Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Marian Malciu

Pagina 4 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mar Feb 21, 2012 7:50 am

Da,da, da! Felicitări!
Mulţumesc, Dane!
Mai sunt, adu-le toate aici, la noi, la Universul nostru!
Specialistule, când vii la Slatina să mă înveţi cum se lucrează treba asta!
Nu acum, că n-am timp....
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

TOTUL DESPRE DRAGOBETE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Feb 23, 2012 12:49 am

Cele mai multe date despre „Dragobete” le avem de la marele folclorist şi etnolog Simeon Florea Marian (1847-1907), în preţiosul studiu etnografic „Sărbătorile la români”, în volumul al II-lea, intitulat „Păresimile”, apărut la 1899. Pe parcursul volumului întâlnim trei tipuri de informaţii cu privire la Dragobete, şi anume: date despre o sărbătoare numită Dragobete, din 24 februarie; informaţia că ziua de 1 martie este numită şi Dragobete; legende cu privire la un „personaj” cu numele Dragobete Iovan”. Să le analizăm pe rând.

În capitolul intitulat chiar „Dragobetele”, Simeon Florea Marian descrie sărbătoarea numită „Dragobete”, care cade pe 24 februarie şi pe care o localizează strict, mai exact, „în mai multe comune din Muntenia, şi mai cu seamă în cele din judeţul Gorj şi Olt”. Să remarcăm că această sărbătoare din 24 februarie nu era ţinută de toţi românii, nu avea o extindere „naţională”, ci era limitată în principal la două judeţe din Muntenia.
Simeon Florea Marian ţine să precizeze la început că Dragobetele era denumirea populară a sărbătorii creştin-ortodoxe de la 24 februarie „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”. Este însă suficient să citim mai departe care erau credinţele şi datinile populare de Dragobete, ca să ne dăm seama imediat că nu exista în realitate nicio legătură între sărbătoarea populară şi sărbătoarea religioasă şi că singurul element comun este doar data de 24 februarie. Dragobetele era deci o sărbătoare nelegată de biserică, necreştină. Să vedem însă în ce consta ea şi ce importanţă avea pentru românii care o ţineau pe la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Tot Simeon Florea Marian precizează că Dragobetele era „o zi frumoasă de sărbătoare pentru băieţii şi fetele mari, ba chiar şi pentru bărbaţii şi femeilor tinere”. Cu toţii aveau „credinţa nestrămutată” că dacă ţin această sărbătoare, dacă „fac Dragobetele”, vor avea partea de dragoste, vor fi îndrăgostiţi pe toată durata acelui an, interval în care vor fi îndrăgiţi şi iubiţi de toată lumea.

Putem distinge aici rolul diferit pe care îl avea sărbătoarea în societatea tradiţională, faţă de rolul pe care îl are astăzi, într-o societate modernă, când totul se reduce practic la a petrece în ziua sau în zilele respective. În cazul de faţă, care este cel al unei civilizaţii tradiţionale, ţinerea sărbătorii era menită să producă efecte pe toată durata ciclului anual; iar eficacitatea ei era condiţionată de respectarea riguroasă a unor reguli prescrise („datinile”); astfel, ceea ce trebuie făcut pe parcursul sărbătorii are caracterul unui ritual, trebuie îndeplinit cu stricteţe pentru a produce efectele dorite; iar aceste efecte benefice urmează să se producă în planul erotic. Suntem deci în faţa unui punct de vedere tradiţional, în faţa unei sărbători tradiţionale, în care acţiunile celor care „ţin” sărbătoarea sunt prescrise de „datini”, au caracter ritual şi sunt obligatorii pentru a se obţine efectele benefice. Să vedem, aşadar, în ce constau aceste acţiuni rituale.
Astfel, aşa cum arată Simeon Florea Marian, „aface Dragobetele” însemna în principal ca fetele şi băieţii să fie în ziua de 24 februarie împreună, pentru ca fiecare fată să se întâlnească cu un băiat, şi viceversa, iar în acest timp să schimbe vorbe de dragoste, să glumească, să fie veseli. În acest scop, dacă era vreme frumoasă, fetele se „premeneau” şi porneau „după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure”, fiind urmate de băieţii grupaţi în „cete”; dacă vremea era urâtă „fetele se strâng prin case, pe la prietine şi rude, unde vin şi băieţii de primprejur”. Era deci important ca în ziua de 24 februarie fiecare fată mare să se întâlnească cu un băiat, şi invers; dacă nu avea loc această întâlnire, „se crede că tot anul nu va fi iubită de niciun băiat, şi viceversa”.

Se ridică întrebarea de ce aceste întâlniri ritualice între o fată mare şi un băiat erau menite să aibă loc numai în ziua de 24 februarie; de ce într-o altă zi astfel de gesturi nu ar fi avut nicio înrâurire în plan erotic pe parcursul întregului an? Răspunsul, într-o oarecare măsură, ni-l furnizează Simeon Florea Marian, când menţionează astfel concepţia populară asupra zilei de 24 februarie: „după credinţa poporului, 24 februarie, adecă Dragobetele, este ziua în care se împărechează toate păsările şi animalele”. Aşadar, în această concepţie, 24 februarie este o zi „calificată”, o zi cu „virtuţi” aparte în cadrul ciclului anual, terestru şi cosmic, sub aspectul sexualităţii şi al iubirii, valenţe care se răsfrâng în tot mediul terestru, la fiinţele din regnul animal dar şi la fiinţele umane. Ne putem întreba dacă în general în societăţile tradiţionale zilele sărbătorilor nu erau stabilite pe baza unei anumite cunoaşteri a legilor cosmice care guvernează şi acţionează într-un domeniu sau altul al mediului terestru.

Simeon Florea Marian mai arată că Dragobetele avea o altă semnificaţie în unele comune din Muntenia, „precum bunăoară în comuna Buzeşti din judeţul Olt”; aici „poporul serbează Dragobetele anume ca să fie ferit de boli”. Nu se precizează în ce mod se desfăşura sărbătoarea, care erau acţiunile rituale prescrise; putem deduce că se încadrau în categoria largă a ritualurilor „taumaturge”, dintre care le putem aminti pe cele săvârşite de „căluşari”, care se bucură de o mare popularitate în zona menţionată.
De asemenea, Simeon Florea Marian menţionează că în comuna Roşia din jud. Gorj exista în trecut o datină de Dragobete, pe cale să se stingă la momentul când făcea relatările (1899), care consta în aceea că în ziua de 24 februarie feciorii şi fetele „se îmbrăţoşau şi, sărutându-se, se încredinţau că nu vor căuta a se supăra prin nesinceritate unul pe altul, ci din contră, se vor ajuta reciproc în orice timp şi la orişice nevoie”.
Dar, în cadrul capitolului intitulat „Baba Dochia”, acelai autor inserează un sub-capitol denumit iarăşi „Dragobetele”, în care prezintă şi alte credinţe ale poporului cu privire la „Dragobete”, care nu mai au legătură cu data de 24 februarie, ci cu „prima zi a lunii lui mărţişor”. Astfel, arată că ziua de întâi martie este „numită pe alocurea şi Dragobete, Dragobete cap de primăvară şi Dragobete cap de vară”. În notele de subsol precizează că are aceste informaţii din lucrările lui Nicolae Densuşianu şi B.P. Haşdeu. Astfel, potrivit lui N. Densuşianu pentru românii din comuna Saran, judeţul Constanţa, „sărbătoarea de la 1 martie se numeşte Dragobete”; iar potrivit lui B.P. Haşdeu, „întâiul decembre se cheamă Andrei cap de iarnă, precum întâiul mărţişor se zice Dragobete cap de primăvară” (date culease din comuna Mărgineni, judeţul Făgăraş).

Vom observa că şi în cazul zilei de 1 martie (ziua de „Dragobete cap de primăvară”) se săvârşeau acţiuni ritualice destinate să producă efecte benefice în plan erotic; mai exact, gesturile erau înfăptuite de fete cu scopul „de a se face mai frumoase şi mai drăgăstoase”. Practic, sunt rituri de dragoste săvârşite de fetele mari în ziua de 1 martie, care constau în a aduna o anumită apă şi a se spăla cu ea (o singură dată sau periodic pe parcursul anului), rostind, uneori, anumite „descântece”.
Astfel Simeon Florea Marian arată că „în prima zi a lunii lui mărţişor este datină în cele mai multe părţi locuite de români ca fetele cele mari să strângă apă de neauă (omăt, zăpadă) şi cu apă de aceasta să se spele apoi peste tot anul, anume ca să se facă frumoase şi drăgăstoase”. Potrivit unor date culese de Iosif Vulcan (expuse în articolul „Neaua de mărţişor”), fetele credeau că „neaua de mărţişor (…) este născută din surâsul zânelor” şi „aduce pe pământ frumuseţea lor”.
În acelaşi sens autorul menţionează menţionează şi „datina de a se face dragobete de dragoste”, care este tot un ritual benefic în planul iubirii, înfăptuit în felul următor: fetele mari căutau prin pădure floare de fragi şi se spălau cu apa de pe ea rostind descântecul: „Floare de fragă/Din luna lui Marţ/La toată lumea să fiu dragă,/Urâciunile să le desparţi”.

Putem observa, ca o concluzie faţă de cele arătate până acum, că „ziua de Dragobete”, fie din 24 februarie, fie din 1 martie, era considerată de popor, în societatea tradiţională, ca fiind propice exercitării unei influenţe benefice în domeniul erotic (al iubirii şi al sexualităţii); practic, „de Dragobete” se deschidea în mod unic în cadrul ciclului anual posibilitatea săvârşirii unor acţiuni, a unor rituri, care să producă efecte concrete în planul erotic. Altfel spus, Dragobetele oferea această posibilitate, astfel că ne putem întreba dacă nu cumva prin acest nume, „Dragobete”, nu era desemnat ceea ce am putea numi „regentul” domeniului erotic (sexualitate, fecunditate, iubire), aşa cum întâlnim în tradiţiile de formă mitologică ale antichităţii, în care era nelipsit „zeul iubirii şi al fecundităţii”, cu multiple semnificaţii („Eros” la greci, „Cupidon” sau „Amor” la romani, „Kama” la hinduşi, „Apis” la egipteni).
Dar, pentru a fi aşa, ar trebui ca „Dragobetele” să nu fie doar numele unei sărbători sau al unei zile, ci şi numele unui „personaj”, denumirea unei personificări, aşa cum sunt „zeii iubirii” enumeraţi anterior. Există în mitologia românească un „personaj” cu numele Dragobete? Răspunsul este afirmativ şi ne este furnizat tot de Simeon Florea Marian, în acelaşi studiu, în acelaşi volum, mai exact în capitolul „Baba Dochia”, în care transcrie o legendă din Muntenia despre Baba Dochia. Şi se spun următoarele: „Baba Dochia era o babă bătrână şi avea un fiu care îl chema Dragobete Iovan”. Iată că tot în Muntenia, unde se ţinea sărbătoarea „Dragobetele” de 24 februarie, exista credinţa că Drago-bete este fiul Babei Dochia (într-o altă legendă din Muntenia, judeţul Mehedinţi, se spune că pe fiul Babei Dochia îl chema Drago-mir; fără îndoială, cele două nume sunt înrudite, rădăcina fiind aceeaşi).
Trebuie spus că legătura care se face între Dragobete şi Baba Dochia este de o importanţă capitală în demersul de a elucida „mitul lui Dragobete”, de a-i identifica originea. Şi aceasta nu numai prin prisma faptului că există un material folcloric imens cu privire la „personajul” mitologic Baba Dochia, cules din absolut toate zonele locuite de români; ci şi pentru că ne putem întemeia pe concluziile formulate de istoricul Nicolae Densuşianu pe această temă, cuprinse în monumentala lucrare „Dacia preistorică”. Este necesară deci o digresiune, pentru a prezenta punctul de vedere al istoricului cu privire la Dochia sau Dochiana.

În vechea tradiţie greacă (pre-homerică), de formă mitologică, exista un cult public pentru „zeul Cronos” şi pentru sora şi soţia sa, „zeiţa Rhea”; cei doi personificau „divinitatea cerului” (divinitate masculină), respectiv „divinitatea pământului” (divinitate feminină). În tradiţia romană regăsim acelaşi „cuplu”, şi anume, „zeul Saturn” şi „zeiţa Opis”. Saturn era venerat ca „părinte al zeilor” şi era numit „Bătrânul” sau „Moşul” („Saturnus Senex”); iar Opis era considerată drept „Mama” comună a zeilor şi a genului uman, numită de aceea şi Maia (în sensul de „bătrână” sau „bunică”) sau „Magna deum Mater”, sau „Terra Mater”. Probabil acest cult al „divinităţii feminine” este acelaşi pe care îl regăsim şi în pre-istorie, denumit de etnologi „cultul Mamei Mari”. Ea era venerată ca „Mamă a munţilor” („Mater montium” – la Vergiliu) şi era considerată protectoarea păstorilor şi a turmelor; de aceea îi erau consacrate stânci şi culmi aflate pe piscurile munţilor.
Istoricii greci şi romani sunt unanimi în a afirma că „geţii/dacii îl adoră pe Saturn, pe care îl numesc Zalmoxis” (istoricul Mnaseas din Patre, Diogen Laerţiu, Hesychius). Aşadar Zalmoxis este Saturn; Zal-mox înseamnă Zeul-Moş, Zeul-Bătrân sau Moşul, atributele definitorii ale lui Saturn. Dar sub ce formă, sub ce nume, îi regăsim „perechea” în tradiţia dacică, pe Rhea sau Opis?
Potrivit lui Nicolae Densuşianu, „divinitatea feminină” era adorată sub numele de „Dacia”, mai exact „Dacia Augusta” sau „Terra Dacia” sau „Dacia Felix”, aşa cum o găsim în numeroasele inscripţii din timpul dominaţiei romane; cultul public al „Mamei mari” sub numele de „Dacia” s-a perpetuat şi în timpul administraţiei romane.
Ei bine, Nicolae Densuşianu susţine că „divinitatea feminină” („Rhea”, „Mama mare”, „Baba”), adorată în zona carpato-danubiano-pontică sub numele de Dacia, „ne apare în legendele şi în cântecele poporale române numită „Dochia” şi „Dochiana”. Aşadar, Dochia, Gaia, Baba Dochia sau Baba Gaia reprezintă numele sub care apare în folclor (în legendele, cântecele, colindele, credinţele şi datinile populare) „Dacia Augusta” din tradiţia dacică, „Principiul feminin”, „divinitatea feminină” care se regăseşte sub diverse nume în toate tradiţiile în formă mitologică cunoscute. Întâlnim urmele acestui cult pre-istoric al „Mamei Mari” în aproape toate regiunile muntoase ale ţării; de exemplu, grupul de stânci de pe muntele Caraiman, din masivul Bucegi, despre care legendele spun că reprezintă pe Dochia şi oile sale, denumite popular „Babele”; de asemenea, Dimitrie Cantemir, în „Descrierea Moldovei”, aminteşte despre o stâncă ce o reprezintă pe „Baba Dochia”, aflată în apropierea muntelui Ceahlău – chiar acest munte este numit de popor „muntele Dochiei”.
Dacă „Dochia” este corespondentul popular, românesc al „Daciei” (ca divinitate – „augusta”), ne putem întreba care este corespondentul popular, românesc al dacicului Zalmoxe (sau Saturn). Răspunsul lui Nicolae Densuşianu este în concordanţă cu atributele zeităţii antice („tată al zeilor”, „bătrân”, „moş”): este „Crăciun Bătrânul”, „Moş Crăciun” sau, simplu, „Moşul” sau „Omul”; întâlnim tot în masivul Bucegi, mai sus de „Babele”, o stâncă uriaşă care îl reprezintă probabil din timpurile pre-istorice, numită de ciobani stânca „Omu”, ea dând numele întregului munte, muntele Omu. De altfel, regăsim această „pereche primordială” din tradiţiile mitologice ale antichităţii în foarte multe dintre basmele româneşti, în chiar partea introductivă: „A fost odată ca niciodată un Moş şi o Babă”.

Toate aceste consideraţii au legătură cu subiectul principal: dacă poporul vechi a păstrat credinţa că Dragobete este fiul Dochiei, atunci putem vedea în aceasta – în lumina analizei lui Nicolae Densuşianu – afirmarea originii dacice a „mitului lui Dragobete”, legătura lui cu tradiţia dacică. Toate datele prezentate aici conduc la concluzia că Dragobete este unul din numele sub care s-a păstrat în memoria populară dacicul „zeu al iubirii”, „divinitatea iubirii” din tradiţiile de formă mitologică ale antichităţii, cu rădăcini în pre-istorie. Probabil, îl întâlnim în folclor, în credinţele şi datinile populare, sub nume diferite, de la o regiune la alta. Spre exemplu, în ceea ce poporul numeşte „Zburătorul”, acest „mit” fiind scos la lumină de Eminescu prin versuri superbe: „Au mai ştiu povestitorii/Ce sunt, oare, zburătorii?/Vin din rumenirea serii/Şi din fundul sfânt al mării,/Vin din ploaia cea cu soare/Şi din dor de fată mare.”
Inspiratul poet sugerează că a existat un timp în care „povestitorii” ştiau ce sunt „zburătorii”. Aici poate fi o aluzie la faptul că au existat oameni care au continuat în mod calificat şi autorizat tradiţia dacică; sau, cel puţin, care erau conştienţi de moştenirea tradiţională dacică, pe care poporul o perpetua în mod pasiv, având rolul unei „memorii colective”.

În acest punct şi în încheiere, trebuie evidenţiate o serie de observaţii ale lui Simeon Florea Marian, privind forţa cu care poporul român ţinea la credinţele şi datinile moştenite dintr-un trecut greu de delimitat cronologic (poate tangent cu preistoria). Astfel, vorbind despre obiceiul de Dragobete din ziua de 24 februarie, scriitorul punctează următoarele: „Dacă în aparenţă acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt însă poporul ţine atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească”. Iar în prefaţa studiului din care am preluat elementele de mai sus, Simeon Florea Marian afirmă un adevăr uimitor, şi anume că „poporul de rând adeseori ţine sărbătorile nelegate de biserică cu o sfinţenie mai mare chiar decât pe cele legate de biserică sau creştine”. De unde provin aceste sărbători nelegate de biserică sau necreştine, pe care poporul de rând le ţinea în trecutul apropiat cu o atât de mare sfinţenie? De unde provine această mitologie a poporului, diferită de tradiţia religioasă creştină? Credem că răspunsul rezultă cu evidenţă din tot ceea ce s-a spus aici, dar că subiectul rămâne inepuizabil.


Autor,
Denis Marian MALCIU

avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de magda pasca la data de Joi Feb 23, 2012 2:10 am

Păi,...cum să nu ?! Doar oltenii - s cei mai iubăreţi ,dar şi geloşi bărbaţi români! Iaca aşa am aflat de unde li se trage...
Mulţumesc ,Mariane, ca ne-ai luminat (pe bune )de unde vine Dragobetele . Nu prea am înţeles de unde culegeau ,, floare de fragă în luna lui Marţ,, - dar am ajuns la concluzia că noi doar ca pe la Buzeşti mai putem sărbătorii... Hai ! Să fii iubit şi să iubeşti veşnic !!!
avatar
magda pasca

Mesaje : 4
Data de inscriere : 07/09/2011
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Joi Feb 23, 2012 4:45 am

O fi nu zic ba ! Ca prea o zici cu foc
Femeia sa iubim nu este rau de loc
Insa de gelozie
zicem ca este
boala, sau prostie
Orice femeie daca isi doreste
Cu tine de mana,te prosteste
Sa fi iubita toata viata
Si cand te scoli de dimineata
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Joi Feb 23, 2012 10:47 am

Păi frunzuliţă verde şi-un ştiulete
E adevărată sărbătoare de Dragobete
Pe când de Ziua Îndrăgostiţilor să-mi fie cu iertare
E prea mult bâlci pe toate străzile, şefu mare
Un om care iubeşte pe îndelete
Îşi face de cap doar de Dragobete
Tare m-am bucurat că a fost ger mare pe 14 Februar
Şi că s-a mai scos un pic "iubăreala" din calendar
Şi că nu am mai văzut ca în alţi ani
Pe străzi sute de inimioare şi Cupidoni de doi bani
Însă Dragobetele să-mi fie cu iertare
Aceasta cu adevărat este din tradiţie sărbătoare
Că e mai din folclor şefu mare
Iar cealaltă cam siropoasă şi de grădiniţă mi se pare


Ultima editare efectuata de catre Ovidiu Raul Vasiliu in Vin Feb 24, 2012 7:00 am, editata de 1 ori
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Feb 24, 2012 2:49 am

Dragobetele saruta fetele
Dragobetele este sarbatorit in Calendarul Popular in ziua de 24 februarie. Cum vremurile s-au schimbat, tinerii au dat uitarii pe Dragobete zis si Dragomir, Ioan Dragobete, Cap de Primavara - tanarul zeu al dragostei din panteonul mitologiei romanesti. Mentionam ca pe vremuri, aceasta sarbatoare nu era prezenta in toate regiunile tarii. Potrivit atestarilor, ea era cunoscuta in sud, mai cu seama in Oltenia.
Dragobete-Cap de primavara este una dintre sarbatorile ce prevesteste inceputul primaverii. Romanii numeau sarbatoarea Dragobetelui si "Logodna pasarilor", deoarece in aceasta zi pasarile se imperecheau si isi faceau cuib. In lumea satelor, aceasta presupusa logodna a pasarilor a fost adoptata simbolic de catre oameni. Se credea ca pasarile neimperecheate in aceasta zi ramaneau stinghere pana la Dragobetele din anul viitor, ceea ce era valabil si in lumea oamenilor, ne spune profesorul Ion Ghinoiu.

Cum.se.sarbatorea;Dragobetele
In dimineata zilei de 24 februarie, tinerii ieseau din sat la padure, faceau o hora, se sarutau si se strangeau in brate. Fetele adunau flori de primavara pe care le foloseau pentru descantecele de dragoste. Viorelele si tamaioarele erau pastrate pana la Sanziene, pe 24 iunie, cand erau aruncate pe o apa curgatoare. Exista credinta ca cele care nu faceau acest lucru, ramaneau nelogodite. Pretutindeni se auzea zicala: "Dragobetele saruta fetele!".
Nu cred ca este intamplator faptul ca tinerii ieseau la padure in aceasta zi, daca tinem seama ca Dragobetele locuia prin paduri, pentru a pedepsi persoanele care au lucrat in ziua praznuirii sale. De aici a luat nastere si expresia "Nu te-o prinde Dragobetele prin padure".
In apropierea pranzului, fetele incepeau sa coboare in fuga spre sat. Aceasta fuga era numita "zburatorit". Flacaii urmareau fetele dragi si acestea se lasau prinse daca tinerii erau dupa placul inimii lor. Avea loc o imbratisare, ce era urmata de un sarut, care semnifica logodna pentru cel putin un an de zile. Multi parinti abia acum aflau simpatiile tinerilor. Se intampla ca unii sa fie multumiti, iar in cazul in care nu erau de acord cu alegerea facuta, logodna virtuala.era.respectata.
Din zapada netopita pana la Dragobete, fetele si nevestele tinere isi faceau rezerve de apa cu care se spalau in anumite zile ale anului, pentru pastrarea frumusetii.
Dragobetele trebuia tinut cu orice pret: Daca nu se facea cumva Dragobetele, se credea ca tinerii nu se vor indragosti in anul care urma. In plus, un semn rau era daca o fata sau un baiat nu intalnea la Dragobete macar un reprezentant al sexului opus, opinia generala fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiti, iar daca o fata iesea impreuna cu un baiat si nu se sarutau, se credea despre ei ca nu se vor mai iubi in acel an.

Etimologia cuvantului Dragobete
Unii filologi sustin ca numele "Dragobete" provine de la doua cuvinte vechi slave "dragu" si "biti", care s-ar traduce prin expresia "a fi drag". Alti filologi sustin ca vine din cuvintele dacice "trago" - tap (mai tarziu devenit "drago") si "bete" - picioare. Tapul simbolizand la romani fecunditatea!
Exista si ipoteza ca "Dragobetele" se traduce prin "chipul frumos din Casa lui Dumnezeu, tanarul frumos, ales", de la cuvintele dacice "drag", ce semnifica "chip frumos", "chip de lumina" si "betel"- "casa lui Dumnezeu".
Etnograful Marcel Lutic sustine ca "Majoritatea denumirilor pentru aceasta sarbatoare sunt calchieri dupa numele din slava veche a sarbatorii crestine a "Aflarii Capului Sfantului Ioan Botezatorul", sarbatoare numita in spatiul slav "Glavo-Obretenia". Romanii au adaptat aceasta denumire din slava, asa aparand in veacurile evului de mijloc denumirile "Vobritenia", "Rogobete"," Bragobete", "Bragovete" (unele dintre ele, foarte apropiate de mult mai cunoscutul Dragobete), pana cand, probabil si sub influenta principalelor caracteristici ale sarbatorii, s-a impus pe arii destul de extinse, mai ales in sudul si sud-vestul Romaniei, denumirea "Dragobete".

Floarea dragostei
In lumea satului, plantele erau de mare ajutor pentru a afla daca tinerii se casatoresc. Una din aceste plante era numita Floarea dragostei, o planta cu frunze in forma de lance si flori roz-purpurii, care crestea in locuri inalte. Se plantau in gradina doua fire de Floarea dragostei pentru tinerii indragostiti si daca cele doua plante se apropiau, era semn ca ei se vor casatori.
Daca in unele legende, Dragobete apare ca fiu al Babei Dochia, in altele ca fiind Navalnicul sau cumnatul lui Lazarica cel mort din dor de placinte, un lucru e sigur: este tanar si este protectorul dragostei si al indragostitilor.
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Feb 26, 2012 11:40 pm

Dragă Raul, sunt încântat că ai venit cu versurile tale să vadă şi materialul postat de mine puţină veselie!
Îmi place că faci o diferenţă substanţială între aceste zile de 14 şi 24 februarie. Adevărata sărbătoare, pentru noi, românii, este Dragobetele şi nu cea au făcut americanii, pe 14 februarie, în scop pur comercial şi în încurajarea desfrâului...
Să auzim numai de bine!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Feb 26, 2012 11:46 pm

Dragă Dane, respect contribuţia ta la sărbătoarea Dragobetelui, ca preocupare şi timp consumat dar nu este suficient...!
În materialul postat de mine, autorul subliniază şi vine cu argumente solide pentru a susţine că aceast sărbătoare este de sorginte dacă, ne aparţine nouă, românilor. Nu înţeleg de ce vii cu anumite expresii copiate de pe Google prin care se subliniază originea slavă! Ce treabă au slavii aici? Sărbătoresc, cumva, dragobetele ca noi ori odată cu noi?!
Una este să găseşti şi să citeşti diferite opinii, fie ele ale unor cercetători impulsionaţi de scopuri politice ori de altă natură, alta este să cercetezi în amănunt, să pui toate datele cap la cap, să le coroborezi şi apoi să poţi concluziona cu mintea limpede...
Doamne ajută!


Ultima editare efectuata de catre Marian Malciu in Mier Feb 29, 2012 4:11 am, editata de 1 ori
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Feb 26, 2012 11:51 pm

Dragă Magda, chiar sunt încântat să te văd poposind şi, unde?, chiar la Dragobete...! Mulţumesc mult!
Să fii iubită până dincolo de moarte!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

MĂRŢIŞORUL ÎN TRADIŢIA POPULARĂ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Feb 29, 2012 4:22 am

Nu putem să începem un rând despre „mărţişor” fără să cităm vorbele lui Nicolae Gane (1838-1916, din Fălticeni, descendent al unei vechi familii boiereşti, membru al Academiei Române), scrise la 1873 (Încercări literare, Iaşi) şi menite să înfăţişeze starea rea a lucrurilor de la finele sec. al 19-lea; vom vedea însă că această caracterizare se potriveşte şi mai bine cu realitatea de acum, semn că lucrurile au mers din rău în mai rău... Iată deci ce observa un boier de odinioară, într-un grai simplu şi direct: „Astăzi, când societatea noastră, din română ce era s-a streinizat în toate obiceiurile ei, încât a ajuns a nu mai scrie, nici vorbi, nici gândi româneşte (...) în această grozavă babilonie de limbi şi moravuri, am uitat toate tradiţiunile vechi care împodobesc trecutul nostru. Aşa, dacă am întreba astăzi pe oricine ce este un mărţişor, desigur ar da din umere, zicându-ne: nu ştiu!, căci nu numai obiceiul, dar însăşi amintirea lui, însuşi înţelesul cuvântului s-a şters din memoria noastră”.
Dar să îl lăsăm în continuare pe Nicolae Gane „să scuture pulberea uitărei de pe acest vechi şi frumos obicei strămoşesc”. Iată deci ce însemna mărţişorul în vechea societate românească: „Mărţişorul era un dar ce-şi trimiteau românii unul altuia în ziua de 1 martie. El consta într-un bănuţ de aur spânzurat de un găitan de mătasă împletit cu fire albe şi roşii, pe care persoana ce-l primea în dar îl purta la gât până când întâlnea cea dintâi roză înflorită, pe crengile căreia depunea apoi darul primit. Bănuţul însemna îmbelşugarea, firele albe şi roşi ale găitanului însemnau faţa albă ca crinul şi rumenă ca roza (...) Aşa aveau vechii români obiceiul de a se ura în ziua de 1 martie! Ei erau naivi în sufletul lor; trăiau în simplicitate şi împrumutau vorbele şi obiceiurile lor de la mama natură, care împodobea fruntea fiicelor lor cu flori de câmp (...) Toate însă s-au şters de buretele aşa-numitei civilizaţiuni moderne care, în locul comorilor de înţelepciune şi tradiţiuni strămoşeşti, n-a găsit altăceva mai bun de pus în loc decât minciunile de la 1 aprilie, care şi acestea (...) au ajuns a se practica în toate zilele anului”.
Perioada despre care aminteşte Nicolae Gane, în care mărţişorul era un dar ce şi-l trimiteau românii unul altuia la 1 martie, este una destul de îndepărtată, de vreme ce Simeon Florea Marain constata în anul 1899, în lucrarea „Sărbătorile la români”, vol. al II-lea, că „această datină strămoşească a început în cele mai multe părţi, şi cu deosebire în Moldova, a se pierde” şi că „în ziua de azi (deci la 1899) mărţişorul este un dar ce-l dau numai părinţii copiilor lor”. Să vedem, aşadar, care sunt concluziile lui Simeon Florea Marain, expuse în studiul amintit, cu privire la datinile şi credinţele legate de mărţişor, aşa cum erau ele chiar la finalul secolului al 19-lea, concluzii deduse dintr-un vast material etnologic, ce cuprinde mărturii din diverse zone locuite de români.
Astfel, Simeon Florea Marain arată următoarele: „În cele mai multe părţi din Bucovina, şi mai cu seamă din Moldova, Muntenia şi Dobrogea, este datină ca părinţii să lege la 1 martie copiilor lor câte o monedă de argint ori de aur la gât sau la mână. Moneda aceasta, care e de regulă atârnată de o cordea roşie ori de un găitan compus din două fire răsucite de mătase roşie şi albă, sau dintr-un fir de arnici roşu şi unul de bumbac alb, sau şi din mai multe fire de argint şi de aur, se numeşte mărţişor, mărţiguş sau marţ”.
Este important de observat că „datina punerii mărţişorului la gâtul sau la mâinile copiilor” se săvârşea în vederea obţinerii unor rezultate concrete sub aspect psihic şi corporal, care să opereze pe parcursul întregului ciclu anual. Astfel, părinţii aveau credinţa că îndeplinind această datină copiii vor avea „noroc în decursul anului, vor fi sănătoşi şi curaţi ca argintul cu venirea primăverii şi peste vară nu o să-i apuce şi scuture frigurile”. Dar, pentru a fi eficace, datina trebuia îndeplinită cu respectarea unor condiţii; astfel, trebuia ca punerea sau legarea mărţişorului să fie făcută numai de femei („parte femeiască”) „la 1 martie des-dimineaţă, până nu răsare soarele”, până să se scoale copilul din pat şi fără ca femeia să fie văzută de o altă femeie însărcinată. O condiţie esenţială era însă aceea ca mărţişorul să fie purtat de copil toată perioada prescrisă de datină, iar la finalul acestei perioade să fie îndeplinite exact regulile legate de „predarea” lui. Dar atât această perioadă, cât şi gesturile prescrise de la final, erau puţin diferite de la regiune la regiune.
Iată în acest sens ce a reţinut Simeon Florea Marain: „Unii copii poartă mărţişorul 12 zile la gât, iar după aceea îl leagă de ramura unui pom tânăr. Şi dacă în acel an pomului îi merge bine, se credea că şi copilului îi va merge bine în viaţă. Alţii îl ţin la gât până ce văd primul pom înflorit, şi atunci îl lasă pe rămurelele acelui pom, anume ca să fi sănătoşi şi frumoşi ca florile pomului respectiv. Alţii îl poartă până înfloresc porumbarul şi păducelul şi atunci îl pune pe un porumbar, respectiv pe un păducel, pentru a fi albi ca floarea lor. Şi iarăşi alţii îl poartă până când sosesc berzele (cocostârcii) şi atunci îl aruncă după aceştia, zicând: Na-ţi negreţele/ Şi dă-mi albeţele!”
Dar mărţişorul nu era purtat, la gât sau la mână, numai de copii (fete şi băieţi), „ci şi de fetele cele mari, ba chiar şi de o seamă de neveste tinere”; aşa stăteau lucrurile mai cu seamă în Muntenia, conform relatărilor lui Simeon Florea Marain. În acest caz se credea că purtarea mărţişorului, cu respectarea datinii în toate elementele ei, va conferi o protecţie în faţa razelor puternice ale soarelui, în cursul anului, menţinând frumuseţea, în special prospeţimea şi culoarea tenului. Dar perioada de timp şi gesturile ce trebuiau îndeplinite pentru
eficacitatea „mărţişorului” erau de asemenea diferite în funcţie de zonă, după cum arată în continuare autorul citat: „Pe la finele lunii martie unele dintre ele iau legătura mărţişorului şi o pun pe trandafiri, iar moneda o dau pe vin, pâine albă şi caş, pentru a-i fi faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul. Altele, din contră, îl poartă până ce începe cucul a cânta sau până ce înfloreşte porumbarul ori vişinul, şi atunci îl aruncă, ca şi copiii, pe rămurelele acestor pomi. Sau până când sosesc berzele, şi atunci, cum le văd, le aruncă după acestea”.
Trebuie remarcat că în aceste cazuri compoziţia mărţişorului este uneori diferită, în sensul că poate lipsi moneda (de aur şi de argint), aşa cum rezultă din unele datini, mărţişorul constând numai în cele două fire, alb şi roşu, împletite. De pildă: „Mărţişorul este o aţă răsucită din mai multe fire roşii şi albe, ce-şi leagă româncele la gât şi la mâini pentru ziua de 1 martie şi care apoi le leapădă pe trandafiri înfloriţi” (N.A. Caranfil, Cântece populare de valea Prutului); sau „La 1 martie sau în ziua de Baba Dochie, fac fetele nişte strune roşii şi albe şi le poartă la gât până ce aud cucul întâia oară cântând. Atunci le aprind, afumă cu ele gâtul, înconjurându-l de trei ori, şi apoi le aruncă jos” (datină de la Mitocu Dragomirnei).
Concluzia lui Simeon Florea Marain este foarte interesantă şi merită notată şi analizată: „Din toate cele înşirate rezultă că mărţişorul sau mărţiguşul serveşte celor ce-l poartă ca un fel de amulet”. Aşadar, rolul său este în special de a conferi protecţie (în faţa unor boli, în faţa acţiunii dăunătoare a soarelui) şi de a înfrumuseţa, dar şi de a aduce noroc în cursul anului (în cazul copiilor). Acţiunile care trebuie realizate în cadrul datinii (gesturi şi formule) par a urmări realizarea unui „transfer” de forţă, vitalitate, energie de la elemente ale naturii la om. Astfel, copilul trebuie să primească ceva din calitatea argintului („sănătos şi curat ca argintul”); dacă pomului – pe crengile căruia a fost atârnat mărţişorul – îi merge bine, „se crede că şi copilului îi va merge bine în viaţă”; mărţişorul e legat de ramura primului pom înflorit văzut pentru ca omul care l-a pus să fie frumos ca floarea pomului; fata dă moneda-mărţişor pe vin, pâine albă şi caş, pentru a-i fi faţa albă cum e caşul şi rumenă ca trandafirul şi vinul; „când scoţi mărţişorul şi-l pui pe trandafir, te faci roşie şi frumoasă ca trandafirul” (N.A. Caranfil, Tribuna poporului).
Putem vedea în această datină, cu variantele ei, un anumit tip de rituri prin care omul încearcă să capteze, în beneficiul său şi al copiilor, forţele pozitive care acţionează în natură la debutul primăverii, ce o fac să renască, să revină la viaţă din amorţirea iernii. Această idee este oarecum întărită de existenţa în legendele şi cântecele populare despre Baba Dochia a unui personaj numit Făt-Mărţişor (sau, simplu, Mărţişor) care pare a fi „regentul” lunii martie dar şi al forţelor care transformă natura în perioada primăverii, forţe pe care le poate administra după plac.
Potrivit legendei, Baba Dochia o asupreşte pe nora sa (asemeni soacrei din basmul lui Creangă „Soacra cu trei nurori”), dar aceasta reuşeşte să îndeplinească cerinţele imposibile ale babei cu ajutorul lui Mărţişor (în unele variante cu ajutorul lui Hristos sau al lui Dumnezeu însoţit de Sf. Petru); atunci Baba Dochia îl huleşte şi îl înfruntă pe Mărţişor, bizuindu-se pe cele 12 cojoace, că o vor apăra de frig; dar Mărţişor, cu ajutorul lui Făurar şi al Vântoaselor, reuşeşte să o determine pe Dochia să arunce toate cojoacele şi astfel îngheaţă şi împietreşte, împreună cu fiul său, Dragobete Iovan (sau Dragomir) şi cu oile.
Mai trebuie spus că ziua de 1 martie sau „mărţişor” este prima zi din „Zilele Babei Dochia” (sau „Zilele Babei”), care sunt în număr de 9 sau de 12, în funcţie de zonă. Întâia „babă”, care cade la 1 martie, poartă numele special de Baba Dochie sau Baba Marta şi se mai numeşte şi Cap de primăvară. Semnificativ este faptul în multe zone ale ţării femeile sărbătoreau ziua de 1 martie, ziua Babei Dochia, şi se abţineau de la orice muncă, cu excepţia torsului; scopul lor era „să se domolească mânia Babei Dochie şi frigul de primăvară să nu facă pagube în câmpuri, apoi pentru ca să nu zacă nimeni în casă de vărsat, precum şi pentru înecat”; iar torsul era permis „pentru că şi Baba Dochie, când a mers cu oile şi cu caprele ca să le pască, încă şi-a luat furca şi a tors lână dintr-însa”.
Ne rămâne, la final, să constatăm încă o dată că până la sfârşitul sec. al 19-lea „poporul de rând” trăia într-un „climat” pur românesc, ţinând datini, obiceiuri, credinţe moştenite din trecutul său, din trecutul civilizaţiei sale proprii; este vorba nu numai despre perioada răspândirii creştinismului, ci despre un trecut mai îndepărtat, căci, ca şi în cazul „mărţişorului”, analizat aici, vedem o mulţime de sărbători, datini şi credinţe ne-creştine (păstrate concomitent cu cele creştine şi ţinute cu aceeaşi religiozitate), care cu siguranţă provin dintr-o tradiţie anterioară, care nu poate fi alta decât tradiţia dacică, conservată în mod miraculos în memoria populară.


Autor,
Denis Marian MALCIU
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mier Feb 29, 2012 7:03 am

Martisorul - origine si semnificatie
In vechime, pe data de 1 martie, martisorul se daruia inainte de rasaritul soarelui, copiilor si tinerilor - fete si baieti deopotriva. Snurul de martisor, alcatuit din doua fire de lana rasucite, colorate in alb si rosu, sau in alb si negru, reprezinta unitatea contrariilor: vara-iarna, caldura-frig, fertilitate-sterilitate, lumina-intuneric. Snurul era fie legat la mana, fie purtat in piept. El se purta de la 1 martie pana cand se aratau semnele de biruinta ale primaverii: se aude cucul cantand, infloresc ciresii, vin berzele sau randunelele. Atunci, martisorul fie se lega de un trandafir sau de un pom inflorit, ca sa ne aduca noroc, fie era aruncat in directia de unde veneau pasarile calatoare, rostindu-se: "Ia-mi negretele si da-mi albetele".
Unele legende populare spun ca martisorul ar fi fost tors de Baba Dochia in timp ce urca cu oile la munte.
Cu timpul, la acest snur s-a adaugat o moneda de argint. Moneda era asociata soarelui. Martisorul ajunge sa fie un simbol al focului si al luminii, deci si al soarelui.
Poetul George Cosbuc, intr-un studiu dedicat martisorului afirma: " scopul purtarii lui este sa-ti apropii soarele, purtandu-i cu tine chipul. Printr-asta te faci prieten cu soarele, ti-l faci binevoitor sa-ti dea ce-i sta in putere, mai intai frumusete ca a lui, apoi veselie si sanatate, cinste, iubire si curatie de suflet... Taranii pun copiilor martisoare ca sa fie curati ca argintul si sa nu-i scuture frigurile, iar fetele zic ca-l poarta ca sa nu le arda soarele si cine nu le poarta are sa se ofileasca."
Cu banul de la snur se cumparau vin rosu, paine si cas proaspat pentru ca purtatorii simbolului de primavara sa aiba fata alba precum casul si rumena precum vinul rosul.
Despre istoricul martisorului, Tudor Arghezi afirma in volumul "Cu bastonul prin Bucuresti": "...La inceput, atunci cand va fi fost acest inceput, martisorul nu era martisor si poate ca nici nu se chema, dar fetele si nevestele, care tineau la nevinovatia obrazului inca inainte de acest inceput, au bagat de seama ca vantul de primavara le pateaza pielea si nu era nici un leac. Carturaresele de pe vremuri, dupa care au venit carturarii, facand "farmece" si facand si de dragoste, au invatat fetele cu pistrui sa-si incinga grumazul cu un fir de matase rasucit. Firul a fost atat de bun incat toate cucoanele din mahala si centru ieseau in martie cu firul la gat.
...Vantul usurel de martie, care impestrita pleoapele, nasul si barbia, se numea martisor si, ca sa fie luat raul in pripa, snurul de matase era pus la zintii de mart. Daca mai spunem ca firul era si rosu, intelegem ca el ferea si de vant, dar si de deochi."
Mentionam ca la geto-daci anul nou incepea la 1 martie. Astfel, luna Martie era prima luna a anului. Calendarul popular la geto-daci avea doua anotimpuri: vara si iarna. Martisorul era un fel de talisman menit sa poarte noroc, oferit de anul nou impreuna cu urarile de bine, sanatate, dragoste si bucurie.

Astazi, valoarea martisorului incepe sa fie data doar de creatia artistica. Se confectioneaza din orice si poate sa semnifice orice. Doamna Irina Nicolau afirma "Candva, credeau in puterea magica a martisorului. Acum nu mai cred. Candva, oamenii credeau ca o baba a urcat la munte cu 12 cojoace si a inghetat. Acum nu mai cred. Si nici nu vor mai crede vreodata. Tot ce pot e sa cunoasca ovestea. Atat."
Sursa: CrestinOrtodox.roGoagle
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mier Feb 29, 2012 11:38 am




_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Joi Mar 01, 2012 3:46 am

Un martisor de la Marian
Trimis prin Nicu Dan
MĂRŢIŞOR DE SUFLET
*****
La început de primăvară
Îţi dăruiesc un mărţişor
Să-l prinzi la piept în astă seară
Să-ţi fie somnul lin, uşor…
*
E mărţişor cu prima floare
Ce-i vestitor la noul an
Un ghiocel văzut de soare
Îţit din albul său suman…
*
Cu şnur legat în două fire
Să-ţi fie faţa-n alb curat
Şi roş obrazul tău subţire
Să-ţi fie dulce sărutat…
*
Să-ţi poarte mult noroc tot anul
Iubire să-ţi aducă-n prag
I-am prins în nod de şnur şi banul
De-argint ce ţi-l ofer cu drag…
*
De suflet este mărţişorul
Simbol al dragostei ce-ţi port
În spaţiu ne uneşte dorul
Iar din respect fac paşaport!
***
Marian MALCIU



avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Mar 01, 2012 11:01 am

Eşti bun de mesager, Dane! Adaugi şi ce "furi" de la alţii...!!! Frumoşi ghiocei!
Mulţumesc! Mi-a fost greu să intru că uitasem iar pe unde... Am reuşit acum şi am să-mi postez şi eu versurile, adică mărţişorul de suflet pentru toate DOAMNELE din Universul Prieteniei şi prietenele lor vizitatoare. Poate că-l primeşte cineva...
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Mărţişor de suflet

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Mar 01, 2012 11:02 am


La început de primăvară
Îţi dăruiesc un mărţişor
Să-l prinzi la piept în astă seară
Să-ţi fie somnul lin, uşor...

E mărţişor cu prima floare
Ce-i vestitor la noul an
Un ghiocel văzut de soare
Îţit din albul său suman...

Cu şnur legat în două fire
Să-ţi fie faţa-n alb curat
Şi roş obrazul tău subţire
Să-ţi fie dulce sărutat...

Să-ţi poarte mult noroc tot anul
Iubire să-ţi aducă-n prag
I-am prins în nod de şnur şi banul
De-argint ce ţi-l ofer cu drag...

De suflet este mărţişorul
Simbol al dragostei ce-ţi port
În spaţiu ne uneşte dorul
Iar din respect fac paşaport!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Mar 02, 2012 6:09 am

Singurul meu merit este ..de postas..Am incercat sa trimit versurile tale impreuna cu martisorul muzical conceput de domnul Topstal asa cum le-am primit prin Email...Imi cer scuze ca am uitat sa-l mentionez. Am considerat ca fiind sub versuri se subintelege ca sunt in totalitate de la tine
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Mar 02, 2012 10:25 am

NU mă deranjează, moşule!
Am şi scris acolo, "furat"! N-ai ochelarii pentru ghilimele?!
Apoi, în final am menţionat: Poate că-l primeşte cineva...
Oare de ce? Ţi-ai pus întrebarea?!
Eu mă gândeam aşa că, vezi Doamne, nu vor să primească acest mărţişor pentru că este oferit prin... intermediar, dar acum observ că nu au nevoie nici de la "fabricantul" atent cu doamnele!
E clară chestia, nu?!
Adică, pe înţelesul matale şi nu numai, mergeţi fetelor pe Facebook şi lăsaţi naiba spaţiile astea în sărăcie, că acolo curg complimetele viceversa în fluvii, nu ca aici unde deşertul se extinde vertiginos!! Ei, să vezi matale, când o fi treaba cu tabără, ce înghesuială şi ce vorbe mieroase...!
Dar, nu-i bai! Noi ne facem tabăra la Jii şi nu suntem nevoiţi să suportăm minorosiţele care aleargă după publicitate şi titluri... Hm!
La bună vedere, amice!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

De ziua ta, FEMEIE...

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Mar 08, 2012 11:40 pm

Cinstiţi FEMEIA!
Acum, la ceas aniversar,
toţi ce-o iubiţi şi-o preţuiţi
veniţi cu flori, aduceţi dar
de ziua ei să o cinstiţi!

Căci ea, FEMEIA,
ne este MAMĂ ori BUNICĂ,
zile şi nopţi ne-a legănat,
ne este SORĂ ori e FIICĂ
şi vieţii sensuri noi a dat...

Doar ea, FEMEIA,
cu grijă ne-a purtat în pântec;
ea ne-a născut prin mare chin,
dar a avut pe buze cântec,
ce ne-a purtat spre viaţă lin...

Tot ea, FEMEIA,
din pieptul ei ne-a alăptat,
ne-a învăţat cuvântul MAMĂ,
din faşă-apoi ne-a ridicat
să facem paşii fără teamă...

Iar ea, FEMEIA,
a fost în timp mereu muncită,
a fost lipsită-n bucurii,
a fost adesea umilită,
dar tot cu grijă de copii...

Tot ea, FEMEIA,
ne este prietenă, soţie,
logodnică şi chiar amantă,
ne dă iubire şi ne-mbie
să ne-nălţăm în vârf de pantă...

Acum FEMEIA
îmi este muză şi-i închin
cu drag şi cu respect un vers,
în faţa ei adânc mă-nclin
şi-o recunosc ca univers!


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

CLARIFICĂRI

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Mar 11, 2012 7:48 am

Dragă amice, domn cel mare de la JII, Nicu Dan Petrescu,
Pentru că ultima mea scrierea dedicată ţie poate avea înţelesuri ori traduceri (dorite cu rea intenţie) diferite pentru persoanele care pot poposi oricând pe aici, cred că este cazul să vin cu oarece clarificări pe care tu le ştii ori ţi-or fi şi ţie necesare (!!), dup cum urmează:
- Când am folosit cuvântul sărăcie făceam trimitere directă la sărăcia existentă la mine în pagină, că oricum nu am învăţat să intru în paginile prietenilor din acest spaţiu virtual şi, presupun, nici alţii - mulţi, nu se descurcă să intre la mine, poate, din aceleaşi cauze pierdute! Ştii că m-am acomodat foarte greu cu tehnica spaţiului şi nici explicaţiile savante ce mi le-ai oferit cu privire la postarea pozelor n-am priceput-o nici în ruptul capului...
- Deşertul pomenit se întinde tot la mine, că doar tu, Dan Nicu şi alte prenume Petrescu mă mai calci pe aici şi mă superi cu o perseverenţă demnă de invidiat... În rest nu ştiu ce oaze de literatură există, că nu văd decât unele titluri la afişier, e drept, din partea aceloraşi persoane, destul de puţine... adică, admin, Rodica, Dorina, TU - Petrescu, Raul, Florin şi alte câteva...
- Treaba cu tabăra, este foarte clar, se leagă de afirmaţia anterioară, că dacă-i deşert aici, în Facebook e bogăţie de postări şi de comentarii! Mă poţi contrazice în problema asta, bătrâne de la Jii?!
- La mironosiţele pomenite în textul meu, tu ştii foarte bine la ce făceam trimitere, că doar una singură este, plângătoare că i se ocupă spaţiul cu publicitatea mea gratuită pentru persoane din al său domeniu de referinţă ca spaţiu de manifestare literară, că deh, doar acolo este esenţa ideii nu şi în alte spaţii cu miile în virtual ori în pagini tipărite... Nu e cazul să adaug alte explicaţii, pentru că nu vreau să fiu eliminat pe termen limitat de aici ori, mai ştii? chiar exmatriculat fără drept de apel...!
- Cu alte cuvinte, doream să-ţi explic, amice, că NU fac ATAC la SITE, Doamne fereşte!! NU fac ATAC la PERSOANELE - PRIETENI din "Universul Prieteniei", Doamne fereşte!

Pentru mine "Universul Prieteniei" şi Preşedinta Asociaţiei sunt SACRE şi INVIOLABILE!
Tabăra va fi organizată prin iunie-iulie, probabil imediat cum se intră în vacanţa de vară, ştiut că avem destule prietene slujitoare pe altarul învăţământului reformat, modernizat şi dat peste cap din săraca noastră ţară bogată. Deci, nu cred că mai facem o alta pe la Bumbeşti-Jiu, mai ales că traseul nu este sigur din cauza iernii nefavorabile şi a drumarilor care , poate, îşi peird licitaţiile inexistente de două ori pe an ca să cârpească miliardele în buzunarele proprii (Doamne ajută!), chiar cocoşi fiind printre ei, sărăcanii...!!
În rest, PACE, LUMINĂ, DRAGOSTE, BUNĂSTARE şi SĂNĂTATE cât cuprinde!
Ai încredere în mine, te rog, la fel de mult cum am eu în tine, prieten drag din "Universul Prieteniei" şi nu numai!!

Cu cele mai frumoase gânduri prieteneşti şi cu acelaşi respect,

Marian MALCIU
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DRAGOSTE PURĂ SCĂLDATĂ ÎN DORURI ALBE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Mar 12, 2012 9:26 am

Dragostea perfectă este pentru sentiment ceea ce albul perfect este pentru culoare.
(Neale Donald Walsch)

În acest început de mileniu ale cărui coordonate par a fi bişniţa, minciuna, corupţia - toate gata să impună un regulament nou la scară planetară - Vera Crăciun şi-a propus şi a reuşit să recidiveze într-un timp relativ scurt, care nu atinge marginile unui an. În creaţia sa, poeta nu se lasă influenţată de nimic ce poate fi raportat la spectrul politic în care ţara se scaldă într-o apă mai tulbure ca toată istoria ei de veacuri şi la nimic din criza financiară ori economică, ce pare că revarsă pe tărâmurile mioritice doar amarul sedimentat dinăuntrul şi din afara ţării. Ea revine sfioasă, dar cutezătoare, pentru a-şi face loc suficient de confortabil în lumea culorilor menite a da frumuseţe poeziei şi chiar îndrăzneşte să aleagă albul pentru a doua sa carte de autor, dar nu pentru că ar fi întotdeauna în opoziţie cu celelalte culori, ci pentru că, în albul copleşitor al zăpezii, doreşte să-şi dezvăluie bunăvoinţa angelică şi trăirile pline de lumină, de credinţă şi de speranţă, scăldate toate în aceeaşi inocenţă manifestată în Meditaţii şi cuvinte, primul său volum de versuri.

Beneficiind de sprijinul editurii Naţiunea, care-i tipăreşte cartea, Vera Crăciun îşi permite să îmbrace al doilea volum de versuri în chiar culoarea albă a frumoşilor trandafiri ce încântă cititorul prin puritate şi gingăşie, îmbrăţişând fericită ideea inimosului publicist Romeo Tarhon – redactor şef adjunct şi editor la Ziarul Naţiunea – continuitate pentru Neam şi Ţară, iniţiatorul ineditului proiect Rugă fără sfârşit – cel mai lung poem pentru cartea recordurilor. În aceeaşi idee, poeta ne înfăţişează pe ultima copertă una din poeziile închinate mamei sale, căreia i-a dedicat ambele volume de versuri şi, plină de dor şi de recunoştinţă, înserează în prezentul volum un prim grupaj de versuri explicându-se, parcă, cititorului: „Ochii-mi plânşi trimit în ramă/ Gând pios şi dor de mamă”Amintire, iar în prima pagină expune fotografia celei ce i-a dat viaţă într-un tablou pe fondul albului ce o reprezintă.

Poezia Verei Crăciun este liniştită şi expresivă. Prin versuri îşi deschide sufletul şi permite cititorului să-i admire zborul senin al cuvântului, rostit cu seninătate şi plecat spre frumos, ca pentru a ne convinge că este izvorât din frumos: „Frumosul se naşte din rază divină,/ Din act creator dătător de lumină./ Se naşte-n privirea curată şi blândă/ din ochii femeii născută fecundă”Privire de mamă. În acelaşi timp, conştientizând că sentimentele au intensitate diferită de la om la om, că iubirea se manifestă felurit chiar în relaţia părinte-copil, poeta manifestă răbdare şi bunăvoinţă pentru a convinge şi nu vine cu argumente, ci cu o întrebare retorică în măsură a ruşina pe îndărătnicul om, la orice vârstă s-ar afla el: „Cum să nu mângâi fruntea întristată,/ Obrazul cald ce catifea de crin era odată/ Ori mâna ce te-a legănat/ Cu dor şi drag te-a mângâiat!”Iubire de părinte. Este, dacă vreţi, încercarea poetei de a defini iubirea, acţiune foarte dificilă precum se ştie.

Pe de altă parte, versul poetei evidenţiază dragostea faţă de tot ce este în jurul ei, faţă de reperele importante care au marcat desfăşurarea vieţii sale şi a familiei în care s-a născut înconjurată de dragoste şi în care a învăţat să trăiască prin iubire de oameni, de cer şi de pământ, cu tot ceea ce înseamnă acestea. Tocmai de aceea cuvântul său, eliberat şi lăsat să zburde în libertatea culorilor şi a rimei, creează tablouri pictate în toate nuanţele prin care natura, într-un cuvânt, a fost văzută, auzită, simţită şi iubită. Adevărat, autoarea nu trece priveliştea universală prin ochii ei, ci prin ai femeii, în general vorbind, atâta doar că toate femeile vor privi totul prin ochii mamei sale, cea care a învăţat-o să iubească frumosul, mereu ilustrat în alb, fie noapte, fie zi: „Vezi şi marea, vezi iubirea,/ Vezi candoarea, dăruirea,/ Vezi paleta de culori/ Din petalele de flori/ Vezi un mugur înflorit/ Şi de toate eşti vrăjit…” În aceeaşi poezie urmează să înţeleagă cititorul că nu este deloc întâmplătoare descoperirea imaginii vieţii doar prin ochii femeii, ca şi când bărbatul nu ar exista. Autoarea va sublinia cu îndemânare rolul pe care-l are femeia în existenţa atât de complexă a omului pe pământ, „cercetând prin alb de nor” împreună cu noi, pentru a ne convinge: „Vei găsi mireasma fină/ Ce-i minune, e divină,/ E iubirea ideală/ În fior dulce de mamă”. Iată, este vorba de femeia-mamă! Adică aceea care dă viaţă, care asigură continuitatea acesteia pe pământ, pentru că „doar sufletul femeii” acesteia „Albul pur îl mai doreşte./ Acel alb ca de poveste…”, urmând ca tot în această culoare, „Alb de nor şi alb de vis,/ Alb de dor şi alb de nins”Alb de vis şi alb de nins, adică, în curăţenie sufletească, să dea viaţă ce urmează a fi alăptată cu seva inocenţei şi să crească, învăluit în puritate, rodul dragostei nevinovate.

Din toate anotimpurile, pentru acest volum, Doruri albe, Vera Crăciun a ales doar iarna şi toamna, deşi pe toate le cunoaşte şi le iubeşte la fel de mult, atâta doar că nu poate găsi în celelalte culoarea în care se regăseşte cu sufletul ei curat mai bine ori mai mult decât în albul zăpezii şi în auriul toamnei. A hotărât să le dedice câte un capitol destul de bine închegat, dar asta nu înseamnă că a renunţat cu totul la imaginile proprii surorilor iernii. Bunăoară, pentru a da dimensiune suferinţei cauzată de pierderea fiinţei dragi, a făcut apel la vară, adresându-i-se: „De ce în ochi ţi se strecoară/ Atâtea nostalgii şi lacrimi reci?/ Te-ntreb a nu ştiu câta oară,/ Frumoasă vară, de ce pleci?” Frumoasă vară. Este, dacă vreţi, în paralel cu sensul ideii anterioare, o modalitate de a trece la capitolul următor al volumului Alb de vis, luându-şi rămas bun de la ceea ce a fost, pentru a depăşi durerea şi a trece în altă lume de splendori în care autoarea se manifestă cu sensibilitate şi trece la un nivel superior celui manifestat în primul său volum de autor. Această trecere nu este brutală. Poeta găseşte resurse nebănuite şi urmează cursul firesc al timpului, trecând din vară în toamnă, în acel ciclu rece şi oarecum înfricoşător, dar necesar în pregătirea pentru o nouă etapă obligatorie în evoluţia vieţii. Este o necesitate cunoscută şi acceptată până şi de copacul trist care se supune în tăcerea-i grăitoare: „Coroana-n rugă el îşi pleacă/ Sperând ca mlădierea-i blândă/ Va face toamna-ncet să treacă,/ Să nu dea pentru el osândă” Ruginiu de toamnă. Acolo unde acceptarea nu este înţeleasă, intervine poeta pentru a sta de vorbă cu florile şi cu toţi copacii, pornind de la şes şi mergând până în vârf de munte, lăsându-se „chemată de frumos”, pentru a explica: „Din haina toamnei aurie/ O altă haină va să fie,/ Cu verde crud ce va să-mbrace/ Acelaşi ram de sub cojoace”Strai de toamnă.

Mergând în timp, fără grabă, dar sensibilă şi atentă la miracolul vieţii pe care natura-l dezvăluie cu dărnicie la tot pasul, Vera Crăciun descoperă armonia adusă cu blândeţe de cel mai rece anotimp: „Împodobit e ramul cu mii de licurici de gheaţă/ Şi de-l atingi a mângâiere, el ninge, se răsfaţă” Alb de munte alb. Din asemenea versuri, îmbogăţite creator de rime ce reuşesc să picteze tablouri de iarnă în diferite manifestări ale trecerii ei în timp, înţelegem cât de mult se lasă poeta furată de liniştea frumoasă şi adâncă din albul zăpezii, atrăgând cititorul către visare: „Acoperă-mi simţirea în nea, ca pe un ram,/ Dă-mi clipa de visare, în gânduri să o am./ Înalţă-mă pe munte, mă-nvăluie în nor/ Să fiu plutirea lină a fulgilor în zbor” Vis de iarnă.

În lirismul poetei verbul demască adeseori timpul fizic, pe care-l aduce să-l putem pipăi, să-l simţim, pentru a reuşi să înţelegem mai uşor strigătul de bucurie al autoarei, entuziasmul ori trăirile sale: poposeşte, topeşte, împresoară, zboară, gândeşte, vrăjeşte, dăruiesc, primesc, străpunge, ajunge, mărunţindu-l ca pe o ninsoare căzută pe noi înşine: „Şi-n cascade cristaline, ieri – o lacrimă de stâncă,/ Azi – doar picurii de gheaţă ce-n sclipire mă încântă” sau „Privirea tristă îţi rămâne, cu nostalgie te gândeşti,/ Că uneori chiar cu căldura, doar fulg de nea poţi să topeşti”
În acelaşi timp, autoarea creează versuri deosebite prin care ne oferă o suită de imagini a căror unicitate o întreţine prin caracteristici vizuale, senzitive, ale anotimpului în care ale sale Doruri albe se exprimă prin adjective: senină, efemere, aprinse, rece, divin, lin, strălucire, plutire, căzute, cernute, mângâiată, alintată, fermecată etc. La acest capitol ar fi de dorit să insiste în folosirea a cât mai multor adjective în alcătuirea rimelor, cunoscând că verbul nu sună atât de armonios ca adjectivul şi nu poate induce, atât de plăcut ca acesta, sentimentul, entuziasmul, frumosul din fiinţe şi lucruri ori alte stări.

Poezia Verei Crăciun anihilează intimitatea dar lasă liberă visarea, frumosul şi iubirea, chiar dacă aceasta din urmă nu trece de o graniţă strictă raportată la femeia-mamă ori la natura-mamă. Nu este vorba de limite impuse ci doar de spaţiul în care autoarea trăieşte şi se manifestă. Trăirile ei lăuntrice sunt pertinente, sunt reale, limitate doar la cadrul familial. Poeta nu abordează tematica filosofică decât în treacăt şi nici nu trece la efuziuni retorice, dar asta nu înseamnă că poezia este inferioară. Ea îşi nuanţează frazele, îşi controlează şi îşi păstrează stilul propriu în care o regăsim permanent coerentă şi expresivă. Foloseşte adeseori epitetul şi metafora iar atunci când apelează la comparaţie, parcă prea mult uneori, reuşeşte să creeze imagini estetice deosebite, chiar valoroase, mai cu seamă atunci când introduce natura în tablouri ce-i păstrează semnătura.

Vera Crăciun dispune de capacitatea de a declanşa emoţia cititorului prin imagini autentice izvorâte din propriile-i impresii ori trăiri, prin simplitatea cuvântului folosit pentru a înfăţişa detalii preţioase care, de fapt, sunt rupte din realitatea înconjurătoare graţie sensibilităţii sale creatoare. Ea este, aproape în permanenţă, fidelă doar experienţei proprii, doar imaginilor văzute ori auzite de ea. De fapt tocmai acestea îi fac sufletul să vibreze şi să scrie pentru a da tuturor din preaplinul bucuriei şi iubirii sale. Ea scrie mai mult cu sufletul. Nu o interesează logica în poezie şi nu face apel la matematica strictă a versului pentru a-l clădi potrivit canoanelor. Se exprimă liber, urmărind emoţia care a pătruns-o şi pe care doreşte s-o ofere celui care o ascultă, celui ce o citeşte. Atunci când eşti puţin pierdut în tumultul vieţii, ori eşti doar „trist în parcul părăsit” şi ai senzaţia că eşti doar „un copac stingher de frunze pustiit” e bine să ai în mână volumul Verei Crăciun şi să-l răsfoieşti până te regăseşti. Vei zâmbi şi vei merge mai departe.

Aşadar, vă recomand cu multă căldură volumul de versuri „Doruri albe”. Vor fi trăiri de fiecare zi pe care le veţi regăsi în paginile sale.

Marian MALCIU

Membru al Ligii Scriitorilor din România


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Mar 12, 2012 9:36 am

Maestre...spre rusinea mea am citit numai cateva din poeziile doamnei Vera Craciun...Citind postarea matale trbuie sa remarc faptul ca..ai reusit sa imi transmiti impresile deoasebite care te-au determinat sa faci acest comentariu..Promit sa citesc cu mare atentie poeziile doamnei
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Mar 12, 2012 11:23 am

Nu este nici-o ruşine, domnule dragă!
Niciodată nu vom reuşi să citim tot ce se postează zilnic în acel spaţiu virtual. Gândeşte-te că eu am cont şi în alte vreo patru sau şase spaţii, cu alţi prieteni şi... peste tot se scrie!!!
La această autoare de poezii ştii că am citit primul volum şi, la o lună sau două distanţă, am făcut o cronică, deci după mult timp. Volumul de azi l-am primit încă din ianuarie şi, printre picături, l-am citit integral, să pot înţelege suflul, ideea, direcţia, intensitatea, motivaţia. Am scris prefaţa uşor împins de la spate de editura ce aştepta s-o cuprindă între coperţi... Sper că am rânduit bine cuvintele pe idei ori capitole. Se pare că înclini să zici "da", însă după ce citeşti poeziile, să te convingi (!).
Niciodată nu vom şti dacă o poezie ori un întrg volum de versuri sunt bune ori mai puţin bune. N-avem etalon, n-avem pregătire de specialitate, n-avem instrumente de măsurare. Aveam doar simţuri, suflet şi logică! Poezia ne place ori nu ne place. La unii da, la alţii ba. Aşa va fi până la sfârşitul lumii...
Nu are sens să ne facem procese de conştiinţă.
La bună revedere, domnule inginer!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Mar 13, 2012 9:07 am

Rolling Eyes Very Happy
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Se scurge timpul...

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Mar 25, 2012 7:32 pm

În balcon,
mi-e locul preferat;
ades număr minute,
persoane care trec,
maşini şi câini
şi-a lor mişcare urmăresc
în plină zi şi, mai ales,
pe înserat.

Atunci, mişcarea-i mai intensă
şi zgomotul crescut,
iar ochii-mi obosiţi
privesc copaci
cum se despoaie
sub rece vânt
şi picuri mici
de ploaie...

Ascult cântat
de greieri nevăzuţi
prin iarba deasă,
sub balcon.
Arar, privesc
câte-o pereche
sau singuratici
vorbind la telefon...

Difuz
răzbate către mine,
ritmat,
zgomot de ace
în mers rotund
şoptind că timpul
crescut spre infinit
e măsurat profund...

Pe toate
le ţinteşte omul,
da-n toate-i limitat.
Dar este om
ce-n viaţă
să fie cumpătat
atât de mult
să-şi drămuiască timpul
prin fapte calculate,
să nu le lase
de la sine
să se petreacă toate…?

Încearcă să le-mbine,
s-aleagă, să discearnă,
să fie-n pas cu timpul,
că-i vară sau e iarnă,
nu-l simte cum se scurge
aşa imperturbabil
şi omu-mbătrâneşte...

Ce gând insuportabil!


Ultima editare efectuata de catre Marian Malciu in Dum Mar 25, 2012 7:33 pm, editata de 1 ori (Motiv : meditaţie, timp)
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Mar 27, 2012 6:09 am

Îmi plac rimele "despoaie-ploaie" şi "discearnă-iarnă". Prima mi se pare chiar deosebită. Frumoasă poezia dv şi nostalgică!.. Cu prietenie
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mar Mar 27, 2012 8:14 am

Hm!
Mulţumesc pentru apreciere, tinereţe!
Mie nu-mi place asta cu... bătrâneţe!!
Toate cele bune, Raul!
Cu prietenie,
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Mar 27, 2012 8:59 am

Maestre....am citit cu placere....dar pregatesc un raspuns pe masura...imi trebuie numai momentul de inspiratie..!! bounce
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Gânduri de adio

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Apr 02, 2012 12:59 am

În memoria lui Mile Cărpenişan
"Jurnalistul Mile Cărpenişan a încetat din viaţă luni, 22 martie 2010, la doar 34 de ani, după ce fusese mai multe zile în comă. El era internat de câteva zile la Spitalul Judeţean Timişoara, după ce suferise un blocaj renal şi un şoc septic..."
S-au împlinit deja doi ani...
Dumnezeu să-l odihnească în veşnicie!


Omule, om-brad frumos,
ai fost tânăr, credincios,
serios ai fost prin lume
fără să ai timp de glume...

Ai fost mândru şi sfătos
şi în zbor şi-n mers pe jos,
ai intrat în lumea bună
şi-ai văzut şi ce-i pe lună...

Ai văzut şi ai gândit,
în dreptate-ai socotit
şi ai hotărât pe dată
să spui totul deodată...

Despre pace şi război
ai vorbit şi pentru noi
şi-ai dat ochii tăi la toţi
să-i descoperim pe hoţi...

Omule, om drag, frumos,
te-am ştiut om sănătos,
dar te-ai dus prea timpuriu
şi te-ai dus atât de viu...!

Te-ai dus poate ca să-i dai
Domnului tot ce ştiai,
că aicea, pe pământ,
un secret sapă mormânt...!

Să te ierte Domnul tău,
să te ia la sânul Său,
să-ţi dea veşnică odihnă
în cea mult dorita tihnă!

avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Apr 02, 2012 3:20 am

Maestre sigur Domnul l-a iertat
Si cred ca la El sus l-a chemat
Deoarece ii trebuia un om frumos
Sa-I spuna ce se mai intampla jos
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

LA CASA OUĂLOR ÎNCONDEIATE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mar Apr 10, 2012 8:23 pm

LA CASA OUĂLOR ÎNCONDEIATE

Autocarul era deja la poarta pensiunii când am ajuns noi acolo, imediat după micul-dejun. Plouase puţin în timpul nopţii şi aerul era mai rece ca în ziua precedentă. Cerul era acoperit aproape în întregime şi norii nu păreau prea prietenoşi ori nu învăţaseră, poate, să ne privească altfel decât ameninţător. M-am urcat, împreună cu Silvia, după ce m-am asigurat că am luat aparatul de fotografiat, cu sentimentul că, în sfârşit, visul meu ori doar o parte din el se va împlini în acea zi. Eram fericit să ştiu că voi vedea locuri cărora le-am dus dorul peste patruzeci de ani, locuri în care istoria, cultura şi religia se împletesc în acest spaţiu multietnic şi multicultural, ce dăinuie într-un areal plin de frumuseţe naturală cum puţine locuri în România mai există.
Am ocupat al doilea rând de scaune, înapoia şoferului, de unde puteam admira peisajul pe partea stângă a direcţiei de mers, dar şi în faţă, prin parbriz, beneficiind de faptul că Magda Paşca şi Mihaela Suciu nu erau suficient de înalte, pe primul rând, să ne deranjeze. Cred că fiecare s-a aşezat cam la întâmplare, lăsând deoparte cuplurile mai mult ori mai puţin oficiale. Cert este că pe ultimul rând, cel mai liber din tot autocarul, s-au aşezat poeţii Horia Zilieru şi Emilian Marcu. Am crezut că sunt obosiţi şi doreau să nu fie deranjaţi pe timpul vreunui pui de somn furat în timpul deplasării. M-am înşelat. Vocea lor inconfundabilă era adeseori auzită, fie în versurile declamate cu patos de domnul Horia, fie în „înţepăturile în replică ale colegului de breaslă ori în intervenţiile pe care le făceau în diverse dialoguri, atunci când Lidia Petrescu şi chitara ei îşi trăgeau sufletul între două melodii.
Nu eram atent la cele discutate şi nici la toate melodiile. Priveam lacom peisajul, grijuliu să nu-mi scape nimic şi dialogam în şoaptă cu Silvia. De fapt era un schimb de impresii permanent. Relieful variat se descoperea în toată splendoarea înfăţişându-se în haina lui cea mai elegantă: vegetaţia bogată de culoare verde, cu nuanţe superbe în funcţie de întindere, înălţime şi soiuri de copaci. Observam că nu exista o anumită linie de demarcaţie. Pe alocuri copacii se înălţau semeţi pe înălţimi împădurite şi coborau cu ale lor coroane până în marginea unor mici localităţi, la margine de drum ori la mal de apă curgătoare, în timp ce în alte zone urcau păşunile, la fel de bogate, până sus, spre munte ori în vârf de deal.

Se zăreau prin luminişuri îndrăzneţele acoperişuri ale unor case singuratice şi se profilau cărări ocolitoare, care păreau că se-mplântă în pădurea deasă ori se lărgesc în apropierea unei stâne ce nu putea lipsi din acel peisaj de vis în care oieritul este ocupaţie milenară.
Am fost nemulţumit că se opreşte autocarul după un scurt viraj la dreapta. Doream să tot meargă, să-mi odihnesc privirea la nesfârşit pe acel peisaj inexistent în zona Slatinei de Olt. Am coborât şi am aflat că am ajuns la „casa ouălor încondeiate”, care mi-a rămas în amintiri cu acest nume pentru că niciodată în viaţă nu am văzut atâtea ouă adunate la un loc. De fapt, este vorba de Muzeul oului din Vama, în „inima Bucovinei”, cunoscut în zonă ca atelier de încondeiat ouă.
Localitatea VAMA din judeţul Suceava este aşezată pe drumul european E85, nu departe de sfintele mănăstiri Voroneţ, Moldoviţa sau Suceviţa, la numai 16 kilometri de oraşul Câmpulung Moldovenesc. A căpătat acest nume, cu sute de ani în urmă, tocmai pentru că, aflată la intrarea în Carpaţii Orientali, străjuită de Obcina Feredeului, a îndeplinit rolul de localitate de vamă între Principatul Moldovei şi Principatul Transilvaniei. Este atestată documentar în anul 1408, când se numea deja Vama Moldoviţa, apărând într-un privilegiu comercial din 8 octombrie al acestui an, în care se stabilea că toţi negustorii, care vor duce mărfuri din ţara ungurească în Moldova, să plătească taxe vamale. În anul următor, domnitorul Alexandru cel Bun, într-un document din 18 noiembrie, a scos satul Vama din Ocolul Câmpulung şi l-a dat Mănăstirii Moldoviţa, cu toate veniturile vămii. Vama, ca localitate, este cunoscută şi introdusă în harta traseelor turistice graţie Muzeului oului, Stâlpului lui Vodă (1717, la ordinul domnitorului Mihai Racoviţă) şi a Bisericii din Vama (1670, cioplită în piatră de Grigore şi Vasile Badale). A mai avut, ca obiectiv turistic, Biserica de lemn cu hramul „Înălţarea Domnului”, care a fost construită în anul 1783, dar a fost transferată în 2001 la Muzeul Satului Bucovinean din Suceava.
Din jurnalul de călătorie al împăratului Francisc I, din 1817, aflăm că aici, la Vama, un mare proprietar de terenuri silvice şi patron industrial din vremea stăpânirii habsburgice, pe nume Manz, avea o „uzină” metalurgică, o forjă cu cinci ciocane. El făcea şine şi bare de fier pe care le vindea cu amănuntul în Bucovina şi Galiţia…

Coborâsem din autocar şi încercam să-mi dezmorţesc picioarele, în apropierea lui, în timp ce observam împrejurimile imediate, cu gândul la pădurile ce le observasem din mersul maşinii. Am văzut aleea asfaltată şi mi-am lăsat privirea transportată până la grădina din curtea în care ni s-a spus că se află obiectivul ce urma să-l vizităm. Am ramas foarte plăcut surprins să văd spaţiul verde îngrijit, florile numeroase, pomii cu fructe date în pârg şi cele două clădiri construite din lemn.

Totul părea să fie un mic colţişor de Rai în care privirea se desfăta cu frumuseţile din jur, cu spaţiile verzi amenajate cu grijă şi deosebit de curate, iar plămânii se alimentau cu aer curat, cu gust şi miros diafan de foioase şi conifere.
Spaţiile de trecere dintre clădiri şi gazon erau pavate cu piatră de formă hexagonală având culoarea asortată la brâul de jos al clădirilor. Am lăsat grupul să intre în casa principală şi am pătruns în grădină, unde marii poeţi ai grupului intraseră deja şi se întreţineau cu o doamnă foarte amabilă şi plăcută la vedere, care nu era altcineva decât mama doamnei Letiţia Orşivschi, pe care am avut plăcerea să o cunosc imediat ce am intrat în incinta muzeului, organizat în clădirea principală în al cărei lung pridvor am numărat cel puţin douăzeci de glastre mari, în care florile te îmbiau prin prospeţime şi frumuseţe.
Letiţia Orşivschi Heiser este profesoară de artă textilă şi decorativă, membră a Asociaţiei creatorilor populari din România, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional, membră a Asociaţiei Internaţionale a Artiştilor Decoratori cu sediul la Fribourg-Elvetia, reprezentantă, începând cu 1998, a României la expoziţii internaţionale de ouă decorate, deţinătoare a numeroase şi importante premii şi distincţii, colaborator al Muzeului Ţăranului Roman şi al Facultăţii de Textile Iaşi, doctorand în cercetarea motivelor vechi de Bucovina. Este bucovineanca în care Dumnezeu a sădit darul încondeierii ouălor şi al prelucrării extrem de fine a cojii lor, meşteşug perfecţionat la nivel de artă. Ea transpune cu măiestrie, în desenele de pe coaja oului, scene biblice cu semnificaţii deosebite de credinţă ortodoxă, dar şi scene în care tradiţiile raportate la dragoste, căsătorie, familie, sunt oferite în culori şi simboluri uluitor de bine alese şi explicite, în acelaşi timp.

De altfel, domnia-sa ne-a convins că oul reprezintă „filosofia existenţei umane şi istoria străbună, o mărturie a datinilor, credinţelor şi obiceiurilor pascale”. Ca adevărată comoară a culturii populare bucovinene, meşteşugul încondeierii ouălor este ridicat la rangul de artă, alături de arta broderiei şi a decorurilor bogate de pe costumele naţionale, din care adeseori se inspiră şi, pe care, în acelaşi timp, le îmbogăţeşte.
Muzeul domniei-sale este plin de inedit. Cuprinde peste 2.000 de ouă din toată lumea. Letiţia Orşivschi le-a adunat în cei doisprezece ani de participări la expoziţii şi saloane internaţionale şi le-a alăturat celor peste 1.000 de ouă din Bucovina, lucrate în timp de mâna artistei şi a altor împătimite de această artă. Acestea din urmă au o vechime de 80-100 de ani şi înfăţişează privitorului motive vechi din Bucovina şi motive de pe costumele populare ori de pe covoarele din zonă. De altfel, înzestrată cu o meticulozitate ieşită din comun şi cu simţ estetic remarcabil, doamna Letiţia a reuşit să realizeze cea mai numeroasă colecţie de ouă din România, pe care a organizat-o în două secţiuni: ouă de Bucovina şi colecţia internaţională. În colecţia sa vizitatorul poate admira ouă rare, unele cu dimensiuni foarte mari, ca cele de emu, nandu, tinamu, broască ţestoasă, crocodil, flamingo, dar şi o gamă bogată de ouă foarte mici, ca cele de porumbel, potârniche ori vrabie, pe lângă altele, de dimensiuni variabile, cum sunt cele de prepeliţă, fazan, păun, raţă, gâscă, curcă sau struţ.
Toată această bogăţie de ouă vopsite, încondeiate artistic cu multă migală şi pricepere, în cele mai diverse combinaţii de culori, împreună cu acelea în care coaja a fost tratată într-un anumit fel şi lucrată ingenios astfel încât apare ca o dantelărie fantastică, se află expusă în 22 de vitrine.
Despre fiecare tip de lucrare şi chiar despre fiecare ou în parte, doamna Letiţia vorbeşte desluşit, pe înţelesul tuturor, cu o plăcere tainică rar întâlnită, cu profesionalism şi bunăvoinţă.
Ochii ei, două crâmpeie de cer senin de după răsărit,te privesc deschis, cu prietenie şi căldură sufletească, în timp ce prezintă în amănunt desenele făcute după ce oul a fost împărţit prin „meridiane” şi „ecuator” în patru ori opt părţi egale, situate simetric. În afara explicaţiilor profesioniste, pe care le poate da şi în limbile franceză, germană, engleză ori italiană, artista iniţiază, practic, vizitatorul doritor să cunoască meşteşugul împestriţării ouălor, cu deosebită acurateţe şi tact pedagogic desăvârşit, aşa cum ne-a convins, după două zile, chiar la Tabăra de creaţie „Dor de Bucovina”.
http://www.universulprieteniei.org/t164-2-august-2011-meteuguri-i-meteugari-scriitori-campulungeni
Am plecat cu mult regret din această gospodărie atât de curată şi de primitoare, din muzeul cu exponate lucrate cu măiestrie dusă la extrem. Era regretul că timpul nu ne permitea să stăm mai mult. Nu mă săturam să privesc admirativ şi să ascult vorbirea plăcută, caldă, prietenească, a gazdei noastre. Cel puţin pentru mine, totul a fost inedit. Alte persoane, inclusiv Rodica Rodean, Emilian Marcu sau Horia Zilieru, vizitaseră de mai multe ori locurile şi totuşi au intrat, au privit şi au ascultat cu atenţie întreaga expunerea a doamnei Letiţia.
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Activitate practică – tehnica împestriţării ouălor

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mar Apr 10, 2012 8:33 pm

Activitate practică – tehnica împestriţării ouălor

Toate femeile din grup, dar şi câţiva bărbaţi, au aşteptat-o cu bucurie şi multă curiozitate pe doamna Letiţia Orşivschi, singurul artist încondeietor român recunoscut la nivel internaţional. Nu voi intra în amănunte pentru că o cunoaşteţi deja din capitolul dedicat domniei sale, dar vă voi aduce în rândurile de faţă câteva aspecte de noutate. În primul rând doresc să precizez că frumoasa doamnă a sosit la tabără cu zâmbetul pe faţă, îmbrăcată în costum popular, cu „arsenal” didactic complet şi cu hotărârea de a le învăţa pe fete cum să împestriţeze ouăle printr-o tehnică unică în lume. Această tehnică prezintă două mari avantaje: în primul rând, nu este necesară perioada de uscare a coşii oului după folosirea primei culori şi, în al doilea rând, se folosesc numai culori naturale.
Specialistă în această tehnică, doamna Letiţia a fost foarte convingătoare de la primele explicaţii şi a captat atenţia tuturor. Tactul său pedagogic este demn de admirat. Calmă, senină, a împletit creator explicaţia, ca metodă de învăţământ, cu demonstraţia, iar expunerea i-a fost cursivă şi bogată în elemente de natură a oferi date suplimentare necesare înţelegerii necesităţii fiecărei operaţiuni în parte într-un anumit moment şi într-o anumită succesiune. În plus, nu a trecut la lucrarea practică propriu-zisă cu „elevii” din acea zi decât la finalul demonstraţiei şi după revenirea la unele momente explicative necesare adâncirii şi fixării cunoştinţelor noi acumulate.
Îmi amintesc, zâmbind, cât de atente erau doamnele. Toate, erau „ochi şi urechi”. Priveau instrumentarul folosit pe măsură ce doamna Letiţia îl prezenta, pe piese componente, pe rolul fiecăreia în parte şi pe momentul folosirii lor. În plus, a indicat modalitatea de împărţire a suprafeţei oului în zone delimitate prin diametre intersectate pe verticală de paralele pe orizontală, realizând o simetrie perfectă, explicând ce elemente tradiţionale trebuie să cuprindă fiecare porţiune obţinută în acest fel. La acele doamne care lucrau în învăţământ, am înţeles motivaţia. Îmi povestise Silvia că era hotărâtă să-şi înveţe elevii de la Slatina şi am intuit că şi Magda Paşca ori Marioara Vişan sau Mariana Bendou au aceleaşi intenţii, dar nu le înţelegeam prea bine pe celelalte. Să fi fost doar curiozitatea ori dorinţa de a-şi încondeia ouăle acasă, singure, spre bucuria familiei, la sărbătoarea de Sfintele Paşti? Înclin să cred că da! Mai cu seamă că, îmi amintesc foarte bine - poate pentru că în aceste zile când scriu ne aflăm în penultima săptămână a Postului mare - atunci când se explica modul de lucru în cazul oului cu motive pascale, nu s-a auzit nicio şoaptă în sală. Explicaţiile doamnei Letiţia au captat atenţia tuturor. Simbolurile pentru săptămâna Floriilor, pentru sfânta împărtăşanie ori pentru crucea pascală (care este trilobată), pentru lumânarea pascală, pentru soare ori pentru apă şi replicile tradiţional-creştine de salut, au fost extrem de explicit expuse şi, drept urmare, înţelese. Numai aşa se poate interpreta îndemânarea manifestată de toate doamnele în partea a doua a întâlnirii, când au executat aproape toate operaţiunile într-o ordine desăvârşită.

La activitatea practică doamna Letiţia a executat fiecare operaţiune însoţind-o cu explicaţia. Apoi, după ce a oferit fiecărui doritor câte un ou şi instrumentele necesare, trecea pe la fiecare „elev” în parte şi examina modul de lucru, intervenea dacă era cazul, încuraja şi reamintea unele operaţiuni de bază ori simbolurile necesare. Mă aşezasem pe scaunul de lângă domnia sa şi ascultam atent partea teoretică, lacom în a afla şi a înţelege obiceiul locului, simbolistica aplicată prin vopsele, prin fiecare culoare în parte. Nu am luat un ou pe care să lucrez. Eram conştient că nu am un minim de deprinderi practice necesare şi nici nu intenţionam să învăţ procedurile. Ştiam foarte bine că nu voi „lucra” vreodată un ou în afara tigăii, a vasului pentru fiert ori a bolului pentru bătut!

În schimb, în partea a doua a întâlnirii, priveam atent cum se concentrează fiecare şi îşi pune talentul ori îndemânarea în valoare. Am apreciat că doamnele Nina Petrov şi Lidia Petrescu nu sunt pentru prima oară în situaţia de a încondeia ouă. Degetele erau antrenate. Se mişcau cu atenţie, cu precizie, dar destul de repede şi lucrările lor erau aproape complete, reuşite şi chiar frumoase. Prin comparaţie, observam că Violetta Petre şi Mara Vişan erau vizibil stângace în timp ce Mariana Bendou şi Mihaela Suciu lucrau forţat, cu muşchii feţei încordaţi, temându-se parcă să traseze fiecare linie în parte. Degajate mi s-au părut a fi şi doamnele Lăcrămioara Cristea, Luminiţa Vătavului şi Liliana Todiraşcu, dar viteza de lucru era mai înceată.

Cât despre Rodica Rodean, ce să spun, lucra din mers, mai atentă fiind la reportofon decât la oul pe care-l plimba ca pe un trofeu, în timp ce Silvia Alesu lucra tăcută, atentă la detalii şi la momentele explicative ale doamnei Letiţia, indiferent cui erau adresate. Am fost surprins să observ cu câtă migală lucra Raul! Da, Ovidiu Raul Vasiliu era singurul bărbat absorbit cu totul de lucrarea la care se angajase. Calm, meticulos şi precis în mişcări, trasa liniile cu o plăcere care te cucerea. În acelaşi timp, prezenţa mea şi a poetului Horia Zilieru ori a domnului Dan Petrescu era doar fizică, aparent. Noi ascultam şi priveam fermecaţi de maniera profesionistă în care Letiţia Orşivschi desfăşura această „activitate didactică”. Personal, o admiram şi am convingerea că domnul Zilieru era pe aceeaşi lungime de undă cu mine. Surprinzător, domnia sa nu a intervenit cu nimic. Nu a punctat în nici un moment, aşa cum ne obişnuisem s-o facă. M-am şi mirat cum de a reuşit să se stăpânească. În schimb, asculta atent şi privea cu plăcere cum fiecare ou capătă culoare şi sens în mâinile fiecărei femei.
Îmi permit să vă mai reţin atenţia cu unele aspecte ce mi se pare importante, demne de reţinut. Culorile folosite în Bucovina pentru ouă sunt culorile mănăstirilor, potrivit precizării doamnei Letiţia. „Derivatele de galben de la Moldoviţa sunt culorile de pământ de la Vama, care se găsesc şi pe costumele populare şi care, de fapt, sunt culorile predominante în centrul ţinutului bucovinean, pornind de la Sadova până la Gura humorului. În afară de culorile de pământ, în Bucovina sunt specifice şi alte culori: roşul de Humor, albastrul de Voroneţ, şi verdele de Suceviţa.” Pe de altă parte, culorile au importanţă deosebită în tot ce presupune respectarea simbolisticii tradiţionale. În acest sens, spre exemplu, am reţinut că trifoiul este simbolul norocului, spicul de grâu este simbolul prosperităţii, în timp ce coada de păun este simbolul frumuseţii, iar crucea nu ne poate duce cu gândul decât la spiritualitatea ocrotitoare.
În afara acestora, în Bucovina sunt trei elemente de bază: soarele şi apa – elemente vitale ale vieţii – simbolizează chiar viaţa, care este „reprezentată întotdeauna de brâul oului pentru a sugera intimitatea vieţii”. De altfel, simbolul vieţii nu apare numai în Bucovina, ci şi în alte zone ale ţării precum Oltenia sau Maramureşul. El apare chiar la unele popoare necreştine. Doamna Letiţia, pentru a fi mai bine înţeleasă, a făcut trimitere la „coloana infinitului”, dar şi la porţile maramureşene amintind, printre altele, că Brâncuşi afirma: „oul este maica formelor, a tuturor formelor, doar pe brâul ouălor putându-se reprezenta infinitatea”. Batistuţa bucovineană este un al doilea simbol tradiţional al bucovinenilor, înţeles ca element de trecere de la o stare a vieţii la alta, respectiv din starea de tânără la aceea de femeie măritată ori - după anumite alte elemente simbolice, culorile folosite în acestea şi momentul dăruirii batistei - de la starea de viaţă la cea de după moarte, adică la viaţa veşnică, având în vedere că viaţa este infinită. Un al treilea element de bază al simbolisticii bucovinene este floarea, succesiunea de frunze şi flori, care ne vorbeşte despre viaţa naturii.
De regulă, aici şi în alte zone ale ţării, motivele folclorice utilizate sunt: spicul, frunza, soarele şi crucea. Crucea nu trebuie înţeleasă doar ca motiv folcloric. Ea se foloseşte la încondeierea ouălor pascale pentru a reconfirma creştinătatea românească şi, mai ales, pentru a aminti de crucea pe care a fost răstignit Iisus Hristos.
Crucea este un simbol străvechi, atestat încă din antichitate, alături de altele trei: centrul sau punctul, cercul şi pătratul. Ea simbolizează pământul şi devine un semn de orientare spaţială prin indicarea punctelor cardinale: est-vest prin braţe şi nord-sud prin axa sa. În tradiţia creştină, crucea simbolizează ori, mai bine zis, concentrează în ea imaginea, mântuirea şi patimile Mântuitorului lumii, identificându-se cu persoana Lui Iisus Hristos, Fiul Domnului. Până la învierea lui Iisus, crucea a fost un obiect de tortură. Pe cruce erau răstigniţi cei mai mari răufăcători. De la mântuirea lui Hristos, ea fiind sfinţită de sângele Lui – vărsat de El pentru împăcarea omului cu Dumnezeu - a devenit un obiect sfânt. Toţi creştinii cinstesc crucea. Ea este altarul de jertfă al Domnului.
Oul se poate decora cu ceară colorată, cu vopsele ori cu mărgele etc., prin diferite metode. Instrumentul folosit la încondeiere, în cazul metodei care necesită ceara, se numeşte chisiţă, ori bijiţă, condei etc şi nu este altceva decât o bucăţică de lemn uşor de prins în mână şi de mânuit, care este prevăzut la unul din capete cu un mic tub de metal, de regulă cupru, prin care trece ceara topită. Instrumentul doamnei Letiţia este prevăzut cu păr de coadă de cal. Ceara topită curge mult mai lin şi fin pe acest fir de păr, permiţând o modelare îngrijită, cu linii subţiri, delicate.
Ei bine, explicaţiile doamnei Letiţia Orşivschi - minunat meşteşugar-profesor - au fost impresionant de complete şi mi-au atras atenţia asupra continuităţii acestui meşteşug rămas, de la o generaţie la alta, nealterat timp îndelungat, sute şi sute de ani, de la origini şi până în prezent. Nu mi-am imaginat că un ou pascal poate transmite atât de multe date despre viaţa omului într-o varietate de situaţii.

Când întâlnirea a luat sfârşit şi se făcea schimb de impresii într-o ambianţă plină de veselie în care prietenia căpăta noi valenţe, mă gândeam la cele câteva ouă pe care le am acasă, cumpărate ori primite chiar de pe meleaguri moldave. M-am bucurat de fiecare în parte. Le-am păstrat pentru frumuseţea culorilor şi a modelelor de pe coaja lor, dar niciodată nu am ştiut ce reprezintă fiecare figură ori grup de simboluri. Semnificau doar sărbătoarea în sine. Mă bucuram, împreună cu membrii familiei mele, de Învierea Domnului şi de tot ce presupunea această minune pentru noi, dar nu am ştiut să interpretăm niciodată bogăţia de semne şi culori purtate de ouăle încondeiate. Acum ştiam şi mă gândeam la satisfacţia ce o voi avea explicându-le copiilor şi, poate, prietenilor, tot ce am învăţat de la această femeie, artistă completă în tot ce înseamnă împestriţarea ouălor…



avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Joi Apr 12, 2012 6:36 am

Au fost momente minunate în tabără.. Mulţumesc că ne-aţi amintit de ele în aceste rânduri şi imagini! Să aveţi un Paşte binecuvântat, cu toate cele bune!
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Apr 12, 2012 8:07 am

Şi eu îţi mulţumesc pentru atenţia şi aprecierea dată acestui micuţ reportaj, Raul!
Toată cartea (Doamne ajută să o finalizez şi să o poublic!) este realizată pe schema programului din tabără. "Personajele principale" sunteţi toţi tovarăşii mei de acolo, de drum şi de bună petrecere a zilelor, inclusiv eu (!). Cred că nu va avea poze... Sunt foarte costisitoare la editare. Voi face legătura cu postările doamnei Rodica de aici, din Universul prieteniei.
Mulţumesc pentru urări!
Lumina Învierii Domnului nostru Iisus Hristos să pogoare pe casa familiei tale şi să vă aducă sănătate, dragoste, împliniri şi pace!
Cu toată stima,
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Apr 13, 2012 2:46 am

Ref. la poze.....poate mai stam de vorba ....nu stiu unde vrei sa o editezi ???/si cum vrei sa inserezi pozele ??
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Sam Apr 14, 2012 7:14 pm

avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Apr 16, 2012 7:01 pm

ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Cartea şi pozele...
Păi, unde să o editez, bătrâne? La Iaşi, cu Universul...
Pozele ziceam să le aşez în text, să-l întregească, dar costă enorm... La final, câte două sau patru, după caz, ar fi altă soluţie. A treia ar fi... fără poze, dar cu linc-uri aici. E cea mai simplă soluţie.
Mulţumesc pentru intenţie!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Floare de colţ

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Apr 16, 2012 7:02 pm

Orbecăind, am rătăcit neştiutor
pe cărările pline de neprevăzut,
rănindu-mi picioarele prin rugi
şi prin bolovănişuri,
plângând în arşiţă
ori în colţuri de stânci pustiite.
Mi-am spălat durerea
în tulbure apă de lac
ori de râu,
în stropii de ploaie
pe care-i priveam îndelung
cum lunecă-n tremurul firavelor frunze
sau fire de iarbă,
fără să-mi fi văzut vreodată chipul
ori culoarea ochilor.
Ajuns undeva,
fără să ştiu unde sunt,
cu trup vlăguit,
cu suflet adânc sfârtecat,
mi-am ridicat privirea spre ceruri.
Am văzut soarele
urmărindu-mi atent rătăcirea.
Am privit îndelung,
de jur împrejur,
să înţeleg
şi m-am văzut singur.
- Unde mă aflu, Doamne?
Care izvor îmi va răcori
fruntea-mi înfierbântată de gânduri?
Ce fulger ori limbă de foc
mă va lumina
să pot înţelege
ce se-ntâmplă cu mine?
Nu m-am speriat.
De câte ori privisem în jur şi nu văzusem?
De câte ori ascultasem şi nu auzisem?
Acum urechile mele ascultau şi auzeau,
ochii mei priveau si vedeau...
Rămas nemişcat,
cu tâmplele-n palme
ce nu receptau pulsul,
am auzit cum se ridică seva
prin vase-mpletite
până la ultimul ram…
Uimit, observam
creşterea uniformă,
continuă,
a pomilor şi plantelor
de tot felul.
Pulsa viaţă în jurul meu.
Trecând într-o linişte-adâncă,
simţeam cum în mine
se naşte o stare nouă,
necunoscută pân-acum:
Uimirea!
Cineva îmi vorbea,
dar nu ştiam cine.
Eram chemat,
dar nu desluşeam chemarea.
Se lumina ceva în mine,
nedesluşit în ce loc…
Trupu-mi simţeam cum vibrează
iar ochii-mi primeau scânteieri
până când, brusc, am înţeles!
Întorcând capul încet,
mi-am fixat hotărât
privirea-mi tulbure
pe discul de foc,
rugându-l să-mi trimită o rază...
Mai înainte de a înţelege ceva,
am primit Lumina!
O lumină puternică,
înmănuncheată în steluţe
cu petale albe şi roz
ce acopereau pământul.
Cireşi şi nuferi, caişi şi magnolii,
se culcau pe ţărâna de sub picioare
învăluind-o cu Lumină.
Drumul de ţară se destrăma
îndemnându-mă
să urc serpentine
străjuite de verdele crud
izvorât din coroane înalte,
părând să coboare
din albastrul senin
al înălţimilor…
Iar eu am alergat desculţ
să-mbrăţişez izvorul
ce mă-ntâmpina cu mirosul pur
al florii de colţ.
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Apr 16, 2012 8:19 pm

Maestre versul tau te-mbata
Dar nu cu miros de floarea dintr-un colt de munte
Ce cu petalela-i cea catifelata
Cu strop de suflet Domnul fruntea ne-o dezcrunte
Si acolo sus primim lumine cea Dumnezaiasca
Care cu ea in suflet si in minte sa calazuiasca
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Apr 22, 2012 8:45 am

Mulţumesc, Dane, eşti amabil cu mine!
"Cu strop de suflet"... să te audă Dumnezeu!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

BĂTRÂNA

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Apr 22, 2012 8:48 am

Poveste apreciată cu Menţiune la ediţia a XX-a a Concursului Naţional „Ion Creangă“ de creaţie literară – POVEŞTI / 8 aprilie 2012

Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri,
Ca să poţi să te mai bucuri.
(„Creion” - Tudor Arghezi)

Era prima zi de duminică a acestei primăveri în care Tudor a reuşit performanţa de a nu merge la serviciu. Nu-i venea să creadă că este acasă. S-a putut trezi târziu, nu la cântatul cocoşilor, când cerul abia se mijea sub lumina roşiatică a răsăritului de soare. Ieşise în curte şi privea cu mirare florile din faţa casei, proaspete, pline de sănătate şi culoare. Orânduite de mama sa, potrivit perioadei în care trebuiau să înflorească, păreau a fi aliniate după o regulă foarte strictă, ce nu se încălca în nicio primăvară. Erau ronduri ovale, pătrate şi hexagonale, săpate într-o anume orânduială, nici prea aglomerate, dar nici prea rare, astfel încât ofereau ochiului un tablou uriaş de armonie şi frumuseţe naturală. Plantele crescute din rădăcina veche, ce fusese bine adăpostită sub stratul bogat de zăpadă al iernii care părea că nu se mai termină, ajunseseră la maturitate şi se simţea de la zece paşi parfumul plăcut al zambilelor, iar cupele elegante şi catifelate ale lalelelor în trei culori se înălţau semeţe deasupra unor aşa numiţi „năsturaşi” galbeni, grena, albăstrui, de parcă se întreceau în a atrage priviri admirative.
„Hm! Mama nu a fost la cursuri de ikebana, dar şi aici, afară, ca şi în vazele din casă, dânsa a aranjat florile mai plăcut ca japonezele! Avea un simţ al armoniei aşa de dezvoltat cum mai rar se întâlneşte… Oare de unde-i veneau ideile ori gusturile astea? Şi la hăinuţele şi flanelele pe care ni le cosea pe când eram noi micuţi ori ni le lucra cu andrelele am observat aceeaşi deosebită înclinare spre frumos…” medita Tudor plimbându-se alene pe aleile curate dintre ronduri, cu mâinile la spate, lipsit de griji, într-o deplină tăcere. „Pe toate bluziţele şi puloverele aveam floricele lucrate. Erau în aceeaşi culoare ori în tonuri apropiate, dar nu-mi dau seama cum de le reuşea aşa, din acelaşi material şi cu aceleaşi ustensile... Hm! Ce n-aş da să mai fie aici şi să-mi lucreze şi mie şi fratelui meu… Doar noi doi am mai rămas. Doar noi şi amintirile noastre…”.
Trecând în lumea amintirilor, se aplecă şi rupse o plantă din cele câteva tufe răzleţe ce crescuseră printre celelalte flori. Ceva nelămurit îl făcu să zăbovească asupra ei. Înflorise şi ea. Îi privi albul petalelor lunguieţe şi cu nervuri verzui pe margini. Observă că din tulpina-i firavă se prelingea, picătură cu picătură, un lichid aproape vâscos şi uşor lipicios. „Hm! Asta-i planta din care nu gusta Bătrâna niciodată… O evita sistematic. Parcă tuşea în apropierea ei. Fornăia…”. Năucit parcă de acest gând, porni pe aleea principală care-i purtă paşii spre grădină. Deschise poarta şi merse la nucul cel bătrân pe care-l ştia de când era mic. Coroana bogată acoperea o mare parte a cerului şi răcoarea plăcută îl îndemnă să se aşeze pe banca fixată cândva de bunicul său lângă trunchiul pomului, pe atunci tânăr şi mult mai subţire. Stinghia de sus făcea corp comun, acum, cu trunchiul. Aici era cândva lumea lui de basm. Aici visa în voie. Îşi aminti că adormea înainte de a se termina fiecare poveste spusă de bunicul ori de mama sa. Întotdeauna întreba, a doua zi, despre cum se termina povestea „de ieri” şi, din această cauză, povestea „de azi” începea cu sfârşitul celeilalte…
Se aşeză cu gesturi moi pe bancă, privi din nou atent la planta ce-o ţinea în mână, încercând să-şi amintească ce nume are, apoi întinse lateral ambele braţe pe stinghia băncii şi lăsă capul pe spate. Se minună de bogăţia verde şi de armonia tulburătoare în care crescuseră zeci şi sute de ramuri şi rămurele. Începu să numere frunzele mari şi lucioase de pe crenguţele ce crescuseră ca un evantai din extremitatea unei crengi. Cinci… zece… douăzeci… „Hm! La cât am ajuns? Mai erau puţine… O iau de la început”. Cinci… şapte… zece… Ochii i se închiseră încet-încet, se redeschiseră cu greu de vreo două ori, căută frunzele pe care le număra şi le rătăci printre numeroasele ramuri şi printre genele ce i se strânseră încetişor, făcând întuneric. Adormise? Era între veghe şi somn…
… Tudorel îşi bălăcea picioarele în apa limpede ce curgea alene pe sub podul de lemne pe care se aşezase şi încerca să numere peştişorii care se hârjoneau în grupuri micuţe aproape de malul acoperit de vegetaţie bogată. Din trestiile crescute mai alături, la vreo cincizeci de paşi de pod, printre păpurişul des, alesese una mai mare, pe care o tăiase cu briceagul cu două limbi primit în dar de la bunicul său în ziua în care împlinise şapte ani. Legase o aţă de vârful ei, dar nu avea un ac să-l prindă la capăt pentru a-şi face undiţă. Întinse mâna în care ţinea trestia, o trecu în sus spre spate şi o plasă, destul de îndemânatic, în faţă, cât îi permise braţul. Aţa, destul de uşoară, nu se întinse cum ar fi dorit el, dar nici în adânc nu se afundă. Plutea tremurând odată cu unduirea uşoară a apei. În schimb, peştişorii se speriară şi, cu mişcări rapide ale codiţelor şi aripioarelor, se îndepărtară grăbiţi şi se pierdură printre ramurile dese ale plantelor acvatice lângă mal. Nemulţumit, aruncă „undiţa” şi o privi înciudat cum alunecă pe apă, depărtându-se. „Na! Acum nu mai am nici undiţă… Cu ce mă joc? Am să-l rog pe tata să-mi facă una ca lumea. Vreau să pescuiesc!” a hotărât băiatul supărat că nu se gândise mai de demult la treaba asta. „Ba nu! Bunicu’ o să-mi facă undiţă şi o să mă înveţe cum se prinde peştele. Ce? Eu nu am grijă de Bătrâna lui?” îşi schimbă el hotărârea privind supărat în adâncul albiei pârâului.
Mulţumit de ideea ce-i venise, se propti cu o mână de bârnele podului şi se ridică în picioare. Privi cerul senin, se uită în direcţia soarelui şi apoi la umbra proiectată pe pod de trupul său firav. „Este trecut de ora la care a zis bunicu’ să aduc iapa acasă. Mai întâi să culeg câteva flori pentru mămica… Ba nu! Culeg din alea de câmp, pe drum, că-i plac mai mult. Am văzut eu că cele de baltă nu-i plac… Dar unde este Bătrâna? Era aici, aproape…” se sperie Tudorel după ce privi roată cât cuprindeau ochii fără să vadă iapa.
Alergă în poieniţa plină de iarbă grasă în care o lăsase pe Bătrâna cu ceva timp în urmă. Nu era aici şi nici în apropiere nu se vedea. O strigă de câteva ori, dar fără rezultat. De obicei, la chemarea lui, venea întotdeauna, îşi întindea gâtul şi îşi scutura coama privindu-l cu blândeţe pe copil. Tudorel se sperie de-a binelea. O teamă adâncă se strecură în sufletul lui şi-l făcu să plângă. Nu ştia ce să facă. „Cum să mă duca acasă fără ea? Ce să le spun?” Îşi şterse lacrimile cu poalele cămăşuţei scoasă din pantaloni şi mai privi odată de jur împrejur. Strigă iar. Deodată, când toate speranţele pieriseră şi se dădea de ceasul morţii neştiind ce să facă, auzi fornăiala iepei, undeva, departe dinspre păduricea ce urca de dincolo de poieniţă până-n vârful dealului. Plecă în fugă într-acolo, intră prin lăstărişul des care-i răni picioarele goale şi pătrunse în lizieră. Degeaba. Nici urmă de animal încotro privea el neputincios.
- Intră în pădurice fără teamă! auzi Tudorel o voce necunoscută. După zece paşi dai de o potecă. De acolo ai să mă vezi.
Năucit şi tare înfricoşat, băiatul începu să plângă şi se întoarse cu gândul de a fugi cât mai departe de acel loc.
- Unde vrei să pleci? Pe mine mă laşi aici? întrebă aceeaşi voce exact când copilul îşi aplecase trupul pentru a-şi lua avânt să fugă. Laşule! Credeam că eşti curajos şi că ţii la mine. Vai, cum m-am înşelat! se tângui vocea care, de data asta, a avut darul să-l încurajeze şi să-l îndârjească pe băiat.
- Ba nu sunt laş! a strigat el cât a putut de tare, întorcându-se din nou cu faţa la pădure. Uite! Am să vin la potecă, a mai zis el şi a făcut primii paşi.
Inima-i bătea cu putere. O auzea aşa de tare că-i putea număra bătăile, dar nu a luat-o în seamă. A mai făcut câţiva paşi ferindu-se de mai multe ramuri, care se agăţau de cămăşuţa lui şi aşa destul de şifonată, dar şi de cele ce păreau că doresc să-l lovească peste ochi. Pe acestea le prindea de vârfuri, le îndoia până trecea de ele şi apoi le elibera. În altă situaţie, s-ar fi jucat cu ele în felul acesta. De picioare nu-i păsa. Călca pe vreascuri mărunte şi uscate, se mai lovea, se mai înţepa, dar nu lua nimic în seamă. Era obişnuit să-l rănească rugii de pe mirişte. Nu i se părea că ar fi mai rău aici. Ajuns la potecă, s-a oprit. A privit atent, dar n-a văzut nici urmă de Bătrâna şi n-a auzit alt zgomot decât freamătul uşor al copacilor încărcaţi de frunze.
Descurajat şi înfricoşat, s-a învârtit pe loc. I se părea că toţi copacii se apleacă şi-l apasă uşor cu ramurile lor, ascunzându-l privirilor. Auzea voci, fără să înţeleagă cuvinte, auzea muzică, fără să înţeleagă de unde vine, simţea adierea unui vânt care se înteţea şi care făcea frunzele să se mişte forţat, haotic, în foşnet înfricoşător. A încercat să fugă, dar picioarele-i erau grele şi se forţa să facă fiecare pas. S-a oprit năucit. Nu putea să mai plângă şi nu înţelegea ce se întâmplă. A deschis gura să ţipe, dar în acel moment a văzut mai bine poteca pe care făcuse doar câţiva paşi. Privind în lungul ei să înţeleagă încotro să se îndrepte, a văzut ceva mişcându-se la doar la o aruncătură de băţ mai departe. A căzut în genunchi aproape paralizat de frică S-a târât pe iarba moale şi caldă cu ochii ţintă spre locul unde observase mişcare.
Deodată s-a făcut linişte. Frunzele s-au oprit din mişcare şi muzica a încetat. A văzut doar la câţiva paşi distanţă coada stufoasă şi lungă a Bătrânei mişcându-se nervoasă. S-a ridicat cu greu în picioare şi a privit buimac. „Ce face acolo”, s-a întrebat el. „De ce stă nemişcată şi doar dă din coadă?”. I-a răspuns vocea aceea care-i mai vorbise:
- Vino! Eşti lângă mine. Dezleagă-mă de aici!
- Da! Iată-mă că vin! a şoptit el, neputincios în încercarea de a striga tare.
S-a deplasat cu greu. Nu putea privi în altă parte. Fixa încordat doar coada care alunga prin mişcarea ei continuă o sumedenie de muşte ce zumzăiau ameninţător. Când a ajuns aproape de iapă a înţeles că ea este legată de o creangă puternică crescută aproape împletit cu o alta dintr-un trunchi ce fusese cândva viguros. Acum era tăiat la două palme mai sus de acele crengi gemene. Lanţul cu belciug prins de căpăstru şi înfăşurat pe gâtul animalului se desfăcuse şi se înţepenise între acele lemne ca într-o menghină. Bătrâna l-a simţit aproape şi a încercat să-şi întoarcă botul pentru a-l vedea pe băiat. Nu a reuşit prea mult. Lungimea lanţului liber nu i-a permis. În schimb a nechezat încet, ca într-un scâncet şi tot trupul transpirat şi plin de muşte s-a frământat puternic.
Înţelegând situaţia, Tudorel a uitat de toată frica ce-l cuprinsese şi s-a repezit cu toată forţa la cele două crengi. A tras de ele să lărgească spaţiul şi să poată trage lanţul blocat a acolo. Nu a reuşit. A privit în jurul său şi a ales o altă creangă pe care s-o rupă şi să se ajute de ea.
- Nu este bună… E prea moale. Ceva mai tare caută! îl sfătui vocea.
- Da, ai dreptate. Mulţumesc! răspunse copilul, firesc, de parcă vorbea cu un om cunoscut ce-l învăţa de bine.
A văzut un lemn mai scurt, de aproape un metru, pe jos, între copaci. L-a ridicat de acolo şi s-a întors cât a putut de repede.
- Să stai liniştită, Bătrâna! Te voi elibera imediat, căluţul meu drag, i-a promis el cu hotărâre, ridicând lemnul cu ambele braţe.
S-a chinuit puţin până a reuşit să-l introducă între cele două crengi. L-a fixat atent apoi a tras de el forţând deschiderea. Nu a reuşit din prima încercare, dar era aşa de hotărât că nu-l mai oprea nimeni. S-a agăţat cu ambele mâini şi a lăsat toată greutatea trupului, ridicând picioarele de pe pământ, să facă ceea ce forţa braţelor nu reuşise. Observând că nu cedează nici acum acea închizătoare pe care o ura cu toată fiinţa lui, Tudorel s-a ridicat trăgând cu mâinile de lemn, până a ajuns cu pieptul aproape la nivelul crengilor şi a început să se zgâlţâie cât a putut el de mult. În felul acesta spaţiul dintre crengi se mărea văzând cu ochii, dar bietul băiat nu putea trage lanţul. Înţelesese că dacă eliberează o mână nu va mai apăsa cu aceeaşi forţă. Îi venea să ţipe de furie şi se zbătea puternic sperând că lanţul va începe singur să se tragă din închizătoare. Puterile-i slăbeau. Ştia că nu mai putea sta mult aşa şi se îngrozea la gândul că cele două crengi se vor apropia din nou. S-a uitat disperat la Bătrâna care-l privea cu o înţelegere şi milă atât de omenească, încât Tudorel se cutremură. În acel moment i-a venit o idee la care nu avusese curaj să gândească vreodată.
- Bătrâna, căluţul meu drag, apucă lanţul cu dinţii! Trage de el, căluţule!
Ochii inteligenţi ai iepei l-au fixat cu o mulţumire pe care băiatul o văzuse rar în ochii oamenilor. Şi-a răsfrânt buzele lăsându-şi dinţii la vedere şi a nechezat scurt. A întins botul şi a reuşit să prindă lanţul. Dintr-o singură smucitură l-a tras dintre trunchiuri şi a nechezat din nou, a satisfacţie deplină.
- Uraaaa! Bravo, Bătrâna! a ţipat Tudorel de bucurie în timp ce ateriza pe iarbă, după ce şi-a desfăcut mâinile din strânsoare. S-a repezit la „căluţul lui drag” şi l-a pupat pe bot, îmbrăţişându-l. Iapa a stat cuminte, fremătându-şi trupul, semn că-i răspunde băiatului ori că nu mai suporta muştele de pe spinarea sa. Apoi, după câteva secunde, a împins copilul cu botul, atentă, să nu-l trântească de pe picioare şi, privindu-l cu ochii ei mari şi blânzi, i-a vorbit:
- Este destul de târziu. Bunicul te va certa. Este şi el îngrijorat…
- Da! Ai dreptate, căluţul meu drag. Să mergem! a zis Tudorel şi a apucat hotărât de belciugul din capul lanţului, trăgând de căpăstrul Bătrânei. Să stai aproape de mine, să nu se mai întâmple vreun necaz. Ai auzit?
Bătrâna n-a răspuns. A dat din cap în semnul acela de aprobare al oamenilor, şi-a scuturat tot trupul cu putere, şi-a învârtit coada cât a putut să cuprindă şi a scuturat scurt din picioare. Un stol întreg de muşte a fost proiectat prin frunziş şi puţine au scăpat cu viaţă. Băiatul a înţeles că se opune să o ducă aşa, trasă de căpăstru şi a dojenit-o:
- Ba, nu! Vei merge cuminte după mine. Nu vreau să te mai rătăceşti. Vezi bine ce se poate întâmpla.
Bătrâna a nechezat uşor a aprobare şi l-a urmat cuminte. Băiatul ţinea lanţul strâns în mâna sa micuţă şi mergea cu pas hotărât ocolind lăstărişul prea des ori prea înalt, încercând să se protejeze, dar s-o ferească şi pe ea de zgârieturi.
Faţa i se înseninase, dar îl prinsese grija de ce avea să zică bunicul. Era conştient că timpul se scurge repede şi ştia cât de greu i-a aprobat să ducă el, de unul singur pentru prima oară, iapa la păscut. „Bine-bine! dar cum să povestesc eu acasă întâmplarea asta? Cine mă crede pe mine?... Oare nu mi s-a părut? A cui a fost vocea? Caii nu vorbesc niciodată ca oamenii. Poate… în basme, dar eu nu sunt în basm…”
- Să nu povesteşti nimănui ce s-a întâmplat. Va fi bine, crede-mă!
Tudorel s-a oprit brusc. S-a întors şi s-a uitat lung la Bătrâna. Nu ştia ce să creadă. Era convins, cel puţin acum, că vorbise chiar ea. „Când am zis să tragă lanţul… m-a înţeles… Deci ea a ştiut ce i-am zis eu… Iar acum, acum ea a vorbit! Nu este nimeni în jurul nostru”.
- Bătrâna, căluţul meu drag, tu ai vorbit cu mine? a întrebat-o el rugător, privind-o în ochi.
Iapa a scuturat scurt capul şi l-a împins cu grijă pe băiat cu botul în piept. Ochii îi luceau şi copilului nu-i venea să creadă cât de grăitori erau. Parcă spuneau fără cuvinte:
- Eu ţi-am vorbit, copile!
- Bine, bine, dar nu se poate aşa ceva! Unde ai mai auzit tu cal să vorbească omeneşte?
Bătrâna a repetat gestul şi a nechezat scurt, arătându-şi dinţii. Parcă râdea ori aşa a avut băiatul impresia. Îngândurat, fără s-o mai îndemne, a pornit şi, mergând din ce în ce mai repede, au ajuns în poieniţa cu iarbă grasă.
- Uite, nu te leg! Am încredere în tine. Cred că îţi este foame. Ai iarbă bună de păscut aici. Grăbeşte-te! Eu merg să mă spăl un picuşor, se explică Tudorel cât se poate de serios şi, în acelaşi timp, foarte îngândurat.
Ajuns la pod, şi-a dat cămăşuţa şi pantalonaşii jos, le-a scuturat de praf şi de scaieţi, şi le-a aşezat pe iarba curată de lângă pod. A mai făcut câţiva paşi şi a intrat în apă. Câteva broaşte au sărit speriate, dar el nu le-a băgat în seamă. Cândva se speria de ele. Mai târziu, s-a obişnuit cu prezenţa lor, le asculta concertele necontenite şi chiar le imita uneori. Ele tăceau atunci. Îl ascultau puţin şi îşi reluau cântarea în cor cu mai multă forţă. Parcă se întreceau. S-a spălat pe braţe, pe faţă şi pe trup până la mijloc şi s-a urcat din nou pe pod. A stat la soare să se usuce, dar după ce a aruncat o privire spre poieniţă. Bătrâna păştea cuminte, fornăind pe nări din când în când.
Simţind căldura puternică a soarelui a considerat că s-a uscat şi pielea lui. S-a îmbrăcat şi s-a aşezat într-o poziţie numai de el ştiută pentru a afla ora exactă. „Aoleu, ce mă fac! Două ceasuri tot am întârziat… Mama mă va certa. Şi bunicul… Bunicul va fi supărat şi trei zile nu-mi va spune nici-un basm… El nu mă ceartă, dar nu-mi vorbeşte. E mai rău aşa… Ce mă fac eu acuma?” A scos două pietricele din buzunar şi le-a zvârlit cu putere pe oglinda apei, una câte una. A fost mulţumit să vadă că au atins apa şi au sărit de trei-patru ori până să se ducă la fundul pârâului care se lărgea mult după ieşirea de sub pod. Imediat a alergat în poieniţă, hotărât să meargă în cel mai rapid pas pe care-l putea face tot drumul până acasă.
A apucat lanţul de belciug şi a vorbit ca un mare şef:
- Mergem imediat acasă, Bătrâna. Cu pas întins, fără să te superi.
- De ce nu mergi călare? Ajungem mai repede la trap mărunt ori în galop.
- Pentru că…, pentru că… Tu ai vorbit? Iar?
Iapa a nechezat scurt privindu-l pe băiat cu aceeaşi blândeţe umană, care-l perpelea pe Tudorel şi-l punea în situaţia de a nu găsi răspuns la multe întrebări. A trântit piciorul drept din faţă aşa de tare că a trepidat pământul sub tălpile copilului, apoi şi-a proptit botul ei catifelat în pieptul lui, fără să-l împingă.
- Dacă aş şti să călăresc…, aş merge, dar încă nu am învăţat şi…
- Urcă-te! a rostit vocea poruncitor, până să termine băiatul ce a dorit să spună.
Tudorel s-a uitat lung la Bătrâna, nevenindu-i să creadă ce-i auziseră urechile. „Să fi vorbit ea? Cine a zis să mă urc? Fă-mă, Doamne, să înţeleg” s-a rugat băiatul în gând, pătruns din nou de o anumită teamă. Nu terminase bine ultimele cuvinte şi a înghiţit în sec privind mişcarea animalul din faţa lui. Cerul gurii i se uscase. Nu mai avea salivă în gură şi avea senzaţia că se sufocă. Bătrâna făcuse un pas înainte cu piciorul drept, îndoindu-şi în acelaşi timp piciorul stâng.
- Încalecă şi ţine-te cu mâinile de coama mea!
Tudorel a rămas înlemnit pentru moment. Nu mai punea la îndoială că vocea care l-a îndemnat era a Bătrânei. Asemenea unui robot ori somnambul, s-a apropiat de ea, a prins coama cu o mână şi cu cealaltă s-a sprijinit de spinarea iepei. Dintr-un simplu salt, fără mare efort, era deja sus. Şi-a îndreptat trupul şi s-a prins şi cu cealaltă mână de coamă. Aştepta ca vrăjit să vadă ce se mai întâmplă. Bătrâna şi-a tras piciorul întins, l-a îndreptat şi pe stângul, înălţându-se, şi a pornit la pas. După ce a ieşit din poieniţă şi a pătruns pe drumeagul ce ducea la drumul spre casă, fără îndemnul ori comanda călăreţului, a trecut la trap uşor. Băiatul era cât pe ce să cadă. A strâns cât a putut cu mâinile coama, dar nu reuşea să-şi păstreze echilibrul Trupul îi sălta ritmic şi simţea durere la fiecare contact, la revenire. Instinctiv şi-a încordat picioarele ţinându-le cât a putut de strâns de corpul Bătrânei. Din acel moment s-a simţit în siguranţă şi a avut curaj să privească înainte, în lungul drumului.
Privirea i s-a înseninat. Şi-a descleştat maxilarele pe care le strânsese tare la începutul trapului şi a început să zâmbească. Se simţea bine şi toată teama îi dispăruse ca din senin. Era în culmea fericirii. Ar fi vrut să strige, ar fi dorit să fie auzit şi văzut de cineva, să fie admirat, dar tot drumul era pustiu. „Nu e nimeni să mă vadă călare, dar… până acasă mai este. Voi fi văzut la intrarea în sat. Să vezi ce bucuroasă va fi mama! Dar tataie… se va supăra? Niciodată n-a vorbit despre călărit cu mine. A zis odată ceva… Da! Când vei fi mare. Aşa a zis. Dar, dacă pot să călăresc acum, nu sunt mare?... Aoleu! Este târziu. Am uitat de asta”
- Bătrâna, poţi alerga mai repede?
Iapa nu a răspuns, dar a trecut de la trap la galop. Trupul copilului sălta neaşteptat de mult. Tudorel abia se mai ţinea de coamă. Picioarele nu mai reuşeau să-l ţină apropiat şi strâns de spinarea calului. Avea senzaţia că aerul vâjâie pe la urechi şi drumul de ţară face salturi apropiindu-se ameninţător de el. El se clătina când de o parte când de alta până când un picior s-a lăsat cu totul pe o parte a calului. A scăpat coama din mâini şi a căzut în colbul încins al drumului icnind dureros de lung. Abia a avut timp să întindă mâinile la contactul cu pământul, să nu se lovească la cap. După o rostogolire a rămas lat, culcat pe spate. Într-o clipită a văzut copita unui picior din spate deasupra pieptului său. A închis ochii, înspăimântat. Aştepta să fie zdrobit de lovitură…
N-a simţit durerea. Timpul se oprise în loc pentru băiat şi o linişte nefirească a făcut să-i ţiuie urechile. Strângea pleoapele mai tare decât îşi strânsese pumnii săi micuţi. Într-un târziu a auzit fornăitul Bătrânei lângă el. „N-am murit dacă o aud” a fost singurul lui gând. A simţit apoi cum îl împinge cu botul în coapsă. „Chiar nu mă doare nimic. Oare nu m-a călcat cu copitele?” S-a încurajat şi a deschis ochii încet, cu greutate. Iapa era lângă el şi-l tot împingea, mirosindu-l. Şi-a mişcat un braţ apoi pe celălalt. A urmat mişcarea picioarelor. „N-am nimic! Chiar nu mă doare nimic. Bătrâna m-a ferit. Nu m-a lovit!” a constatat el şi s-a ridicat încet, încă neîncrezător. Când s-a văzut în picioare s-a repezit la gâtul Bătrânei şi a îmbrăţişat-o.
- Bătrâna, căluţul meu drag! Eşti cel mai bun căluţ din lume, Bătrâna! a exclamat el fericit şi a pupat-o pe gât şi pe bot de mai multe ori.
Iapa fornăia de plăcere şi capul ei făcea cercuri largi prin aer în timp ce ochii-l priveau pe băiat cu dragoste şi grijă omenească. După ce s-au liniştit, l-a împins din nou cu botul în piept, în acea mişcare atât de cunoscută şi de dragă băiatului. Apoi, a îngenuncheat din nou cu un picior, invitându-l să încalece.
Tudorel s-a urcat repede şi a rugat-o:
- Să alergi mai încet. Aşa ca la început, Bătrâna mea dragă.
Animalul a nechezat ştrengăreşte, ca semn de înţelegere, a fornăit tare de două ori şi a plecat în trap mărunt. Pe uliţa satului mai mulţi oameni se uitau după ei miraţi. Tudorel era cuminte. Nu făcea cu mâna, aşa cum ar fi dorit prima oară, nu lăsa coama din mâinile strânse pe ea şi nici privirea nu o lua de pe firul drumului. Aproape de curtea bunicului, Bătrâna s-a oprit. Băiatul nu ştia ce să facă. Ar fi dorit să intre călare, să fie văzut.
- Gata! Până aici te-am adus. Coboară! i-a poruncit vocea de care, de data asta, Tudorel nu s-a mai îndoit că este sau nu a Bătrânei.
S-a ridicat uşor, şi-a adus un picior lângă celălalt pe aceeaşi parte şi şi-a dat drumu’ pe pământ, ţinându-se cu mâinile de coamă. Avea multe întrebări de pus, dar s-a abţinut. Era recunoscător şi nu dorea în ruptul capului să-şi supere noul său prieten, poate cel mai bun.
- Nu trebuie să povesteşti nimic nimănui. Să nu uiţi asta niciodată, a zis Bătrâna.
- Nu, nu voi povesti. Îţi promit, căluţul meu drag!
Bunicul era destul de supărat. Privea încruntat, puţin pieziş, fără să spună o vorbă. I-a trecut destul de repede, dar numai după ce a examinat iapa cu atenţie şi a văzut că este bine hrănită iar băiatul este întreg şi vesel. Mulţumit, a bătut cu palma crupa Bătrânei, a zâmbit hoţeşte şi a îndemnat-o să meargă la grajd. Iapa a nechezat, l-a împins jucăuşă cu botul în piept, a scuturat capul şi a plecat agale unde i s-a spus. Tudorel privea uluit la tot ce face bunicul său şi la manifestările animalului. Strângând pietricelele în buzunarele pantalonilor, aştepta încruntat muştruluiala de care nu credea că a scăpat. După ce şi-a frecat mâinile şi s-a uitat lung după Bătrâna, până a dispărut în curtea cu acareturi, bunicul s-a răsucit încet, mustăcind, l-a fixat oarecum distrat, cu gândul la altceva şi l-a întrebat:
- A fost cuminte Bătrâna, nepoate?
- Da, bunicule! N-am pomenit un cal mai cuminte ca ea… Am dus-o de căpăstru cum ai zis matale. Cred că poate merge şi singură, bunicule…
- Nu! Să n-o laşi singură niciodată.
- Da, bunicule! Cum s-o las singură? Îmi este drag să merg cu ea. Mă mai laşi s-o duc la păscut?
- Ei! Om vedea noi ce-om face… Mergi şi mănâncă, până una-alta!
La bucătărie l-a luat maică-sa la întrebări. Era mai supărată ca bunicul. L-a tras uşor de urechi, l-a muştruluit şi i-a explicat cât de urât este să nu respecte programul şi, mai ales, promisiunea. Tudorel s-a ruşinat.
- Iartă-mă, mamă! Nu se va mai întâmpla… Ştii? Mi-a plăcut aşa mult că Bătrâna a fost cuminte! Şi a păscut numai iarbă bună, curată. Ocoleşte iarba mare crescută pe bălegar, ştii?
- Da, ştiu. Află că, dintre animale, calul este cel mai curat. Nu mănâncă nimic murdar. Şi nu bea nici apă murdară ori din vas murdar. Să nu uiţi asta! Şi trebuie îngrijit atent. Adică, curăţat, spălat, ţesălat…
- Da, am văzut. Nici din baltă n-a băut apă. A băut doar de la izvorul din poieniţă. E curată acolo. Bem şi noi…
Imediat cum a ieşit din bucătărie, Tudorel a fugit să-şi caute bunicul în curte. Era pe banca pe car el o lucrase din lemn şi o fixase la umbra nucului. Multe întrebări ar fi dorit să-i pună, dar se temea să nu se dea de gol. De altfel, nu ştia ce să creadă. I se părea de necrezut ce i s-a întâmplat şi, destul de orgolios, nu ar fi vrut să fie luat în râs. S-a apropiat spăşit, încet, cu cea mai potrivită expresie de nevinovăţie pe care o putea înfăţişa.
- Bunicule, te superi dacă te întreb ceva?
- Nu, tataie! Despre ce este vorba? i-a vorbit bunicul mângâindu-i fruntea. Vino lângă mine, aici, pe bancă!
- Bunicule, de ce ai dat numele acesta la iapa matale?
- Hm! Despre asta-i vorba? se miră bătrânul privindu-l cu luare aminte. Când era tânără o chema „Mândra”… Era aşa de frumoasă şi mândră cu adevărat, că nu i se potrivea alt nume. La şaretă ori la trăsură era cea mai admirată pe drum. Iar la călărit, să ştii tu, nepoate, a fost cea mai elegantă!
- Da’ n-am mai văzut-o la şaretă… Nu mai vrea să tragă ori, ce este?
- Poate că ar vrea ea, dar nu mai vreau eu… Este foarte bătrână. De trei ori mai mare ca tine. M-a slujit o viaţă întreagă. Şi m-a slujit credincioasă, să ştii! Cât o mai avea zile, merită, drept răsplată, o viaţă tihnită…
- … Credincioasă ai zis, bunicule?
- Da… credincioasă. A fost şi este foarte cuminte. Că era zi ori că era noapte, a muncit la fel de bine… La un fluierat de al meu sau dacă o strigam, lăsa mâncarea, lăsa orice şi venea fuga la mine.
- Da, am văzut. Este foarte ascultătoare… Bunicule, caii vorbesc?
- Da, nepoate. Vorbesc şi ei în limba lor. Se înţeleg şi de la depărtare. Şi câinii vorbesc în limba lor şi pisicile şi păsările… Toate vorbesc, Tudorele, fiecare pe limba lui. Aşa le-a lăsat Dumnezeu să se-nţeleagă…
- Da’ pot vorbi aşa… ca noi, cu oamenii, pe limba noastră, bunicule?
- He-he, tataie! Ei înţeleg ce le spunem, doar. După un timp, după antrenament, cum s-ar zice. Le repeţi de multe ori, le arăţi şi animalele se obişnuiesc. Atâta. Nu vorbesc în graiul nostru, băiete.
- Tataie, cât de mare trebuie să fiu să călăresc?
- Ha, ha! Da’ grăbit mai eşti nepoate… Uite, la vara viitoare te voi învăţa. Întâi să văd că nu şchiopătezi la şcoală. Să văd că eşti silitor şi cuminte. Apoi… mai stăm de vorbă, răspunse bunicul ridicându-l şi aşezându-l pe genunchii săi. Mai întâi te voi învăţa cum să te porţi cu animalele. Caii, să ştii tu, sunt pretenţioşi. Pot fi cei mai buni prieteni. Dar trebuie îngrijiţi cu mult suflet, nepoate, trebuie să le vorbeşti blând. Aşa cum vorbeşti cu oamenii…
Bunicul vorbea monoton, cu voce blajină, plimbându-şi mâna uşor pe capul băiatului ca într-o adiere caldă de vânt. Tudorel închisese ochii. Auzea ca prin vis vorbele bătrânului, din ce în ce ca venind de mai departe, transformându-se în şoapte calde, plăcute. Adormise.
Pentru că nu mai avea putere să-l ducă în braţe, bunicul l-a aşezat cu grijă pe bancă şi a mers s-o cheme pe mama lui, să-l ducă în pat. Acolo, mama l-a învelit şi l-a sărutat uşor pe frunte, privindu-l plină de dragoste, înduioşată. Când se ridica, Tudorel a şoptit:
- Mamă, eşti aici? Ce dor îmi era de tine, mama mea dragă…!
Deschise ochii încet s-o privească. Era singur. Clipi nedumerit de mai multe ori, privi în jur şi înţelese. Visul se terminase. Cu regret mare în suflet se ridică de pe bancă şi plecă în curte. Merse la rondurile de flori şi culese cu grijă până făcu două buchete mari. Le aranjă aşa cum o văzuse pe mama să făcând. „Se va bucura când le va vedea… Poate le va simţi mirosul de acolo, din lumea veşnică, în care, sigur, a primit-o Dumnezeu… Şi bunicul se va bucura. Va înţelege că nu l-am uitat şi-i port o vie amintire”, medita Tudor privind florile cu duioşie. „Mă voi întoarce de la cimitir să îngrijesc rondurile. N-au ce căuta florile sălbatice aici! Nici Bătrâna nu se uita la ele. Le ocolea…”
Oftă lung, aruncă o ultimă privire în care să cuprindă curtea cu tot ce era în ea şi plecă. Trecu pe sub pragul porţii şi o închise cu grijă. Se lăsă condus de paşii care-l purtau, sigur, pe un drum cunoscut…

SFÂRŞIT
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Sam Apr 28, 2012 9:12 am

Frumoasa poveste...felicitari !

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Rondelul primăverii

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Mai 10, 2012 10:08 pm

Şi vioreaua a-nflorit
Săltând prin brazda din livadă
Când ghiocelul te-a vestit
Iţindu-se de sub zăpadă

Pământu-ntreg s-a-nveselit
Iar fulgi au încetat să cadă
Şi vioreaua a-nflorit
Săltând prin brazda din livadă

Venit-au berze şi cocori
Şi multe flori s-au dezvelit
Iar ciocârlia de prin zori
Spre înălţimi s-a sumeţit

Când vioreaua a-nflorit.
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Mai 10, 2012 10:10 pm

Dragă doamnă Rodica Rodean, mulţumiri din suflet pentru intervenţia la povestea "BĂTRÂNA"!
Iată, ţi-am adus primăvara-n casă...!
Cu drag,
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Mai 11, 2012 2:21 am

Frumoasa poveste maestre....dar parca prea idilica.... Din lumea mirifica in care am trait fiecare avem amintiri placute dar si neplacute cu iz comic.Nu se cunoaste cu siguranta, locul unde curge lapte si miere

oricat de dureros ar fi adevarul pentru cel de langa noi, sa nu uitam ca "De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten"Suntem tentati sa evitam a fi sinceri chiar si cu noi, nu numai cu ceilalti; ; insa ne facem rau si noua, si lor. Este ca si cum am purta o haina frumoasa la vedere, dar sub ea se ascunde o rana plina de infectie…
Extras de pe siteul Crestin ortodox
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Mai 11, 2012 2:36 am

În cadrul rustic, nu poate fi decât idilică o poveste de viaţă şi dragoste, Maestre Dan..., dar aspectul acesta se înscrie, presupun, în citatul extras din siteul Creştin-ortodox... Deci, mă opresc aici! Mă bucură prezenţa ta şi faptul că ai citit-o. Mulţumesc!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Mai 14, 2012 2:29 am

Rondelul primaverii scris de Marian.. imbracat cu haina muzicala.....Intradevar asa cum zice autorul..."Merge la suflet"

flower
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Mai 14, 2012 3:02 am

Dane, m-ai terminat!!
Toate economiile mele se vor lichida ca berea de Avrig...
M-ai făcut dator, dar îţi mulţumesc, băiatule!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Mai 14, 2012 3:10 am

Sper..... cu putinele mele cunostinte sa fiu mereu alaturi de tine...Degeaba mergem la biserica....daca nu iubim pe apropele nostru ca pe noi insasi .
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Lun Mai 14, 2012 4:31 am

Dane...intradevar montajul Rondelului primaverii este la fel de minunat ca poezia.... cheers



_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Mai 17, 2012 12:40 pm

Iubim aproapele nostru, Dane, dar să iubim şi duşmanul nostru... după ce-l iertăm pentru toate relele...
Pe tine te-am iertat, bunăoară...!!!
După filmul acesta, am început să te şi iubesc. Îţi vine să crezi?
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 4 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum