Gata, au sosit? l-a întrebat pe procurorul care abia se vedea prin deschiderea parţială a uşii.
- Nu, n-au ajuns. Sunt pe drum, mi s-a spus la telefon. Domnul avocat Alexiu vă roagă să…
- Ce să mă roage pe mine, bre? N-am eu treabă cu avocatul. Ce să caute la mine? Câtă obrăznicie, dom’le! a izbucnit judecătorul Preoteasa sărind de pe scaun cu o vioiciune demnă de invidiat. Am plecat la mine în birou. Să nu mă mai deranjeze nimeni. Domnişoară, după ce termini, dă-i dumneata omului să studieze dosarul până apar şi clienţii domniei sale, a dispus el înainte de a năvăli spre uşa în care procurorul rămăsese nemişcat, uluit de manifestarea nervoasă şi aproape comică a magistratului.
- Domnule jude, eu am terminat cu dosarul… Cu permisiunea dumneavoastră, i-l înmânez de îndată, a intervenit fata în timp ce se ridica de pe scaun abţinându-se cu greu să nu râdă.
- Da? Foarte bine, foarte bine! a mai exclamat magistratul ieşind vijelios din încăpere.
Procurorul Zapciu s-a retras cu iuţeală pentru a-i face loc să treacă, descoperindu-l în acea clipă pe avocatul adăpostit înapoia sa. Exagerat de umil în atitudine, acesta s-a înclinat adânc pentru a-l saluta pe magistratul ce l-a privit de sus săgetându-l cu privirea. I-a răspuns printr-o foarte scurtă înclinare a capului, după care şi-a ridicat bărbia cu semeţie şi a străbătut coridorul în pas vioi până la biroul său. Procurorul şi avocatul au rămas nemişcaţi. Păreau că numără paşii cadenţaţi ai judecătorului Preoteasa zâmbind uşor, unul cu simpatie, celălalt cu teamă şi suspiciune.
- Poftiţi, domnule avocat, intraţi! i-a întrerupt vocea Alinei din meditaţie.
Procurorul Zapciu s-a îndepărtat cu paşi măsuraţi în lungul holului, lăsând cale liberă avocatului să intre în birou.

Deşi uşa era deschisă şi invitaţia a fost auzită, avocatul Alexiu a bătut în tocul uşii după ce a trecut mapa voluminoasă dintr-o mână în cealaltă şi s-a înclinat adânc imediat ce a pătruns în încăpere. Era un bărbat cu puţin trecut de 25 de ani, de înălţime medie şi cam slab de constituţie, îmbrăcat într-un costum subţire uşor şifonat şi purtând în mână o geantă de piele atât de burduşită încât părea uriaşă pe lângă trupul său. I se uscase cerul gurii şi, cu eforturi vizibile, a încercat să se prezinte ceremonios:
- Sărut mâinile, domnişoară! Sunt avocatul Alexiu şi am venit… ştiţi, în legătură cu dosarul… am fost numit din oficiu să…
- Da, da, cunosc, domnule avocat. poftiţi… închideţi uşa şi luaţi loc pentru moment, l-a întrerupt Alina examinându-l cu atenţie. „Ce haios arată! E la început de carieră, se cunoaşte, dar ce naiba o avea în mapa aia de l-a cocoşat mai mult decât este şi fără ea? E clar că nu este însurat. N-ar fi atât de şifonat, săracul de el”. Imediat vă pun la dispoziţie documentele. La ora asta, vă daţi seama, la arhivă nu este nimeni, dar am totul aici, i-a explicat ea în timp ce răsfoia şi punea în ordine un vraf de hârtii. Sper să aveţi timp suficient până vă sosesc clienţii… Semnaţi, vă rog, aici… aşa, da, e bine.
Cum spuneam, nu este nimeni la arhivă, deci le veţi studia aici… Treceţi acolo, vă rog, i-a indicat fata cel mai depărtat birou faţă de cel la care lucra ea. În felul acesta nici nu vă deranjează prezenţa mea. Mi le restituiţi imediat ce terminaţi… dacă nu apar reţinuţii între timp, desigur.
- Vă mulţumesc mult, sărut mâinile! Vă rog să mă scuzaţi pentru deranj… Rămân dator, domnişoară, a îngăimat avocatul în timp ce încerca să ia într-o mână dosarul destul de voluminos aşezat de Alina în faţa lui.
- Nu aveţi pentru ce, domnule. Sunt atribuţiile mele de serviciu… Nu sunteţi dator cu nimic. Ne facem datoria fiecare că doar din asta trăim, nu?
Destul de timid şi emoţionat sub privirea veselă a domnişoarei grefier, Alexiu a scăpat mapa în încercarea de a ridica documentele cu ambele mâini. Dorind să o recupereze imediat pentru a-şi ascunde stângăcia, a scăpat dosarul din cealaltă mână. Două-trei foi s-au desprins şi au plutit câteva clipe în aer. Crispat şi ruşinat, a îngenuncheat pe podea, a prins dosarul cu degetele mâinilor tremurând vizibil şi l-a aşezat pe mapă, apoi a recuperat foile desprinse şi le-a aşezat în dosar. În timp ce cuprindea totul cu ambele mâini, ca din întâmplare a fixat cu privirea picioarele Alinei pe sub birou, tocmai când ea se aşeza şi le trecea unul peste celălalt. Cum fusta era trasă mult în această poziţie pe pulpele goale şi frumoase, ochii avocatului s-au mărit peste măsură, pupilele i-au strălucit şi obrazul i s-a roşit puternic. „Mamă, doamne, ce minunăţie de picioare! E frumoasă rău tipa, dar… nu ştiu, nu am văzut dacă are verighetă. Cred că e de vârsta mea ori mai mică şi, dacă i se zice domnişoară pe aici, înseamnă că....”
- Ce faceţi, domnule avocat? Studiaţi acolo dosarul? l-a întrerupt Alina din meditaţie, chicotind suficient de tare să fie auzită.
- Nu, cum adică… ştiţi, mi-a alunecat… vă rog să mă iertaţi, domnişoară! a încercat Alexiu o explicaţie şi mai multe scuze, dar nu s-a înţeles aproape nimic din bâlbâiala care l-a ruşinat şi mai mult. A reuşit să se ridice şi s-a retras cu spatele până la biroul arătat sub privirile pline de haz şi, în aceeaşi măsură, de compătimire ale Alinei.
A început imediat să cerceteze hârtiile, notându-şi câte ceva pe o coală de hârtie scoasă din geantă. Îşi ţinea capul mult plecat şi strângea din dinţi ca să-şi abţină pornirea de a se uita la fata care lucra liniştită la biroul ei. Avea senzaţia că ea îl urmăreşte în permanenţă şi se temea să-i întâlnească privirea. Nu se putea concentra suficient şi se enerva tot mai rău, supărându-se pe sine. Într-un sfert de oră a terminat şi a repus grăbit hârtiile în ordine. S-a ridicat atent, a apucat mapa cu hotărâre şi a ridicat cu multă grijă dosarul. După câţiva paşi făcuţi în tăcere şi cu privirile-n podea, îmbujorat la faţă şi vizibil emoţionat, a restituit dosarul cu pricina. Din nou a înşiruit mulţumiri şi scuze exagerate, fără a o privi pe Alina, după care s-a retras şi s-a deplasat grăbit spre sala în care urma să-şi intre în rolul oficial de apărător. La uşă a scotocit în geanta-i uriaşă, a scos roba împăturită printre hârtii, a îmbrăcat-o stângaci şi a intrat după ce a încercat să-i ascundă cutele cu podul palmei.

*
La câteva minute după ora 21.30, judecătorul Preoteasa a intrat în biroul Alinei la fel de nervos precum ieşise ultima oară. Era roşu la faţă - semn de mare furie - şi îşi mişca mâinile în permanenţă, dezordonat, ca un robot cu defecţiuni tehnice, în ritmul paşilor grăbiţi ce măsurau podeaua de la un cap la altul. S-a oprit în faţa fetei care citea ceva prin hârţoagele întinse pe birou şi a privit-o în tăcere câteva minute până s-a liniştit.
- Ai văzut şi mata cât e ceasul şi ei nu au mai ajuns? Mama lor de bandiţi! Parcă acum ar alerga poliţiştii după ei… Ce părere ai?
- Eu… nu am nicio părere. Ştiu că trebuie să-i aşteptăm şi ne prinde miezul nopţii aici, la datorie... Dumneavoastră aveţi mult mai multe situaţii de acest gen la activ şi nu ar trebui să vă mai supăraţi, i-a răspuns Alina, cât se poate de calmă, în timp ce-şi aduna hârtiile şi le punea într-o anumită ordine.
- Mda, aşa este! a admis magistratul oftând. Ai studiat dosarul… Ce zici, domnişoară, le dăm drumul ori dispunem arestarea? a schimbat el subiectul conversaţiei în timp ce se aşeza pe scaun.
- Asta e treaba dumneavoastră… Eu consemnez, nu judec şi nu mă pronunţ, domnule jude! i-a răspuns ea zâmbind ironic, dar oarecum complice la încercarea lui de a-i afla părerea. „Hm! El este atât de sigur întotdeauna pe ce trebuie să facă, încât devine caraghios de fiecare dată prin asemenea curiozitate. Cred că mă testează. Vrea să ştie dacă am studiat cazul cu atenţie, hoţomanul!”
- Ei, lasă asta, eşti grefier cu studii superioare, ce naiba! Mâine-poimâine îmi iei locul. Învaţă să iei decizii, că nu se ştie ca va mai fi după criza asta nenorocită manifestată atât de dur în toate domeniile, s-a explicat el zâmbind. „Fata asta poate fi oricând judecător. Are pregătire bună, solidă. De ce oare s-a limitat la funcţia asta nenorocită? E volum mare de muncă, iar stresul zilnic e peste limita suportabilă. Pe zi ce trece se înmulţesc cauzele. Şi penale şi civile, fir-ar să fie de treabă!”
Ea nu a mai răspuns la provocare. Nu era prima de acest fel. Au tăcut amândoi.
Priveau unul spre celălalt fără să se vadă. Aceeaşi linişte de înmormântare de mai devreme a pus din nou stăpânire pe întreaga încăpere. Priveau în gol. Încruntaţi şi cu sufletele pustiite. Vuia îngrijorarea în fiecare. Speranţele de mai bine se năruiau în sufletele lor. Viitorul instituţiei în care lucrau era viitorul lor. Al familiilor lor. Şi al copiilor.
Zgomotele ce pătrundeau de pe coridor şi risipeau liniştea apăsătoare din birou i-a trezit la realitate. Proveneau din multă mişcare, foială şi strigăte scurte, metale lovite între ele şi respiraţii grele ca după o fugă în condiţii de relief accidentat. Erau zgomote pe care numai ei le puteau înţelege fără să vadă de unde izvorăsc.
- Au venit, domnişoară. Merg să-mi iau şi eu roba. Îmbrac-o şi dumneata. Te aştept în birou şi apoi mergem în sală. Mai e puţin până la miezul nopţii. Trebuie să ne facem datoria, a hotărât magistratul şi s-a deplasat către uşă fără grabă, cu paşi târşiţi, parcă îmbătrânit în clipele de meditaţie realizată la adăpostul acelei linişti mormântale ce prevestea parcă o furtună.
După câteva minute a încetat toată zarva de pe holul lung al instanţei. Poliţişti şi civili intraseră în sala de judecată în care avocatul Alexiu îşi revenise din emoţiile prin care trecuse şi moţăia liniştit pe banca de la care urma să-şi susţină punctul de vedere cu privire la soarta celor patru inculpaţi.

Când a intrat în sală judecătorul toţi cei prezenţi s-au ridicat în picioare. Cei patru bărbaţi reţinuţi, cu vârste cuprinse între 26 şi 32 de ani, de înălţime medie, slăbănogi, dar vânoşi, cu priviri agitate pe sub sprâncene, se aflau în ţarcul de lemn amenajat special, flancaţi de doi poliţişti din trupele speciale. În uniformele lor specifice, încătărămaţi şi înarmaţi până-n dinţi, cu cătuşele atârnate de centură, mascaţii păreau a fi uriaşi pe lângă cei patru. Alături de aceştia, de o parte şi de alta, se aflau alţi doi poliţişti, dar în ţinută civilă. Mai alături, în faţa grupului, la jumătatea distanţei de la prima bancă până la piedestalul pe care se afla masa şi scaunul cu spetează înaltă al judecătorului, se afla un jandarm cu trup dolofan, faţă inexpresivă şi sprâncene încruntate ce-şi pipăia la intervale aproape egale bastonul de cauciuc, de parcă se temea să nu-i cadă de pe centură. El a făcut semn din cap grupului pentru a se aşeza, după ce a luat loc şi grefierul la masa sa de lucru din faţa judecătorului.
După momentele de procedură iniţiale, judecătorul Preoteasa i-a întrebat pe inculpaţi dacă ştiu care este motivul pentru care au fost reţinuţi şi aduşi în faţa judecătorului. Au răspuns afirmativ unul câte unul, cu destulă îndărătnicie, trecându-şi privirile duşmănoase de la poliţişti la judecător şi mai apoi către podea. Când s-a trecut la audierea propriu-zisă au început să nege mare parte din faptele comise şi chiar au afirmat că declaraţiile iniţiale le-au scris sub imperiul intimidării şi presiunii exercitate asupra lor de poliţişti.
Judecătorul a adus la cunoştinţă învinuirea pentru fiecare inculpat în parte. Vocea sa străbătea întreaga sală. Cei în cauză l-au privit cu duşmănie când şi-au auzit numele şi porecla. Toţi aveau câte o poreclă ce părea să aibă legătură directă cu fizicul lor ori cu anumite „calităţi” şi deprinderi căpătate în timp: Şoarece, Cobra, Păsărică şi Buldogul.
Acordându-i-se cuvântul, procurorul Zapciu a trecut în revistă referatul cu propunerea de arestare preventivă pentru cei patru inculpaţi. Vocea i s-a înăsprit vizibil în momentul sublinierii necesităţii privării de libertate.
- Dacă furtul în sine poate fi interpretat că nu prezintă pericol social deosebit, atrag atenţia că tâlhăriile săvârşite de inculpaţi, constituiţi în grup în scopul săvârşirii infracţiunilor menţionate, demonstrează că fiecare dintre ei, rămânând în libertate, este deosebit de agresiv şi poate pune în pericol viaţa, integritatea corporală şi siguranţa cetăţenilor. Au acţionat cu discernământ şi sadism, cu premeditare şi în mod organizat. Starea de sănătate a victimelor este grav afectată şi acest aspect vorbeşte de la sine. Avem în faţa noastră infractori periculoşi, care nu ştiu să trăiască într-un mediu social civilizat, dar care pot influenţa ori forţa eventualii martori să nu depună mărturie împotriva lor.
Ultimele cuvinte au fost subliniate de procuror cu mişcarea sugestivă a braţului drept şi degetul arătător îndreptat acuzator spre inculpaţi. Aceştia şi-au plecat capetele ca la comandă, după ce-l ţintuiseră cu priviri pline de ură atâta timp cât timp vorbise.
Poliţiştii au ascultat cu multă atenţie, fără să-şi ia ochii de pe cei patru. După ce procurorul a terminat de vorbit, comunicau din priviri: „S-a ţinut tare! Îmi place omu’… Şi mie… E dur. Să vedem ce hotărăşte judele… Ce crezi?... Nu ştiu, pare cam blând… Vom vedea.”
Alina a consemnat tot ce se vorbise. Nu a scăpat niciun cuvânt. A avut şi timp să mediteze. „Ha, ha, ce hotărât e procurorul! Aşa le trebuie nenorociţilor ăstora. Ia uite la ei ce priviri au! L-ar mânca de viu… Sunt convinsă că domnul Preoteasa gândeşte la fel. Pentru el nu există infractori buni şi răi. Toţi sunt la fel de periculoşi. Şi are dreptate, aşa este.”
S-a dat cuvântul avocatului. Uşor emoţionat la primele expresii, şi-a revenit pe măsură ce vorbea, în special când a sesizat că doar judecătorul şi procurorul îi dau atenţie. Inculpaţii ştiau că în mod normal le va lua apărarea şi va încerca să le obţină punerea în libertate, iar poliţiştii, obişnuiţi cu ritualul specific situaţiilor de acest gen, priveau plictisiţi pereţii şi podeaua încăperii. S-au înviorat şi au zâmbit batjocoritor când l-au auzit pe avocatul Alexiu susţinând oratoric că cei patru „au o bună reputaţie în familie şi societate şi nu sunt cunoscuţi cu antecedente”.
Alexiu a simţit privirile ironice ce-l fixau aproape din toate direcţiile şi, înţelegând că pierde teren, a insistat pe faptul că inculpaţii nu prezintă un pericol public, dar fără să aducă argumente înspre susţinerea acestei afirmaţii. Dădea impresia că mai are ceva de adăugat, dar când a observat că şi Alina, ce i se părea a fi deosebit de impunătoare îmbrăcată în robă, îl privea contrariată, s-a fâstâcit şi a cerut punerea în libertate a celor patru inculpaţi. S-a aşezat imediat pe bancă, de parcă picioarele nu-l mai ascultau, încercând să ascundă tremurul nervos al mâinilor ce îndoiau în neştire o coală de hârtie.

În puţinele momente de linişte instaurată în sală se auzea doar zgomotul uniform şi uşor al tastelor acţionate de Alina. Procurorul Zapciu îşi clătina alene capul cu privirile în tavan, iar poliţiştii priveau amuzaţi la poziţia caraghioasă a jandarmului ce aţipise pe scaun cu bărbia răzimată în piept. Preşedintele de complet şi-a acoperit gura cu palma pentru a nu i se vedea zâmbetul involuntar apărut în colţul gurii, după care s-a adresat sălii cu vocea-i sobră, inconfundabilă:
- După toate cele declarate şi prezentate, dau ultimul cuvânt inculpaţilor. Ia spune măi, „cobra”, ce declari în legătură cu…
Nu a terminat fraza. Îl privea înmărmurit pe cel numit cum sare cu o iuţeală şi îndemânare demnă de invidiat peste grilajul de lemn al ţarcului şi din două salturi parcurge distanţa de aproape şase metri până la el şi-l prinde strâns de reverul robei. Mult mai scund decât judecătorul şi firav la trup, „cobra” a început să-l zgâlţâie pe acesta cu putere nebănuită şi să-i vorbească plângând în ritmul zgâlţâielilor:
- Dom’le jude, vă rog să mă iertaţi! Am trei copii acasă… vă pup tălpile! Nu mă băgaţi la închisoare…Vă jur că …
- Domnule inculpat, l-a întrerupt judecătorul Preoteasa prinzându-i mâinile de încheieturi în încercarea de a se elibera, te rog să te calmezi! Cine a zis că te bag la închisoare? Deocamdată eşti nevinovat şi nu…
Magistratul nu a apucat să-şi termine fraza. Mascaţii, iniţial neatenţi în supravegherea inculpaţilor, au fost atât de surprinşi de acţiunea rapidă a „cobrei”, încât au acţionat cu întârziere. Cel mai robust dintre ei a ajuns primul şi pe ultimii doi-trei paşi a plonjat pur şi simplu spre „cobra” apucându-l puternic cu o mână de ceafă şi cu cealaltă peste bărbie şi gură. L-a strâns atât de tare, când l-a ridicat în aer, încât inculpatul a eliberat roba judecătorului icnind de durere şi balansându-şi haotic picioarele. Aruncat la podea, a mai icnit încă odată mai puternic şi a rămas nemişcat sub greutatea celui de al doilea mascat. L-au târât până la grilaj şi l-au aruncat în boxă.
Jandarmul se trezise şi privea indiferent la spectacolul inedit. „Nu mai e nevoie de mine. Judele este în siguranţă deja. Au ăştia o forţă în ei, frate! L-au făcut praf pe amărâtu’ ăla…”.
Avocatul nu se clintise de pe scaunul său. Pentru el se derulase atât de rapid totul, încât nu a avut timp să înţeleagă nimic. Se uita cu milă la cel aruncat în boxă şi cu uimire la mascatul care tocmai îl ridica de guler cu o singură mână ca să-l pună pe picioare. „Aşa ceva nu am mai văzut, dar nici n-am auzit să se întâmple… Curajos judecător! S-a ţinut tare de tot. Nu cred că aş fi reuşit să fiu atât de calm…”.
Procurorul Zapciu era în picioare, alb ca varul. Nu văzuse saltul „cobrei” şi nici smiorcăiala lui n-o auzise. Era adâncit în gânduri, cu privirea spre vârfurile ascuţite ale pantofilor bine întreţinuţi. Deplasarea mascaţilor i-a atras atenţia şi, când a văzut scena, s-a ridicat brusc în ideea de a interveni. Era prea târziu. Nu mai era nimic de făcut. „Ce cretin, domnule, ce brută! Să mai zică avocăţelul acesta că nu prezintă pericol social… După treaba asta, e inadmisibil să te pronunţi pentru punerea în libertate, colega! Păcat că nu a fost cu public… Să nu se mai mire lumea de ce-i aduc poliţiştii încătuşaţi pe autorii de asemenea infracţiuni…”.
Alina era singura persoană care a văzut totul aproape de la început. Totul îi părea a fi o scenă dintr-un film cu scenariu bine pus la punct. A realizat că preşedintele completului de judecată poate fi în primejdie şi a intenţionat să ţipe pentru a alerta jandarmul, dar nu a reuşit decât să-şi ducă palma la gură şi s-o astupe când l-a văzut pe acesta moţăind şi deschizând ochii speriat. Mai apoi a rămas încremenită şi uimită de calmul manifestat de judecătorul Preoteasa. Acum privea curioasă spre boxa în care fusese aruncat inculpatul. „Aha, nu te mai poţi ridica, pocitania naibii! Dacă te băteau poliţiştii bine când te-au prins, nu mai făceai tu pe viteazu’ aici! Şi cât timp au lucrat până v-au depistat şi v-au prins, numai ei ştiu… Au fost tot felul de specimene în situaţii similare, dar aşa ceva n-am mai văzut. Doamne, bietul jude, ia uite cum înghite în sec, săracul de el! A roşit ca racul, a albit ca varul şi iar a roşit, dar se ţine tare, îl văd. Ce stăpânire de sine! Uite că deja e gata să continue şedinţa. Nu mă aşteptam…”.
- Domnule jude, vă pup tălpile, iertaţi-mă! Să mor eu, că nu mai fac, a început „cobra” să se jeluiască lăcrimând, imediat ce preşedintele i-a dat cuvântul.
- Domnule inculpat, eu am trecut cu vederea cele întâmplate. Înţeleg ce se petrece în sufletul dumitale şi repet, deocamdată eşti nevinovat. Atâta doar că trebuie să declari acum dacă mai ai altceva de adăugat după tot ce ai auzit aici. Poţi spune şi cum s-au petrecut acele fapte şi dacă îţi pare rău că le-ai comis… Încearcă, te rog, să-ţi aminteşti unde s-a întâmplat prima oară, cu cine ai fost şi ce anume ai făcut. Să ştii că voi ţine seama de cât de cinstit eşti în declaraţia pe care o dai acum, i-a vorbit magistratul cu totală blândeţe în voce şi privire, roşu la faţă, dar foarte calm, cel puţin aparent.
Încurajat de ultima frază a judecătorului şi de blândeţea manifestată, inculpatul Subţirelu Vasile, zis „cobra”, a declarat amănunţit modul în care a săvârşit toate faptele penale pentru care se luase măsura reţinerii împotriva sa. În plus, el a dezvăluit o faptă despre care nu se ştia, neexistând vreo plângere ori reclamaţie în acest sens, şi a arătat hotărât cu cine a fost şi ce contribuţie a avut fiecare dintre participanţii la organizarea şi săvârşirea infracţiunii.
Preşedintele completului a rămas, la rândul său, uimit de bogăţia declaraţiei date de „cobra”. Foarte rar a pus câte o întrebare suplimentară, mai mult din dorinţa de a-i da posibilitatea grefierului de şedinţă să scrie totul. Mai mare a fost surpriza când a dat, în ordine, cuvântul celorlalţi trei inculpaţi. Impresionaţi de felul în care le-a vorbit magistratul şi de sinceritatea manifestată de „cobra”, fiecare a declarat, în nume propriu, totul cu privire la infracţiunile comise. De asemenea, fiecare a adăugat, în final, că regretă faptele comise şi se angajează să nu le repete.
Avocatul Alexiu privea şi asculta în tăcere. Nu-i venea să creadă că se poate întâmpla aşa ceva. „Halucinantă comedie, băi frate! Ce i-a apucat, dom’le, de sunt atât de cinstiţi? Cu ce se dau ei de gol acum, aleluia libertate! Precis că sunt vinovaţi şi de alte fapte nedeclarate. Îşi uşurează situaţia acum. Ei ştiu că se vor descoperi toate până la proces… Ha! Au luat în serios promisiunea domnului preşedinte. Îi va judeca dur, sunt sigur. Nu va uita el curând că prostul acela l-a cam strâns de gât. Am avut parte de o distracţie ca lumea. Şi plătită pe deasupra! Ha-ha! Nu-i rău, recunosc. Iar fata aia, grefiera, merită să fac orice ca să am ocazia să vin pe aici la un proces-două. Nu mă mai pierd eu atunci şi… cine ştie? Poate iese ceva până la urmă”.
În acelaşi timp, procurorul Zapciu rămăsese înlemnit. Încă era sub imperiul emoţiei pricinuită de un incident ce putea avea un final dramatic. Se temuse cu adevărat că inculpatul îl putea răni pe colegul şi prietenul său şi nu-şi putea ierta faptul că nu a intervenit. Pe de altă parte, nu-i venea să creadă că toţi cei în cauză deveniseră nişte mieluşei şi declarau tot ceea ce poliţiştii şi el personal nu reuşiseră să obţină prin metodele obişnuite în domeniu. A auzit ca prin ceaţă când preşedintele completului a declarat şedinţa închisă cu expresia consacrată: „rămâne în pronunţare”!
Şi-a revenit doar când magistratul ieşea din sală, galben-străveziu la faţă, urmat de domnişoara grefier. Contrar uzanţelor, a intrat în birou imediat după el şi, până ca acesta să se aşeze pe scaunul biroului său, l-a bătut prieteneşte cu mâna pe umăr şi l-a întrebat îngrijorat cu adevărat:
- Te simţi bine, colega? Ai nevoie de ceva?
- Da’ ce, mă vezi bătut ori leşinat? Sincer, aş vrea un coniac dublu, dar nu am de unde şi… pentru cinci minute nu vreau să văd pe nimeni, i-a răspuns judecătorul lipsit de vlagă şi fără să întoarcă privirea spre el.
Procurorul s-a retras încet, şifonat puţin în orgoliu, închizând uşa cu atenţie să nu facă zgomot. S-a speriat de Alina, care aştepta curioasă lângă uşă, cu dosarele adunate toate sub un braţ şi cu cealaltă mână pusă peste gură în semn de îngrijorare. Privirile lor au fost grăitoare. Fata a înţeles ce înseamnă degetele răsfirate arătate de procuror şi s-a îndreptat liniştită spre biroul său.
Imediat au apărut pe coridor şi celelalte persoane prezente în sală. Primul a ieşit avocatul. Părea încă puţin năucit, dar zâmbea. Cui şi de ce, numai el ştia. A fost urmat de cei doi poliţişti în ţinută civilă, grăbiţi spre ieşirea din clădire, tăcuţi şi încruntaţi. A apărut apoi un mascat şi cei patru inculpaţi în coloană câte unul, cu cătuşe la mâini, înghiontiţi din spate de mascatul cel uriaş care intervenise primul.
Jandarmul a ieşit ultimul. Cu chipiul în mână, îşi ştergea transpiraţia de pe frunte cu o batistă mototolită, deplasându-se liniştit, cu pas încet şi egal, plin de importanţă faţă de propria-i persoană, bălăbănind bastonul de cauciuc pe care nu apucase să-l folosească în nicio intervenţie…

SFÂRŞIT




avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Noi 25, 2011 9:06 am

Maestre........am citit pe nerasuflate, schita...In ultimii 15 ani,prin forta imprejurarilor, a trebuit sa pierd destul timp prin salile instantelor de judecata la toate nivelurile..incat m-am specializat in drept civil.Citind schita ai reusit sa ma introduci perfect in atmosfera dreptului penal de ambele parti ale barei. Astept romanul sau volumul cu momente si schite......Promit sa fiu la lansare !
Cu multa prietenie!
Dan
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Himeră

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Noi 27, 2011 12:15 pm

Pentru că am simţit
sărutarea-ţi
pe părul meu cărunt
m-am întors
să te îmbrăţişez
dar tu ai dispărut...
Am întins mâna
sub crengile plecate
şi-am strâns în pumn
atâţia picuri reci
cât să fac oglindă
şi-n ea să te sărut...

avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Noi 27, 2011 8:00 pm

Frumos spus şi interesant. E un fel de haiku, dar nu numai. Îmi plac poeziile scurte şi cu mesaj limpede şi puternic aşa cum e poezia aceasta a dv. O săptămână bună!
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Noi 27, 2011 8:29 pm

Aprecierea ta mă încântă, Raul, iar cuvintele mă încurajează.
Mulţumesc, prietene!
Toate cele bune, cu sănătate, inspiraţie şi împliniri!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Noi 28, 2011 1:15 am

Nu poti prin padure,a sti daca
Sub pomii albiti de promoraca
Care pe cap iti picura marunt
Ca parul iti va deveni carunt
Nu m-ai vazut, ca pogoram, din cer
Ma vad doar cei ce pleaca in mister
Pastreaza oglinda ce ti-am daruit
Citind in ea,visul ce nu l-ai implinit
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mar Noi 29, 2011 11:45 am

Domnule Dan Petrescu, să nu uiţi ce ai promis mai sus, la povestirea anterioară despre instanţele penale! Ştii că am robă de judecător... Să nu-mi ocazionezi a te judeca şi condamna!
În partera a doua, la "Himeră", de ce să nu recunosc, aş dori să fii TU în acea postură dumnezeiască... Poate ai avea milă şi mi-ai da un destin puţintel mai favorabil ca cel pe care-l urmez greoi adeseori...!
Uff! Nici himeră n-ai putut să-mi fii!
Mulţumesc, amice!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DOAMNA ÎN MARO

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mar Noi 29, 2011 11:50 am

(prelucrare după povestirea cu acelaşi titlu din „Femeia, eterna iubire”, volum de debut publicat în anul 2008.)

Au fost şi sunt atâtea doamne care au ţinut şi ţin încă să se îmbrace, în orice sezon, doar în culorile preferate. Mai ales atunci când au avut ori au convingerea că le avantajează...
"Doamna în maro" a apărut pentru prima oară în faţa ochilor mei, în mantou lung, până aproape de glezna, într-o frumoasa zi de iarnă. Fularul fin, în degradeuri pastelate, în ton cu pălărioara elegantă, încadrau un profil de o frumuseţe serafică ce nu putea trece neobservată de privirile bărbaţilor aflaţi la plimbare la ora aceea. Era imposibil să nu remarci eleganţa cu care–şi purta poşeta fină, în aceeaşi nuanţă cu cizmuliţele moi, cu şnururi lungi ce se petreceau de jos şi până sus ca într-un dans plăcut, şerpuitor, prin butonierele protejate de o cusătură artizanală foarte reuşită sub aspect artistic.
Înaltă, suplă, cu părul castaniu, mătăsos din care o buclă rebelă se pierdea permanent în mişcarea energică a capului ori în bătaia vântului, pe un obraz, cu ochi căprui şi privire dreaptă, cu sprâncene bine conturate, bogate chiar, era o prezenţă insolită pentru cei ce se întâlneau aproape zilnic la promenadă, în centrul oraşului ori pe aleile aproape în permanenţă pline de plimbăreţi.

Eram prin clasa a unsprezecea de liceu şi ca toţi tinerii la vârsta aceea, nu ratam nici o ocazie să ies la plimbare în parcul din centrul oraşului.
Învăţasem pe de rost orele şi zilele în care doamna era prezentă. Făceam orice pentru a fi şi eu prin zonă, pentru a o admira în tăcere şi, chiar dacă recunosc destul de greu, pentru a mă face remarcat.
Cred ca nu m-a băgat în seama vreodată! Sufeream…

În vara aceluiaşi an, eu fiind în vacanţă, am ieşit plin de nerăbdare şi speranţă în oraş. Nu am văzut-o. Toată noaptea m-am perpelit şi m-am gândit la ea. Poate că am şi visat-o. Bineînţeles, în visul meu, nu putea să apară decât în maro! A doua zi am căutat-o din nou cu privirea la aceleaşi ore. Doar se întipăriseră în memorie mai puternic ca orice lecţie de chimie sau geometrie în spaţiu! Am întâlnit-o în parc. Era împreună cu alte doua femei. Toate trei erau drăguţe, elegante, surâzătoare şi conştiente că mulţi bărbaţi îşi răsucesc gâturile să le poată privi cu admiraţie firească ori doar cu dorinţă lacomă de mascul. "Doamna mea" era deosebit de frumoasă şi, evident, îmbrăcată în maro! Purta o fustă de tergal bogată în pliuri, scurtă la o palmă-două deasupra genunchiului, bluză de mătase cu guleraş bogat în dantelă sau broderie (nu ştiam să fac diferenţa între aceste două lucrări, pe vremea aceea), eşarfă uşoară în culori primăvăratice şi pantofiori de vară din piele fină, cu toc de maxim 5-6 cm, prinşi de cureluşe maro în catarame strălucitoare. Toate aceste articole, inclusiv cureluşele de la pantofi, erau de culoare maro, diferenţiindu-se prin nuanţe, de la cele mai închise – în cazul fustei – până la cele mai deschise, la eşarfă.
Surpriză năucitoare! Ochii ei au strălucit scurt în momentul în care m-a văzut. Un zâmbet şiret şi subtil i-a apărut în colţul gurii. Un zâmbet care i-a luminat faţa şi mie mi-a "tăiat" picioarele şi răsuflarea pentru că am intuit, într-o secvenţă de secundă, ceea ce nu am înţeles într-o întreagă vacanţă de iarnă: nu-i eram indiferent!
Am îndrăznit să o salut printr-o înclinare uşoară şi elegantă însoţită de un surâs care să exprime întreaga mea admiraţie şi speranţă. Presupun că am reuşit să ascund surpriza şi uluirea ce mă cuprinsese şi, în acelaşi timp, să apar ca un om "de lume", versat, cel puţin în felul de a saluta şi de a atrage subtil atenţia unei femei...
De data asta m-am interesat şi, chiar dacă m-a speriat starea ei civilă, am căutat calea de a mă apropia de ea. Era căsătorită cu un ofiţer de aviaţie şi nu avea copii. În schimb, avea amanţi!

...După o săptămână eram deja obişnuiţi să ne întâlnim la o anumită oră şi anume porţiune de alee ori stradă. Urmau saluturi şi semne în funcţie de situaţie. În a zecea zi, semnul primit era de a o urma la ora de retragere, în tăcere şi la o anumită distanţă. M-am conformat întocmai şi mă deplasam extrem de preocupat să-mi ascund emoţia printr-o alură de om plictisit şi fără o ţintă precisă în deplasare. Ajunsesem aproape de intrarea în blocul în care aflasem că locuieşte şi atenţia mea era în alertă maximă. Mi-a prins bine, pentru că am observat şi înţeles imediat semnul care îmi dădea de veste că trebuie să înaintez. Am păşit hotărât şi am intrat. Nu m-au speriat bătăile puternice din piept ori, mai degrabă, nu am avut timp să le iau în seamă. Doamna mă aştepta extrem de calmă şi zâmbitoare în hol. Am urcat împreună la primul etaj. Acolo locuia. Fără să vreau am păşit numai pe vârfuri, în ritmul în care urca ea, cu două trepte înaintea mea. Doar zgomotul tocurilor pantofilor ei se auzeau.
Odată intraţi în apartamentul plăcut mobilat şi foarte bine întreţinut, nu au fost introduceri plictisitoare. Nici cu privire la poziţia socială, dar nici referitoare la vârstă ori la nume! Nici atunci şi nici acum nu ştiu (de la ea) numele ori prenumele său. Cât am rămas împreună în acea încăpere, nu cred că s-au auzit mai mult de douăzeci de cuvinte din partea fiecăruia...

...Ne-am privit lung şi ne-am zâmbit, semn de mulţumire ori chiar de încântare, chiar dacă eu nu-i vedeam decât ochii şi gura. Mă atrăgeau ca un magnet puternic. La rugămintea ei, exprimată mai mult cu privirea şi gestul decât prin cuvinte, am ajutat-o să se schimbe într-un capot uşor, de mătase înflorată, pe fond maro (!) şi am trecut la bucătărie să prepar cafeaua, după gustul meu (!), tot la rugămintea ei. În acest timp, ea a făcut să se risipească liniştea din apartament prin câteva fragmente de melodii murmurate cu pricepere şi chiar puţin talent, înainte de a pune în funcţiune un magnetofon de marcă rusească şi a trecut de câteva ori pe lângă mine pentru a mă atinge uşor pe umeri şi pe piept şi pentru a mă săruta în trecere, atât de fugar şi dulce încât mă treceau fiori şi îmi tremura ibricul în mână, de plăcere şi emoţie. Mă înfiora şi mă provoca. Nu aştepta răspuns.
M-a servit cu "Camel" scurt – o raritate în acele vremuri - şi m-a privit îndelung şi atent în timp ce ne sorbeam cafeaua. Surprinzător, un picior îi scăpase, la un moment dat, de sub faldurile capotului şi îşi făcea loc cu încetineală şi hotărâre printre picioarele mele, iar ochii săi căprui, mari şi deosebit de grăitori, îmi povesteau tot ceea ce gura refuza să exprime. Era adorabilă în această ipostază, iar eu cred că păream a fi hipnotizat. Nu ştiu nici dacă mai respiram! S-a ridicat cu încetineală calculată, de felină alintată, a luat dintr-un bar micuţ ascuns în rafturile bibliotecii şi a pus pe măsuţă o sticlă de whisky – un alt articol rar în casa omului - cu două pahare largi în care cuburile de gheaţă eliberau mii de steluţe în lumina ce cădea galeşă din lustra elegantă cu trei braţe. A turnat puţin în pahare şi a venit lângă mine. M-am ridicat, am ciocnit privindu-ne în ochi şi am sorbit puţin. Mi-a luat paharul din mână şi l-a aşezat pe masă alături de al ei, fără să-şi mute privirea de pe ochii mei. Prin mişcări leneşe, elegante şi bine studiate, mi-a scos bluza şi mi-a desfăcut cureaua de la pantaloni...
După câteva înghiţituri mici, parcă ne încălzisem mai tare decât ar fi fost cazul, motiv pentru poziţii mai comode şi lejeritate maximă. Capotul i-a căzut moale, cu încetineală calculată, de pe sânii uşor strânşi în sutien, de pe umeri şi de pe coapse. Mi-a permis să-i sărut umerii şi gâtul. Şi-a ferit gura, dar mi-a oferit din nou umerii şi apoi spatele, ca o invitaţie directă ce se impunea în acele momente. I-am deschis sutienul şi am reuşit să-l îndepărtez cu aceleaşi tip de gesturi moi, leneşe, languroase, care-i plăceau ei atât de mult, după cum observasem. S-a întors cu sânii săltaţi provocator şi i-am sărutat fugar de câteva ori, până am observat mameloanele strângându-se uşor şi parcă ridicându-se cerşind fierbinţeala buzelor. În timp ce-mi plimbam limba încet pe vârfurile acelea catifelate şi atât de sensibile şi pline de viaţă, pantalonii mei au urmat, încet-încet, traseul de mai devreme al sutienului, într-un zbor studiat de mâinile ei bronzate şi atât de îndemânatice...

Era pentru prima oară cu totul în braţele mele. Savura din plin acel abandon total al trupului pe care-l exprima cu toată fiinţa. Cu pleoapele strânse şi gura întredeschisă, cu braţele şi picioarele lăsate la dispoziţia mea, se lăsa sărutată peste tot cu o plăcere pe care n-o mai observasem la alte femei până atunci. După câteva minute a întredeschis ochii, mi-a răspuns la săruturi cu buze tot mai lacome, iar cu degetele îmi măsura înfrigurată umerii şi coapsele. O fierbinţeală firească ne cuprinsese pe amândoi. Era cald şi parcă începusem să respirăm cu greutate. Ne înăbuşeam de porniri năvalnice şi de săruturi pasionale şi patul nu ne mai ajungea pentru hârjoneala tot mai înteţită a trupurilor ce se căutau, se măsurau, se mângâiau frenetic.
O mână i se strecurase hotărâtă sub chiloţi şi după unele mângâieri delicate începuse să îndepărteze, cu pricepere şi aceeaşi încetineală ce-mi devenise obişnuită, ultimul articol de îmbrăcăminte ce nu-şi mai justifica prezenţa. Învăţam din mers, cum se spune, aşa că am procedat şi eu în aceeaşi manieră, în timp ce buzele noastre deveniseră bunuri comune. Când ele se lăsau strivite până la durere şi femeia mă primise între coapse copleşindu-mă cu mângâieri, toate mişcările noastre de orice fel au încetat, muşchii şi simţurile toate s-au încordat, iar apa de pe noi s-a transformat într-o clipită în cămaşă de gheaţă...

Al doilea sunet al soneriei ne-a convins că este certitudine. La primul amorţisem, dar speram că ni s-a părut. Ne priveam surprinşi şi temători.
La al treilea, după un anumit interval de timp, în care nici respiraţia nu ni se mai auzea, ea mi-a zis tulburată şi în grabă: "El este ! S-a anulat zborul. Balconul şi sari. Repede!"
Şi-a tras dintr-o singură mişcare capotul peste umeri, mi-a aruncat pantalonul şi bluza în braţe şi a ieşit spre holul de la intrare.
Eu am tras pantalonul pe mine şi, cu bluza şi pantofii în mână, am traversat încăperea din doi paşi şi am deschis uşa de la balcon. Pustiu! Nici un copac pe aproape. Senin în noapte, dar nu suficient să văd gazonul ori pietrele de jos. Am apreciat cât de cât distanţa şi m-am întors să trag bine uşa de la balcon. Auzind vocea unui bărbat, nu m-am mai lăsat să atârn şi apoi să-mi dau drumul, precum gândisem o clipă pentru a micşora distanţa până la pământ. Cu lucrurile în mâna dreaptă, cu stânga pe marginea balconului, mi-am luat avânt şi într-o clipă am fost jos. În acea fracţiune de secundă mă întrebam dacă mă vede cineva şi dacă trebuie să alerg ori să-mi iau mai întâi cămaşa pe mine şi să mă încalţ.
În următoarea fracţiune de secundă am văzut stele galbene, cu zecile şi sutele, cum roiesc în jurul meu... Durerea din glezna piciorului stâng parcă mă paralizase.
Din poziţia în care luasem contact cu pământul am stat să ascult atent în noapte. Linişte şi pace.
Am dat să mă ridic si să mă îmbrac. Piciorul stâng nu mă asculta prea bine. Mă durea rău de tot şi glezna părea că a luat foc. Am îmbrăcat cămaşa, m-am uitat de jur împrejur şi, şchiopătând, am plecat încet în lungul clădirii, pe lângă perete. Eram speriat. Mai apoi, am devenit furios. Pierdusem clipe de vis şi, presupuneam, minute sau ore întregi de fericire. Am murmurat plin de năduf: „Hei, doamnă! Mă vei răsplăti cândva dar… nu aici! Pentru tine voi găsi locul ideal. Meriţi orice efort, fie el şi financiar!”
Făceam haz de necaz gândindu-mă că, firesc, ar fi fost să văd stele verzi ori... maro!
Nu! Sunt convins că au fost galbene...
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Noi 30, 2011 3:33 am

De judecata omeneasca nu am frica
Vinovatia mea aice este,zic eu mica
Insa la judecata suprema si divina
Cred ca Domnul va gasi multa pricina
Acum, tarziu ma tot gandesc
Cat mai traiesc sa nu gresesc
Am speranta ca Domnul nu ma cearta
Ca tot iubesc femeia,ca o opera de arta
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Noi 30, 2011 8:08 am

Amice, dacă ai scris în numele meu, să ştii că ai greşit!
Te va certa Domnul chiar dacă o iubeşti ca pe o operă de artă, ceea ce şi este de altfel (!). Te va certa şi te va pedepsi pentru că te prezinţi cu circumstanţe agravante!!
Numai pentru că te uiţi ori râvneşti la bunul altuia şi tot vei fi sancţionat. Dar să mai şi iubeşti, e grav! În plus, mai grav, om la vârsta dumitale... te gândeşti la... prostioare şi, mai grav, gândeşti la ceea ce gândesc eu , băiete!!! Vei fi aspru pedepsit. Lasă-te de preacurvit!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

MEDITAŢII ŞI CUVINTE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Noi 30, 2011 8:13 am

Când privirea oricărui cititor ajunge pe coperta ce poartă acest titlu, parcă fără voie, se naşte întrebarea: „Oare ce semnificaţie şi conţinut pot descoperi în filele acestei cărţi?”
Ei bine, deşi este un prim volum de autor, debutul fiind marcat în antologia „Fruntea cerului asudă” din cadrul proiectului EXPRESIA IDEII – fondat de prof. Mariana Bendou -, autoarea poeziilor cuprinse între coperte a avut curajul să exprime public, prin cuvinte alese cu migală şi emoţie, cugetări născute din propria-i trăire sufletească. Într-adevăr, a scrie şi a publica este – mai întâi de toate – un act de curaj. Este un act de voinţă care nu ar fi fost posibil fără cunoaşterea domeniului de manifestare, în anumite limite cel puţin obligatorii, fără un minim de talent şi, mai ales, fără har.
Vera Crăciun este beneficiara harului dat de Creatorul suprem la naştere şi a înţeles că nu poate mulţumi Domnului decât prin fructele obţinute prin muncă organizată şi susţinută de acest har. Iar „fructele” din debutul poetic sunt bine coapte, parfumate, bogate în sensuri, sentimente, meditaţii…
Poeta a învăţat de mică să iubească. În afara iubirii de Dumnezeu ea şi-a iubit şi îşi iubeşte mama, plecată din lumea aceasta pentru totdeauna, iubeşte oamenii şi păsările ori anotimpurile şi florile cu aceeaşi măsură şi tandreţe. Iubirea şi dorul de mamă este, după cum se pare, acel izvor tainic al gândurilor ei, al meditaţiei şi al hotărârii de a scrie. Autoarea nu-şi poate alina dorul doar mergând la locul de veci să aprindă o lumânare, să facă o rugăciune şi să lase pe florile de pe mormânt o lacrimă:

„Lacrimă de… dor de mamă,/ Suflet blând, chip de icoană!”/
Dor de mamă
ea simte nevoia de a face ceva mai mult, nu sporadic ori periodic, ci un anume ceva care să aibă caracter de permanenţă. Aşa a ajuns la poezie.
Nu întâmplător şi nu din alt motiv a hotărât să aşeze la începutul cărţii cele mai semnificative versuri dedicate celei ce i-a dat viaţă, chiar dacă şi în rest, aproape toate, sunt scrise cu gând duios şi plin de dor tot pentru ea. Este un fapt demn de toată lauda şi care subliniază trăinicia dragostei şi respectului faţă de părinţi, de acei oameni faţă de care tot omul greşeşte şi le este dator să ceară iertare, chiar şi după moarte:

„Iertare cer/ Şi tot mai sper,/ Să poţi veni, să pot zâmbi;/ Să poţi vorbi, să pot gândi;/ Să poţi certa, să pot uita;/ Să poţi ierta, să pot visa;/ Să mă alini cu vocea ta,/ Tu, Mama mea! / Leagăn de mamă

Oarecum liniştită de această nouă legătură ce nu se mai poate pierde în timp, poeta poate comunica, firesc, cu fiinţa iubită. Nu o poate auzi, dar ştie ce-i vorbeşte, îi înţelege îngrijorarea şi îi urmează sfatul:

Eu ştiu că plângi,/ Căci vocea stăpânită/ De simfonia florilor/ De toamnă,/ Tristeţe înseamnă…” … ”Dar eu mai ştiu/ Că nota de vioară/ Poate fi schimbată…” … „Caută albul…” … „Încearcă de la viaţă, /Răul să-l uiţi,/ Ca să primeşti speranţă…” / Eu ştiu…

După asemenea dialog, întâmplător ori nu, ajunge la momentul întrebărilor de substanţă:

„vom şti vreodată/ dacă timpul,/ grăbit, în ritmul său alert,/ va şti cât ţine-o veşnicie,/ sau cât durează un prezent?/ Timpul

şi, cât se poate de hotărât, începe să preţuiască timpul universal şi, mai mult, să dea valoare timpului personal. O valoare descoperită în clipă, ca cea mai mică diviziune, pe care nu o tăinuieşte pentru a se hrăni pe ascuns din ea, ci o arată lumii subliniindu-i valenţele:

„Ea colorează drumul vieţii,/ Dă bucurie,/ Dă tristeţe./ Cu ea vorbeşti, / Cu ea păşeşti,/ Iubeşte clipa cât trăieşti”! / Clipa

Vera Crăciun face uz de libertatea cuvântului, exprimându-se cu lejeritate, ieşind din canoanele statornicite în ale poeziei într-o perioadă sau alta. Nu este preocupată de alegerea unui anumit stil în care să se încadreze deşi, privind întregul său parcurs, se observă grija în căutarea şi definirea propriul drum, atitudine cât se poate de firească. Aparent, ea scrie spontan. Scrie aşa cum îi dictează inima. Scrie din suflet. Cuvintele-i curg, adeseori, descoperind-o ca fiind,

„Trezită parcă din visare/ De dor/ Şi dulce chemare…”/
Dansul Lunii

pentru ca mai apoi curgerea să devină lină, după o lungă meditaţie în care a învăţat să aştepte pentru a-şi putea realiza scopul propus:

„Iar în popasul păsării ce zboară,/Pe ramuri albe,/ Ce muguri le-mpresoară,/ Un vesel ciripit/ Să îl aştepţi,/ Căci este pentru tine/ Un dar de mare preţ!/ Să ştii s-aştepţi…”

În versurile Verei nu abundă metafora, dar nu pentru că i-ar fi greu să o folosească, ci din convingerea că sunt imagini, acţiuni, descrieri, care trebuie arătate aşa cum sunt, cu frumuseţea lor nativă, prin cuvintele curate ale bogatului grai românesc pe care-l stăpâneşte şi îl foloseşte cu bucurie:

„Floare de câmp,/ cu dulce mireasmă/ şi-adieri de petală/ în vânt,/ te privesc,/ te alint/ şi te cânt! / Flori şi cântec

Sensibilitatea ce o caracterizează o conduce adeseori în natură, dar nu se pierde într-o contemplare pasivă cum ar putea fi interpretată aici:

„Vraja florii o ascult,/ Căci în taină, / O petală mi-a şoptit/ Cum ea cântă pentru mine/ Valsul florilor divine!” / Vraja cântului din floare

ea caută frumosul, viaţa, misterul şi utilitatea:

„Să mângâi firele de iarbă,/ Şi roua de pe ele să o simţi;/ Din verde proaspăt, împleteşte-ţi salbă,/ iar cerul cu privirea să nu-l minţi. / Gingăşie

ori surprinde neprevăzutul cu răul ce-l poate aduce:

„Şi ramuri care altădată,/ Împodobeau pădurea toată,/ Deodată-s rupte la pământ,/ De iureşul acelui vânt…”/ Furtuna
Alternând între versul poeziei clasice şi versul alb, autoarea manifestă îndemânare, dar şi unele stângăcii în ceea ce priveşte păstrarea constantă a rimei de-a lungul poeziei ca întreg ori chiar în interiorul unei strofe. Sunt aspecte inerente începuturilor, iar situaţiile în care apar nu sunt atât de numeroase încât să o descurajeze. În schimb, este atentă la măsura metrică şi nici nu cred să-i fie greu atâta timp cât simte şi iubeşte muzica. Ea oferă muzicalitate versurilor sale. Dă posibilitatea citirii ritmice, plăcute, reconfortante şi nu puţine sunt cele ce pot fi înscrise sub portativ.

Vera Crăciun a arătat deja lumii că poate crea poezie curată într-o societate în care se murdăresc, tot mai mult, vechi ori actuale repere şi valori, se modifică în sens negativ caractere şi se permit vulgarităţi în versuri. Ea crede în tot ceea ce este frumos şi are forţă să transmită public acest „crez” al său:
„Cred în frumosul/ din cântec,/ cred în frumosul/ din zâmbet,/ cred în trandafirul cu spin,/ cred în lacrimi/ şi-n destin” / Cred
Este ceea ce cred şi eu. Cred în frumos şi în poezia de azi şi de mâine a Verei Crăciun. Este o certitudine, precum este şi aceea că:
„… şi din cuvântul/ scris din suflet,/ pe-a vieţii coală de hârtie,/ va dăinui parfum de versuri/ şi cântec dulce pe vecie” / Cuvântul scris

Apreciez că este greu de găsit un volum cu versuri atât de plăcute ca acesta al doamnei Crăciun Veronica (numele oficial). Faţă de ceea ce prezintă piaţa de azi, fie ea cea obişnuită ori cea a internetului, „Meditaţii şi cuvinte” este cartea ce merită a fi citită şi apoi aşezată, la loc de cinste, în rafturile bibliotecii personale. Evident, nu generalizez...


NOTĂ:
Volumul de versuri "Meditaţii şi cuvinte" a fost publicat în urmă cu aproape două luni. Editura karta.ro - Oneşti, 2011, Copertă şi ilustraţii: Marian Cristian Gorun,Ediţie îngrijită de Mariana Bendou


Marian MALCIU
membru al Ligii Scriitorilor din România


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Noi 30, 2011 9:55 am

Maestre..dupa cum vezi matale problema.... inseamna ca daca iubesc Capela Sixtina sau Mona Lisa..peacurvesc cu Michelangelo Bonaroti sau cu Leonardo da Vinci...intrucat ma bucur de bunul altuia...Si apoi decat sa ma fac de ras mai bine sa fiu critic de arta...Dupa cum gandesti cred ca nu te va manca Raiul..asa cum glumea parintele Cleopa

P.S. De cand ma stiu vorbesc si scriu in numele meu...Esti a doua persoana care citind comentarile mele...le rastalmacesc.asta daca nu cumva trebuie sa o iau ca pe o gluma..Bag sama ca trebuie sa ma abtin la acest capitol.... sau sa fiu avertizat din start ca este gluma...S-ar putea daca este prea subtila sa nu ma prind Very Happy
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mier Noi 30, 2011 9:41 pm

Să nu uităm că domnul colonel era încă la liceu
Iar doamna aceea în maro era înnebunitoare rău
Şi când mă uit aşa la ce descriere i-a făcut, ei lasă
Că încetul cu încetul îmi pleacă şi mie minţile de acasă
Aşadar domnule inginer, şefule mare
Să nu-ţi fie dumitale cu supărare
Că dacă se încolăcea lângă dumneata femeia aceea catifelată
Nu cred că mai pomeneai aici de judecată Very Happy
Deci frunzuliţă verde de cicoare
Să bem totuşi pentru aşa o întâmplare Very Happy Wink
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Joi Dec 01, 2011 3:21 am

Nu-imi e cu suparare sefule cel mic
Dar hai sa ne gandim un pic
Ca frunzulita verde si-o cicoare
Si de o sa ma imbat prea tare
Incerc sa prind potul cel mare
Si de il prind dintr-o-ntamplare
Cu cap plecat la Marea Judecata
Recunosc ca am gresit inca odata
Iar de va fi sa fie o mare pricina
Voi suporta sentinta cea divina
Very Happy Laughing
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Dec 01, 2011 7:32 am

Măi băiete, măi bătrâne, ce spui tu e blasfemie!
Cum adică? Confunzi o sfântă aşezare şi un tablou aproape sfânt - Capela Sixtina şi Mona Lisa - cu femeia?! Una este iubirea de femeie, manifestată cum se pare că nu mai ştii, din cauza... onoratei dumitale vârste, alta este să iubeşti un lăcaş de cult ori un tablou. Ce naiba! Nici Sucă, nepotul lui nea Mărin Miliardarul nu poate gândi atât de ... deviat ca tine, omule! O fi şi asta vreo boală, înrudită cu zoofilia, bunăoară...!!
Cât priveşte atenţionarea de glumă, mi se pare cam.. copilăroasă treaba, bătrâne stahanovist. Cu mintea ta inginerească te-ai prinde ca timbru pe plicul căruia i-ai dat o limbă să-şi măreascăpriza. Nu-mi permit şi nu-mi arde de glumă, domnule! Aoleau! Stai că mi-amintii de o vorbă de la tine de la Jii: cică cu oltenii să nu te pui! Nu pui şi nici găină, aşa că te previn, bădie, eu glumesc întotdeauna când sunt serios şi sunt foarte serios când glumesc! Mai ales cu tine... Credeam că ţi-arunci ochii pe MEDITAŢII ŞI CUVINTE... N-ai zis nimic. Sau îţi fu teamă că rămâi cu ei, adică cu ochii, bre, pe meditaţii?! La bună vedere, amice şi TRĂIASCĂ ROMÂNIA ŞI TOŢI ROMÂNII ORIUNDE S-AR AFLA!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Dec 01, 2011 7:37 am

Ovidiule, eşti tare, băiatule!
Dacă observam din start ce răspuns ai dat pentru don' şef, nu mai consumam aşa bunicică secvenţă de secundă să-i scriu eu...
Felicitări şi mulţumiri, prietene!
Observi că încă face gât?!
Dar... să-l iertăm! La vârsta dumnealui e ca un.. copil, ştii tu cum... Eu sunt ceva mai tânăr, nu intru în calcul...
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Dec 02, 2011 4:02 am

StimateTinere ?? maestre .se pare ca la scoala de bulangii nu va invatat ca pictura din Capela Sixtina si Mona Lisa sunt opere de arta...Inca mai aveti timp sa va documentati..macar pe.... goagle!!...vorba lui Vanghelie..Cat despre gat pot sa va spun ca este facut de multa vreme si tine pe el un cap care nu se da mai destept decat este.
In rest imi cer scuze ca v-am rapit o bruma din timpul pretios,necesa creatiei dvs. ...poate ceva mai scurt decat cel necesar pentru a va verifica varsta din buletin...pe care se pare ca ati uitat-o
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Dec 02, 2011 6:09 am

Uitarea

Uitarea are rolul de a sterge din noi tot ceea ce nu ne este de folos. Daca cineva ne-a suparat, nu e de ajuns sa-l iertam, trebuie si sa uitam ca ne-a intristat. Daca am marturisit un pacat si am primit iertare, nu avem de ce sa ne mai preocupam de existenta lui. El trebuie uitat.
Si sunt multe alte lucruri pe care trebuie sa le ingropam prin uitare.
Dar uitarea are si parti negative. De exemplu, ea nu-i mai este omului de folos atunci cand acesta nu mai tine minte sfaturile date de duhovnic. A fi uituc in acest caz, inseamna a confunda starea de boala cu cea de sanatate. Si asa ajungi sa consideri ca nu mai ai nevoie de pocainta. Incepi sa mergi in sens invers, pe un drum care
Nu duce catre rai.
Sa nu credeti ca uitarea vine o singura data pe an. Ea e precum praful. Se asterne zilnic. Si pentru ca omul nu i se impotriveste cu nimic, ea ajunge sa faca din unele persoane niste oameni care par nascuti ieri. Nu e o nastere care sa bucure, dimpotriva, e una de plans.
Uitarea se atinge si de ceea ce ar trebui sa fie neincetat prezent. Pierdem din vedere ca fata de cei dragi nu putem fi niciodata la trecut. Trebuie sa-i purtam clipa de clipa. Nu amintirea unor imagini cu ei ne arata ca sunt vii in noi, ci perpetuarea trairilor. Faptul ca ai o fotografie cu ei, nu e ceva ziditor. Numai daca sunt asezati in inima noastra, daca ea bate si pentru ei, cei dragi nu ne vor deveni niciodata straini.
Si pe langa alte uitari, se intampla multora sa uite de Dumnezeu. Unii Il uita voit, pentru ca prezenta Sa ii deranjeaza. Altii pentru ca nu L-au simtit niciodata pe Dumnezeu ca fiind Tata.
Daca ni s-ar cere sa mentionam numele celor care nu ne-au dat uitarii, sunt sigur ca pentru multi Dumnezeu ar lipsi. Si asta in conditiile in care El nu poate da uitarii pe nimeni.

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 2 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum