Tabăra de creaţie

PARTENERI MEDIA













Parteneri
PARTENERI

USR-Fil.Iaşi



Biblioteca Judeţeană “Gheorghe Asachi” Iaşi


Asociaţia Literară „Păstorel”


Editura PIM



Complexul Muzeal "Moldova" Iaşi








Ultimele subiecte
web trafic

universulprieteniei.org trafic.ro

===========================
Cautare
 
 

Rezultate pe:
 


Rechercher Cautare avansata


Marian Malciu

Pagina 3 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Dec 02, 2011 8:57 am

Dane, regret, cu tot materialul despre uitare, tu tot ai uitat ceva!!!
Ai uitat să specifici sursa materialului, bădie! Ori... să-l pui între ghilimele, pentru că NU îţi aparţine...
Materialul este bun, dar observ cu întristare că la tine nu a avut efect!!
Uite, îţi mai postez un material... Poate ai timp să te uiţi pe el... La cel anterior ... ai uitat!!
Şi, să poţi dormi liniştit, află că am citit în buletin!! NU am greşit, bătrâne! Sunt mai tânăr ca tine. Cu câteva luni, dar sunt mai tânăr!!!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Fărâme de azimă - un veritabil concert de muzici divine!

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Dec 02, 2011 9:05 am

Nu se putea alege un titlu mai potrivit pentru mănunchiul de versuri pe care Georgeta Resteman le-a adunat în acest volum ce marchează debutul în lumea frumuseţii cuvintelor. Azima aburindă, pe care mama o împarte pruncilor, adună familia în jurul mesei şi creează acea stare de cald şi de împărtăşire a dragostei peste care picură acea sfinţenie a gestului ocrotitor.
Ca şi mama care rupe în tăcere azima caldă, poeta dăruieşte, cu sfială, picături de iubire:
Adunată de vremuri, păstrată-n cămări…/ În marea de astre presar fericire/ Născută din doruri pierdute în zări.”/ Răvăşire
În acest volum ne întâmpină un suflet-orchestră, de o gingăşie aparte, după cum însăşi autoarea mărturiseşte:
Mi-am cules sufletul/ Risipit în freamătul frunzelor/ L-am scăldat în verdele codrului/ Am alungat tristeţea norilor / Şi-ascultându-i cântecul,/ Pe strunele dorului/ L-am dăruit privighetorilor.”/ În linişte
Un suflet-orchestră pentru că de la început şi până la sfârşit asistăm la o muzică ce porneşte delicat, precum sunetul viorii:
Din cântec lin, pe strune de vioară/ Să torc spre tine-n taină tandre şoapte/ De Sus să curgă dintr-o călimară/ Praful iubirii peste noi în noapte. / Şi lacrimi - bobi de rouă de pe flori -/ S-adun pe buze-n dimineţi senine/ Să mă îmbrac în mantii de culori./ Aş vrea
apoi muzica se înteţeşte:
Sunt umbră şi suflet născut din esenţa/ Cuvântului lin ce se scurge din suflet/ Sub lava încinsă ascund chintesenţa/ Aceluiaşi gând ce mă-nvăluie-n cântec”/ Sunt
şi creşte, urcând în intensitate:
Mă-nvăluie apele tulburi ce curg/ Şuvoaie m-acopăr dar eu le ignor/ Mi-e gândul durut de tristeţe şi dor/ Îmi tremură trupul în tristul amurg”/ Ploaia
sau coboară spre tonuri grave:
Împovăraţi de griji şi de nevoi/ Cu sufletul fărâme, trist şi gol/ Găsim puterea de-a răzbi în noi,/ Nu facem parte din vreun protocol”/ Al celor care vor să ne zdrobească/ Şi să ucidă ce ne-a mai rămas/ Din moştenirea dulce, strămoşească,/ Vor să ne-atârne sufletul de-un ceas...”/ Sufletul nostru nu-i de răstignit
Concertul continuă cu alte şi alte acte în care muzica te împresoară, când cu acea lină atingere, precum picurii de mir, când cu acorduri grave din care ţâşneşte fie revolta, fie durerea sau tristeţea sau însingurarea lăsând apoi loc Iubirii, Luminii, Păcii pe care poeta le înscrie cu majuscule...
Este concertul vieţii pline de credinţă şi iubire, atât faţă de Creatorul suprem, cât şi faţă de părinţi, de copilul născut în durerea ce încă persistă în lacrimile Georgetei Resteman, copil hrănit din sânul ei plin de dragoste duioasă:
„În ochii-ţi dragi am presărat iubire/ Sclipiri de frumuseţe sufletească/ Cu bunătate, linişte-n privire/ Te-am dăruit, minunea mea cerească!”/ De ziua ta, fetiţa mea!
Este concertul izvorât din iubirea de oameni şi flori, de ape şi munţi, de noapte şi zi, de păsări şi anotimpuri, de tot ce înseamnă creaţie divină:
"De Crăciun/ vreau să-ţi simt mângâierea, MAMĂ,/ din doruri să facem cununi/ împletite cu lacrimi din stele.../ aburind de miresme alese/ să gustăm cozonacu-amândouă/ numărând fulgi de nea/ să ne spunem poveşti/ iar când lemnul în sobă trosneşte/ scânteind în amurgu-ngheţat/ să îmi ţii capu-n poală/ cum ştii doar dumneata/ şi-n noaptea Crăciunului lină/ sub bradu-mbrăcat cu beteală/ s-aşternem dorinţe şi vise/ să ne cernem în suflet lumină/ şi să fim mai curaţi şi mai buni/ în speranţa iubirii promise."/ De Crăciun cu tine, mamă!
Poeta iubeşte locurile natale cu aceeaşi forţă prin care se manifestă în iubirea de oameni, de frumos, de bine şi de pace:
„Sub streaşina casei ce straniu rosteşte tăceri / Ferită de vântul nebun, de ploi, de ninsori şi furtuni / Zăresc lâng-o frunză uscată, ca-n dulci primăveri, / Pe-un petec de verde, păpădia şoptind: „să fim buni” / Acasă
În felul acesta a hotărât să intre pe ogorul culturii române, cu respect pentru limba poporului şi a locului în care îşi are rădăcinile vieţii, cu modestia caracteristică strămoşilor săi şi cu mare drag în folosirea cu sfinţenie a Cuvântului înspre luminarea cugetului celui care-i citeşte versurile.
Autoarea nu face risipă de metafore, dar le foloseşte frecvent, cu duioşia şi îndemânarea izvorâte din sufletul ei curat şi, mai ales, din harul ce Domnul i l-a oferit la naştere pentru a se bucura de rodul crescut apoi în inima ei:
Inundă-te-n alb suflete-al meu/ lasă tristeţea şi lupii alungă/ credinţa-ntăreşte-ţi, deschis fii mereu/ cu fulgii dansează-n lumina fecundă/ te roagă în taină,/ spre Ceruri priveşte,/ îmbracă-ţi în pace/ iubirea flămândă/ şi fii liniştit:/ Dumnezeu te iubeşte!” / O altfel de iarnă
Pe de altă parte, cel puţin aparent, nu se foloseşte de toate mijloacele stilistice pe care poeţi cu nume mari le-au aşezat la temelia poeziei româneşti, dar nici nu le ignoră. Poeta îşi urmează propria-i cale în care simte că poate semăna cu credinţă rodul bogat al viitorului, fără să umbrească linia melodică a versului ieşit din măsura metrică statornicită de vremea marilor critici şi, în acelaşi timp, fără să uite a sublinia puterea dragostei:
"Se-amestecă seve de gând/ şi frământările tale/ se contopesc cu frământările mele/ te privesc cu ochiul lăcrimat/ de fericirea de-a te avea/ şi-ţi ascult respiraţia.../ pe fruntea gândului/ îţi mângâi trupul/ cu seve de dor/ şi-ţi dăruiesc/ dragostea mea.”/ De dragoste
Iată, cititorule, vei asista, citind acest volum de versuri, la un veritabil concert, pe care l-aş numi simplu: concert de muzici divine.

Marian Malciu
Membru al Ligii Scriitorilor din România
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Sam Dec 03, 2011 7:59 am

Frunzuliţă verde şi-o căldare
Cine vă face domnilor supărare?
Eu sunt smerit de nu-mi încap în chele
Şi tăt caut să ies printre zăbrele Smile
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 03, 2011 10:47 am

A avut şi omul acesta un FW pe Yahoo şi n-a avut cui să-l ofere... M-a găsit pe mine mai puţin smerit ca pe tine, Ovidiu, ori ca pe el, că este exemplu, zice-n barba lui plină de filosofia timpurilor trecute peste ea...
Mde! O fi ! Şi? Ce-i cu asta? Îl judecă Domnul, nu noi, să ţinem evidenţa de acuma... Ha,ha,ha!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

IOI, IOI, IOI! ÎN PRIMĂ AUDIŢIE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 03, 2011 10:49 am

În urmă cu mulţi ani, cavaler fiind, mă plimbam într-o seară de vară prin piaţa Ovidiu din Constanţa şi meditam la versurile înscrise pe piatra de marmora de pe soclul ce-l înfăţişa pe poetul surghiunit de Roma. Mi-am amintit şi alte câteva versuri şi încercam să înţeleg de ce marii poeţi ai timpurilor nu s-au bucurat, în general vorbind, de un statut social care să le garanteze linişte şi siguranţă. Nu au avut parte de un mediu care să le permită meditaţie şi inspiraţie pe măsură, în linişte şi pace, după cum nu au avut parte nici de condiţiile cele mai fericite pentru a se manifesta în dragoste. Să fi fost ei atât de greu de înţeles de către ceilalţi oameni în vorbirea ori în filosofia lor?!
Muncit de asemenea întrebări am traversat încet piaţa şi m-am îndreptat înspre zona bibliotecii judeţene de la intersecţia cu bulevardul Republicii. Dinspre mai multe direcţii veneau şi se intersectau crâmpeie de melodii, semn că la restaurante se bucura lumea de libertate. Încă nu venise vremea orelor de închidere de până la miezul nopţii şi barurile îşi culcau angajaţii abia la răsăritul soarelui...
La un moment dat am prins un refren de muzică uşoară, venit de aproape. Era muzică bună, plăcută, tinerească si m-am lăsat condus de ureche până la subsolul unei vechi clădiri situată aproape peste drum de statuia amintită...
O atmosferă de mare aglomeraţie m-a întâmpinat, cu gălăgie dezordonată în care melodia se destrăma şi nu se mai înţelegeau cuvintele. Feţele oamenilor nu se distingeau decât de foarte aproape din cauza fumului de ţigară, atât de dens încât se putea spune că-l tai cu cuţitul. Luminile multicolore, plimbate cu măiestrie de un tânăr student de la Institutul Pedagogic, pe care-l cunoşteam, descopereau succesiv cupluri de tineri îmbrăţişaţi ce se balansau în ritmul muzicii ori în aburii alcoolului. Mulţi greci plăcuţi la-nfăţişare şi turci, români, cehi, tătari, machedoni, polonezi şi câţiva ruşi, în majoritate însoţiţi de tinere intre 16 si 22-27 de ani...
M-am apropiat de locul în care, la bar, pe un scaun metalic, prea înalt pentru a fi fost comod trupului ei subţirel şi de înălţime medie, o blondină cu trup de sirenă eşuată pe ţărm îşi sorbea singurică şi tristă coniacul dintr-un pahar glazurat, dar prea puţin strălucitor în luminile neobosite de alergare. Nu am observat că mi-ar fi simţit prezenţa, nici nu am văzut-o privindu-mă şi, tocmai de aceea, am fost deosebit de surprins să constat că îmi pune o întrebare la care niciodată nu m-aş fi aşteptat:
- Doreşti să bei cu mine o vodcă? Eu asta am băut până acum...
- Nu la asta mă gândeam dar, dacă ai plăcerea...
Am comandat două sute vodcă şi două "pepsi" şi m-am aşezat mai aproape de ea. Nu-i stătea rău cum era îmbrăcată. Pantalon blue-jeans după modelul "slim", cu o croială mulată ce-i scotea în evidenţă silueta filiformă şi cu talie înaltă, ce dădeau impresia că fata are câţiva centimetri în plus, peste care cădea, destul de elegant, o bluză în culori pastelate, subţire, din material asemănător cu mătasea. În picioarele atârnate de acel scaun înalt, mobil şi incomod, purta un gen de sandale romane, cu toc de doi-trei centimetri, legate până sub pantalon cu şnur de culoarea bluzei largi, croită parcă anume să scoată în evidenţă sânii frumos modelaţi ce săltau liber la orice mişcare a braţelor ori a bustului drept şi bine proporţionat.
- Cunoşti bine localul şi..., am încercat eu să leg o conversaţie mai mult cu braţele decât cu vocea, după ce am ciocnit uşor paharele în acel vacarm.
- Nu te aud aici, a ţipat ea către mine. Vorbim afară!
Din acel moment ne înţelegeam doar din priviri. Numai din priviri, fără să dansăm, în timp ce băutura mai mult lâncezea în pahare. După ce am terminat-o şi am achitat nota de plată, la invitaţia ei materializată într-un gest de mare plictiseală, am ieşit din bar şi am respirat câteva minute aer curat precum încearcă peştii aruncaţi din apă...

*
În drum spre "Continental", la câţiva paşi mai sus, mi-a spus scurt ca are interdicţie de a "vizita" litoralul. Am întrebat şi eu la fel de scurt:
- Şi ce-i cu asta?!
- Păi cum ce e? Pe ce lume trăieşti?
Nu i-am spus pe ce lume trăiesc, pentru că nici eu nu eram prea bine lămurit. Lumea mea era într-un anume fel aşezată ziua, ordonată şi normală, după cum mi se părea mie, în timp ce noaptea, mai ales în timpul sezonului estival, era, ori aşa o receptam eu, destul de obositoare şi anormală, foarte adesea cu susul în jos.
M-a tras către plaja "Modern" din apropiere destul de neprotocolar şi, abia după ce am ajuns departe de intersecţie, mi-a povestit că se temea de echipajul de Miliţie ce intra încet în intersecţia Tomis cu Republicii. Era cazată chiar la hotelul Continental, prin a cărui apropiere trecusem dar, nu mai avea curajul să intre imediat. Risca să-i dea prilej recepţionerului s-o dea de gol miliţienilor că încă nu a împlinit 20 de ani şi are seria pe buletin care spune multe...
Total nedumerit, am întrebat-o:
- Şi ce serie ai tu la buletin, care să vorbească despre tine?
- Auzi? Tu eşti dus cu pluta ori eşti chiar prost! M-am înşelat când te-am categorisit la bar...
- Cum crezi, dar... adevărul e că nu înţeleg ce-mi spui.
- Tu nu eşti din Constanţa, băieţel!
- Nu, nu sunt.
- Concediu, neamuri, aventuri?!
- Nimic din toate astea...
- Hai spune, nu mă supăra că ai început să fii simpatic, băieţel.
- Student.
- Eh, aia era!
- Adică, ce vrei să spui?
- Nimic, nu te speria. Spun că eşti cuminte. Eşti student şi nu ai avut de a face niciodată cu ţiflerii, tablagii şi hingherii. Bravo ţie! Din astă cauză nu ai înţeles ce ţi-am explicat. Dar, dacă vrei, mă vei cunoaşte şi vei înţelege. Nu te costă nimic, să nu-ţi faci probleme, că îmi eşti simpatic rău!
Nu prea am înţeles eu imediat ce vrea fata să spună dar, o bănuială nebună îşi făcea loc, motiv pentru care am început să o examinez mult mai atent....

Examinarea mea m-a convins de un singur lucru. Ba, nu ! De două. Că este o fată foarte drăguţă, cu forme bine desenate, prezentabilă în orice împrejurare, cel puţin sub aspect fizic şi că este cam unsă cu toate alifiile. Şi, pe parcurs, pentru că nu ne-am despărţit cu una cu două, m-am convins că am avut dreptate.
În noaptea aceea, a concluzionat ea cu oarece tristeţe în glas, „ce a fost frumos a trecut şi momentele prielnice le-am ratat”. Dar, dacă vreau să o mai întâlnesc, ea este dispusă să vină oriunde-i spun. Iar eu, cuminte cum m-a caracterizat, i-am zis foarte explicit:
- Eu stau la cămin. Mai am examene de dat dar, dacă vrei, ne putem plimba şi îţi pot arăta oraşul şi tot litoralul. Îl cunosc foarte bine...
- Eşti nostim ! Numai atâta vrei?
Vream eu mai multe, dar... avea sens să-i spun atunci? Bănuielile mele năşteau nişte curiozităţi fireşti, din punctul meu de vedere. "Dacă este ceea ce cred, îmi prinde rău o experienţă cu o profesionistă?! Poate este curată, dar... dacă nu este ?" Cam asta era marea mea dorinţă şi dilemă.
- De ce nu răspunzi, ascunzi ceva ?
- Nu, nu am ce, dar... tu de ce ai dori să ne mai vedem ? Eu nu am bani de hotel ori restaurant. În noaptea asta a fost o întâmplare...
- Băi, când spun eu că-mi placi, ştiu de ce o spun, băieţel ! Nu-ţi cer bani şi nu o să cheltui tu cu mine în viaţa ta, auzi ? Cu cât te ascult şi te privesc mai mult, cu atât vreau să te cunosc mai mult. Îmi placi ! Ai înţeles, băieţel ?
- Dacă-mi spui pe nume, poate că voi înţelege mai uşor...
- Aha, te deranjează cuvântul acesta,... dar trebuie să-mi arăţi cândva că nu eşti băieţel. Să mă convingi că eşti bărbat.
- Şi când vrei asta, acum ?
- Nu. Te-am mirosit. Dacă nu te îndrăgosteşti, nu arăţi. Este?
- Exact!
- Tu eşti o comoară la casa omului... Nici nu ştii cât vreau să mă iubească un bărbat pe adevăratelea. Poate a dat norocul peste mine. Dacă a dat, eşti al meu. Ne plimbăm, mergem la filme, la Acvariu, la muzee, la plajă, unde vrei şi sunt cea mai cuminte fată!
- Şi cu îndrăgostitul...cum o să faci?
- N-ai tu grijă. O să vezi...
Şi am văzut destul de curând.

*
Ne-am întâlnit a doua zi pentru mai puţin de două ore şi ne-am plimbat în zona cazinoului. Prima surpriză a fost ţinuta ei vestimentară. Jurai că este o elevă de liceu care a uitat să poarte uniforma. Era o fetişcană drăgălaşă, cu zâmbet fermecător, graţioasă în mişcare şi cu mare poftă de vorbă.
A doua surpriză a fost prezentarea pe scurt a acelor împrejurări nefericite care au determinat, printre altele, apariţia ei în evidenţele Miliţiei.
- Să nu te sperii de mine ori de trecutul meu. Să nu pui întrebări şi să crezi că nu te mint. După ce-ţi povestesc, să nu te pună Michiduţă să fii mincinos. Îmi spui clar dacă te mai interesez ori ba. E clar?
- Cât se poate de clar deşi, nu este obligatoriu să-mi destăinui secretele tale..., am răspuns eu, contrar dorinţei intime, nerostite, de a cunoaşte cât mai multe despre ea.
Pe scurt, a fost un copil normal, crescută modest de mama ei, muncitoare necalificată intr-o fabrică din localitatea de domiciliu. Nu-şi cunoştea tatăl, un "beţiv stricat şi ordinar", care a părăsit-o pe mama ei în vreme ce era însărcinată. Nu a avut fraţi ori surori.
Trecuse în clasa a zecea de liceu. Vacanţă de vară fiind, a plecat într-o tabără organizată de şcoală, pe litoral, în micuţa staţiune 2 Mai, aproape de Mangalia. După două zile a cunoscut pe plajă un cetăţean străin ce vorbea binişor româneşte şi care a curtat-o foarte elegant şi a reuşit să-i "sucească minţile", potrivit expresiei pe care o folosea cu mare ciudă. Cele două profesoare însoţitoare ale grupului de elevi habar nu aveau că noaptea părăsea locul de cazare pentru a se întâlni cu el.
Cu două zile înainte de a se încheia durata de tabără a fugit. Nu a spus nimic la nimeni. După miezul nopţii, şi-a luat cele câteva articole de îmbrăcăminte pe care le avea, le-a înghesuit într-o geantă de voiaj pe care el i-a dat-o, a scris un bileţel de câteva rânduri în care spunea că pleacă acasă cu "iubitul" şi l-a aşezat la vedere, pe pătura de pe pat. A ieşit tiptil şi s-a urcat în maşina elegantă ce o aştepta la câteva zeci de paşi depărtare de vilă.
Traseul a fost modificat pe parcurs, evitându-se trecerea prin oraşul ei natal. Era prea "ameţită şi fericită" pentru a se opune. Au ajuns la Timişoara. În prima noapte, la hotelul în care pe ea nu a înregistrat-o la recepţie, străinul s-a purtat foarte frumos cu ea şi a convins-o să meargă cu el în Austria, după ce "perfectează actele şi o scoate legal din ţară".
A plimbat-o şi a distrat-o prin cele mai frumoase locuri ale municipiului. În noaptea următoare, sub influenţa puternică a băuturilor alcoolice "fine şi rare cu nume de care nu se auzise", s-a culcat cu el. Nu-şi aminteşte prea bine cum a fost. Apoi, nu a mai scos-o din camera de hotel trei zile. Comanda mâncare şi băutură şi o ţinea goală în cameră, folosindu-i trupul ori de câte ori era el în stare.
Ea nu putea riposta. Ameţită permanent, fără să ştie de ce, se lăsa în voia plăcerilor lui şi încerca să facă după cum o învăţa, cu gândul la viitorul pe care el îl descria în culori de basm. A treia noapte a fost bătută pentru că a refuzat raportul sexual bucal. Bătută cu cureaua şi ameninţată că dacă ţipă o aruncă de la etaj. A reuşit să se opună, chiar în noile condiţii. Nu a cedat...

A fost trezită aproape de prânz. Un bărbat din personalul hotelului o anunţa că trebuie să elibereze camera într-o jumătate de oră. Era singură. În cameră nu a găsit absolut nimic din bunurile străinului care o adusese aici. Niciun cap de aţă, nicio hârtiuţă! Şi nici micuţele obiecte ce i le dăruise ei pe litoral.
Acelaşi bărbat a găsit-o plângând după aproape o oră. I-a spus că cetăţeanul străin a achitat nota de plată şi a plecat cu maşina încă de la ora 9,00. A ascultat-o liniştit, privindu-i cercetător trupul aproape gol, după care i-a vorbit în şoaptă: - Te pot ţine o zi-două, în camera mea de serviciu, până îţi aranjezi ploile. Eu sunt recepţioner, dar mai mult nu te pot ţine ascunsă. Dar, ţine minte, nu trebuie să te vadă nimeni!
- Dar eu nu am niciun bănuţ să...
- Nu-ţi trebuie. Nu te costă nimic. Când pleci îţi dau eu 50 de lei să te descurci...
- Plec acuma dacă...
- Pentru banii ăia... trebuie să dai şi tu ceva, nu? Hai, stânge-ţi lucrurile că altfel anunţ Miliţia!
A rămas încremenită de ruşine şi teamă. Cu lacrimile şiroind pe obrajii obosiţi, cu greu s-a recules şi a adunat puţinele lucruri ce le avea. A mers în camera aceea strâmtă şi murdară, cu miros de mucegai, precum un osândit la ştreang. Bărbatul i-a făcut un mic "instructaj", a pupat-o de câteva ori "aşa, pentru încurajare" şi a plecat să-i caute ceva de mâncare. A ieşit şi ea, tiptil, la câteva minute după el. A reuşit să se strecoare până la parter, pe scări, fără a fi oprită de cineva. A fugit afară.
Dezorientată, înfometată şi lipsită de putere, cu mari dureri de cap, mergea de pe o stradă pe alta întrebând cum se ajunge pe şoseaua către judeţul ei de domiciliu. A găsit-o şi a mai mers destul de mult până a ieşit din localitate. Nu a oprit nicio maşină la semnele ei timp de peste o oră.
Într-un târziu, când pierduse orice speranţă şi plângea la marginea drumului, a tras pe dreapta o maşină mare, uriaşă. Un TIR. A urcat cu greutate în cabina înaltă în care şoferul o privea foarte contrariat, aşteptând să vorbească. Ea a făcut semn că înainte! El a râs şi i-a spus într-o românească stricată:
- Eu, la înainte merge. Bucarest, Costata, Turcia. Tu la Turcia, ca eu?
A dat din cap disperată, a aprobare.
Spre seară, oprindu-se maşina într-o parcare, s-a trezit şi ea din somnul zbuciumat plin de coşmaruri. El i-a vorbit zâmbindu-i prieteneşte:
- Dormit bine la tu, da? Eu obosit. Mâncare, somn. Tu cu mine mâncare. Somn cabină? Somn motel? Nu teamă la mine. Eu este bun.
Nici nu putea gândi, dar nici nu putea refuza să mănânce. L-a privit cu teamă şi cu speranţă şi i-a făcut semn ca îi este foame şi că are nevoie să se spele. El a înţeles foarte repede şi a hotărât să o ducă la motel...
- Eu cabină, tu motel? Noi motel. Da?... Eu cu nevastă am la Turchia. Ei! Cu tine pot motel. Tu vrea?
Era alegerea ei, după cum şi-a dat seama. Şi pentru că el a întrebat-o şi i-a oferit două alternative, a fost de acord cu ultima variantă. Căpătase încredere şi nici nu-i păsa de ce se mai putea întâmpla. Important era să ajungă acasă.
Şoferul de pe TIR a fost foarte corect. A oferit la masă tot ce şi-a dorit ea şi nu a insistat să-i dea băuturi. A mai întrebat-o apoi dacă acceptă să rămână cu ea la motel. De frică să nu i se întâmple şi aici ceva şi cu teamă de cabină în parcare, noaptea, a fost de acord. Turcul era destul de tânăr, până în 30-33 de ani şi frumuşel. În plus, i-a vorbit frumos, fără să-i pună condiţii, ca "recepţionerul nesimţit şi dobitoc" de la Timişoara...
Dimineaţa au plecat foarte mulţumiţi amândoi, fiecare din motivele lui. Ea a simţit prima oară, aici şi nu la Timişoara, că este cu un bărbat care o doreşte şi o protejează. L-a simţit în ea, cum nu se întâmplase cu celălalt. A simţit şi ea plăcere, cum nu cunoscuse în acele trei zile. El era încântat de tinereţea ei şi a simţit-o că nu este o "paraşută", cum cunoscuse cu alte ocazii în România. O privea cu multă simpatie şi plăcere tot timpul drumului, zâmbindu-i. I-a dat câteva sute de lei când a oprit maşina la marginea oraşului pentru a coborî fata şi a-şi lua rămas bun. Ea a refuzat. S-a ruşinat şi s-a simţit jignită, dar bărbatul i-a vorbit frumos şi a convins-o să ia banii:
- Tu fată, nu târfă! Bani, mâncare. Bani, tu frumoasă. Nu la sex. Eu respecte la tine. Ai nevoie, nu supărare trebuie… Ajunsă acasă, a regretat că s-a întors. O atmosferă infernală pentru ea: vaiete, lacrimi, ceartă şi, surpriza cea mai urâtă: somaţie să se prezinte la Miliţie! O primise mama sa chiar în acea dimineaţa. Semnase de primire la subofiţerul care o adusese.
Profesoarele alarmaseră Miliţia în dimineaţa zilei în care au descoperit dispariţia fetei. S-au făcut cercetări, dar n-au existat indicii, urme ori alt fel de date care să ajute la descoperirea ei. În seara zile următoare a fost dată în urmărire generală, însă prezenţa ei nu a fost semnalată nici la graniţă, nici în alte localităţi din ţară. În schimb, recepţionerul de la hotel, supărat că a fost tras pe sfoară, a hotărât să se răzbune. A reclamat că minora a fost cu un străin cazată acolo şi este prostituată. A furnizat toate datele de stare civilă despre cetăţeanul străin şi a făcut o descriere completă a fetei. Mai târziu s-a aflat că străinul trecuse graniţa. Miliţia o chema să dea declaraţii....
Un ofiţer tânăr cu trei stele pe epoleţi i-a vorbit foarte urât şi a ameninţat-o că va fi exmatriculată de la liceu dacă nu spune tot. I-a cerut să scrie cu multe amănunte despre acel străin. Pe zile, pe ore şi minute, cu descriere în detaliu....
A scris mai multe pagini. A trebuit să spună şi despre şoferul turc deşi n-ar fi vrut să facă treaba asta. Ofiţerul i-a făcut câteva avansuri în timp ce o ajuta să formuleze frazele şi a jignit-o mult cu expresia "hai, nu fi proastă, că eşti bucăţică bună"! Când i-a răspuns "trec şi treaba asta în declaraţii", a sărit ca ars şi a început să ameninţe şi să înjure...
S-a pus şi problema exmatriculării dar, fără nicio intervenţie, s-a opus şeful Miliţiei, care a făcut tot posibilul să se camufleze cazul şi să-i dea fetei posibilitatea de a termina studiile. Ea trebuia, obligatoriu, să se prezinte periodic la Miliţie, la un anume ofiţer, să demonstreze ca nu a părăsit localitatea şi nici liceul. A înţeles greu ce înseamnă a avea interdicţie de a părăsi oraşul natal, dar a trebuit să accepte şi era hotărâtă să se ţină de carte...
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

IOI, IOI, IOI! ÎN PRIMĂ AUDIŢIE (2)

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 04, 2011 7:09 am

Relaţia dintre mamă şi fiică s-a deteriorat grav. Nu se mai suportau. Nimeni şi nimic nu reuşea să intervină pentru liniştirea spiritelor. În vara următoare, când mama ei a scăpat cuvântul "curvă" intr-o dispută născută din nimic, a fugit de acasă.
A ajuns, din nou, la mare pe cont propriu. Era convinsă că aici poate găsi un băiat bogat care să-i ofere un viitor sigur. La prima ei experienţă pe litoral auzise multe poveşti de felul acesta. Din nefericire, a crezut în unele din ele. Încă nu era conştientă că numai cu frumuseţea nu se poate găsi viitorul la care gândea. Dar... spera!
Şi, pentru că banii se cheltuiau repede, a trebuit să accepte să fie plătită pentru o oră-două de... dragoste. Apoi, începuse să-i placă. Câştiga bine şi asta o încuraja. Avea impresia că este un succes să poţi cuceri un bărbat necunoscut după numai un schimb de priviri şi două fraze fără nimic deosebit în conţinut. Erau tineri cu stare materială bună, dornici de aventură, preocupaţi de palmares, dar erau şi bărbaţi de vârsta a doua, care plăteau mai bine, din cauze ştiute numai de ei. Alţii, puţini la număr, i-au oferit sume triple pentru perversiuni sexuale. Nu s-a lăcomit la bani. S-a păstrat curată, n-a „pus botul cu ochii la bani”, după expresia ei.
Când a ajuns cu povestirea la acest moment a oftat adânc, dureros de adânc, plecându-şi capul pentru a-mi ocoli privirea. Observasem în acea clipă lacrimi mari în ochii ei trişti, tocmai când să-şi înceapă rostogolirea pe obraji, dar ea s-a plecat grăbită să îndepărteze de pe fustiţa-i scurtă, care o aranja atât de bine, câteva scame imaginare. Le-aş fi observat dacă existau. A ridicat capul şi m-a privit în ochi. Lacrimile dispăruseră, dar ochii şi faţa ei păreau că îmbătrâniseră puţin ori doar oglindeau o tristeţe uriaşă, destul de bine mascată până atunci.
- Asta-i tot! Să nu mă întrebi nimic. Spune dacă mă mai suporţi şi dacă mai vrei să te plimbi cu mine! m-a rugat ea cu voce ştearsă, abţinându-se cu greu să nu izbucnească în plâns.
Îmi era milă de ea. O privisem cu toată atenţia cât timp a povestit. Am văzut cum treceau pe faţa ei momentele şi întâmplările triste şi dureroase, cum se adună în câteva riduri ce începeau să prindă contur şi-i simţeam zbuciumul lăuntric. Făcea puţină paradă acum, dar se vedea cât de măcinată este pe dinăuntru.
Cu grijă să nu mă dau de gol, să nu mă simtă impresionat şi milos, am încercat să-i răspund vesel:
- De ce nu aş vrea?! Tu eşti frumoasă...
- Hai, las-o baltă că muşcă! Am fost...
- Şi încă mai eşti... Ştii ceva? Mai am doar două examene. Stăm câte puţin; o oră-două şi, după aceea, stăm mai mult împreună, dar...
- Dar ce? m-a întrerupt ea oţelindu-şi privirea, revoltată. Ţi-e teamă că plec cu altul în lipsa ta, da? N-am să plec nici cu ordinul Procuraturii. Îţi promit solemn. Şi sunt curată, dacă nu ai curaj să mă întrebi...
- În regulă, dar eu doream altceva să te întreb… Tu eşti convinsă că am să mă îndrăgostesc de tine?
- Tu chiar mă faci să mă îndrăgostesc eu de tine! Cu adevărat, nu glumesc... Da, se va întâmpla, ai să vezi! Şi va fi frumos. Cât vrei tu să fie… Am privit-o lung, cu atenţie, analizând-o şi înfruntându-i privirile pline de aşteptare, de speranţă, de înţelegere. Era frumoasă şi vorbea din suflet, sincer, cu totală convingere. Părea nesigură şi neajutorată. Roşise şi renunţase la acea atitudine prin care încerca să domine, să pară superioară, să cucerească. Ne-am luat rămas bun după ce am mers împreună, ţinându-ne de mână, până aproape de Sala sporturilor, cu regretul că nu puteam să stăm mai mult de vorbă. Începuse să-mi placă şi încercam să nu iau în seamă trecutul despre care îmi vorbise cu atât de multă tristeţe în voce şi în întreaga sa atitudine…
*
Ne-am întâlnit imediat după examen. Spre marea mea surpriză, mă aştepta în faţa căminului. Nu o deosebeai de fetele din jurul ei, studente toate. Era îmbrăcată la fel ca ele, cu alură asemănătoare lor. Avea în mâini câteva reviste şi cărţi pe care le răsfoia neatentă, îngrijorată, preocupată de cu totul altceva. Era uşor de confundat cu oricare studentă aflată în tensiunea examenelor de vară...
Expansivă, mi-a sărit în braţe şi m-a felicitat.
- De unde ştii dacă am reuşit?
- Faţa ta este sinceră şi-ţi arată satisfacţia. Tu nu ştii să minţi!
- Dar… cum şi de ce ai ajuns aici, la cămin...
- Pentru că aveam emoţii pentru tine şi... nu vream să te întâmpine alta înaintea mea! Hai! Mergi să te schimbi! Te voi aştepta aici, la umbră…
Ne-am plimbat pe bulevardele umbrite şi am mers la "Pescăruş", un restaurant cu linie de autoservire, care avea mâncare bună şi ieftină. După ce am mâncat am hotărât să ne plimbăm. Am ajuns în pas domol, glumind adeseori, râzând şi vorbind, până la băncile din apropierea statuii lui Eminescu. După ce ne-am aşezat, m-a rugat să-i istorisesc despre viaţa de student. Cum începe şi cum se desfăşoară. Eu am povestit despre examene, despre colegi şi unele aspecte legate de învăţământ, deşi aş fi dorit să mă rup imediat de asemenea preocupări, să simt că am intrat în vacanţă.
Ea mă asculta cuminte şi atentă, mai punea întrebări din când în când, părând a fi chiar preocupată de cele relatate. Spunea că i-ar place viaţa de student... şi spera că va absolvi cândva o facultate.
Se lăsase întunericul şi ne deplasam încet pe ţărm, câtre plaja Modern. Am lăsat în urmă portul, ocolindu-l, apoi am coborât pe nisipul încă destul de cald. Admiram valurile ce săltau necontenit învăluite în cununa lor de spumă şi lăsam picioarele să fie asaltate de rămăşiţele zdrenţuite în contact cu ţărmul. Cu încălţările în mână, mergeam încet, în tăcere, furaţi de frumuseţea spectacolului nocturn şi de gândurile noastre...
- Nu vrei să facem baie? Ştiu eu un loc în care nu ne deranjează nimeni. Este mai adăpostit şi pustiu toată noaptea...
Întrebarea m-a surprins nepregătit, dar... am acceptat cu plăcere. Ea nu avea costum de baie şi a cerut scuze că nu poartă sutien. Nici nu era nevoie. Cu atât mai mult cu cât avea piept foarte frumos şi, văzându-l cum saltă liber şi vioi la fiecare mişcare, parcă mă simţeam mai curajos ori "stimulat", precum îmi spuneam în gând, necăjit pe mine însumi că eram încărcat de emoţii.
Apa nu era atât de rece precum părea la prima atingere. Ţinându-ne de mână, am înaintat până ne-a trecut de genunchi, după care ne-am scufundat complet ca să ţâşnim apoi de sub valuri cu trupurile pregătite pentru joacă şi înot. Ea făcea pluta foarte bine iar mie îmi plăcea să trec pe sub valuri, să-mi întind braţele către înainte ieşind aproape deasupra hăului format în urma fiecărui val, aşteptând ca următorul să mă salte şi de acolo să mă arunc pe sub cel ce venea în trombă parcă mai semeţ decât înaintaşul său...
Când am ieşit şi am mers pe nisip, suflam amândoi greoi, semn că mişcarea a fost continuă şi apa destul de rece, totuşi, ca să nu ne permită a sta pe loc.
- Mai intrăm ori ne punem chiloţii la uscat?
- Nu mai intrăm, dar... nu înţeleg unde să-i uscăm! am hotărât eu, total nedumerit.
- Ne dezbrăcăm, îi stoarcem bine şi-i întindem pe pietrele astea mari, uscate. Nu o să plecăm cu ei fleaşcă pe noi!
Am rămas blocat. Nu mă aşteptam la acest răspuns şi în acea clipă mă întrebam deja cum vom sta alături până ni se usucă pe pietre chiloţii. Culmea ironiei, m-am întors cu spatele la ea pentru a mă dezbrăca. I-am stors bine-bine, i-am desfăcut şi i-am fluturat, după care i-am aşezat pe cel mai apropiat bloc de piatră, fără să mă întorc cu faţa către ea. Probabil că va proceda şi ea ca mine, gândeam eu şi încercam să ghicesc la care piatră s-a oprit. Răspunsul a venit cum nu se poate mai surprinzător. I-am simţit braţele în jurul gâtului!
- Nu trebuie să te ruşinezi. Suntem doar noi aici. Un bărbat şi o femeie. Avem ceva de ascuns? Nu ai mai stat cu o femeie goală lângă tine?
- Ba da, dar... nu despre asta e vorba. Ştii?... Noi ne cunoaştem atât de puţin...
- Şi? Nu este tot aia? Hai! Întoarce-te şi îmbrăţişează-mă că mă ia cu frig...!
Avea dreptate în felul ei. Simţeam şi eu că încep să tremur. Poate din alt motiv, dar ce mai conta? M-am întors, printre braţele ei rămase pe umeri mei, în jurul gâtului. Ne-am îmbrăţişat strâns, fără să vorbim, secunde lungi, apoi ne-am sărutat. La început a fost un sărut uşor, timid, parcă în fugă. Următorul a fost lung, dorit de amândoi şi dulce. Am simţit trupul ei cum se apropie de mine, cum se lipeşte şi se împinge, parcă încercând să se unească cu al meu, să facă un singur corp, comun. Foarte curând, tremurul nostru a încetat, înlăturat fiind de fiori fierbinţi ce veneau dinlăuntru trupurilor strâns îmbrăţişate.
- Suntem nebuni! am exclamat eu când am simţit cum cresc şi-i ating pielea fină şi caldă, din ce în ce mai caldă până a devenit fierbinte în zona aceea.
- E frumos să fim aşa nebuni, a răspuns ea, după care şi-a desfăcut braţele, s-a retras încet, doi sau trei paşi către înapoi, s-a întors cu spatele şi mi-a strigat scurt:
- Prinde-mă, dacă poţi!
A început să alerge prin nisipul ce se lăsa aruncat uşor de tălpile goale ce-l călcau în paşi mărunţi şi repezi, în cercuri din ce în ce mai largi în jurul meu şi, când a simţit că pornesc în urmărire, a încercat să iuţească ritmul. Destul de greu. Nisipul era moale, era foarte fin şi în straturi adânci. M-am făcut că o ajung, i-am creat apoi impresia că nu pot s-o prind şi, când tocmai îmi pregăteam un elan puternic pentru o săritură prin care să plonjez la picioarele ei, s-a împiedicat şi a căzut...
*
Am căzut şi eu lângă ea, protejând-o. M-a prins în braţe, râzând cu o poftă nebună şi ne-am rostogolit de câteva ori până lângă pietrele ce ne purtau chiloţii ca pe nişte trofee. Buzele s-au împreunat în lung sărut aşteptat şi braţele s-au dovedit lacome în îmbrăţişări şi mângâieri pe toată suprafaţa trupurilor.
Când o sărutam pe gât şi am pornit cu buzele câtre sâni, am simţit o încordare puternică a întregului său trup, ce a rămas o fracţiune de secundă în nemişcare totală. În momentul în care am aşezat mâna pe unul dintre ei pentru a-l frământa uşor în podul palmei şi gura l-a prins ca într-o joacă pe celălalt de sfârcul încreţit de răcoarea nopţii, am tresărit speriat de râsul ei cristalin pornit pe neaşteptate să destrame liniştea nopţii.
Un râs molipsitor şi împănat cu strigăte scurte şi melodioase, în acelaşi timp, traduse prin expresia "ioi-ioi" repetată, m-a derutat şi m-a oprit, de moment. Aproape că mă blocasem şi mă speriasem chiar. M-a îndemnat de grabă să continui, mai mult prin strânsoarea braţelor şi prin trupul ce se frământa puternic sub mine. Mai grijuliu să o ating pe sâni fără să o gâdil, convins că din cauza asta se manifestase aşa de neaşteptat, am reuşit o apropiere de la care nu mai era mult până la gestul final pe care-l urmăream, de data asta, cu intenţie clară, hotărât. Când credeam că am reuşit, o cascadă fără şir de "ioi, ioi, ioi!" s-a răspândit pe neaşteptate în eter şi trupul i-a intrat brusc într-un freamăt mărunt de nestăpânit, care m-a scos total din acţiune.
Până să se liniştească ea şi ecoul să întoarcă şirul de "ioi, ioi, ioi!" de pe coama ţărmului înalt sub care eram adăpostiţi, am realizat ce se întâmplă. Mi-am revenit într-o clipită şi nu m-am putut stăpâni să nu râd. Rădeam în hohote. Râdeam mai tare şi cu o poftă mai mare ca cea pe care autoarea trilului o avea în trupu-i fierbinte...
Am încercat să mă liniştesc cât mai repede dar, din nefericire pentru mine, a fost deja prea târziu! Acele cascade de râs m-au relaxat şi m-au deconectat total de la acţiunea propriu-zisă. Deja pierdusem arma care, în mod sigur, gâdilase tânăra femeie pe anumite zone sensibile. Da, ar fi fost nevoie de alte mângâieri fierbinţi, dar lipsite cu desăvârşire de neliniştitorul "ioi!"... Afurisită naţie de femeie cu acel "ioi,ioi,ioi!" atât de surprinzător şi dezarmant pentru mine în o primă audiţie! M-am ridicat, furios pe mine, ruşinat de neputinţa mea, cu pumnii strânşi, încercând să-mi revin.
- Hei, lasă! Nu te supăra, te rog! Ne mai întâlnim dacă acum... s-a întâmplat aşa. Iartă-mă că nu m-am abţinut! a rupt ea tăcerea simţindu-mă dezamăgit şi furios.
Bine că nu-mi putea vedea faţa ca la lumina zilei! Ar fi înţeles cât îmi doream să intru în pământ de ruşine. Sunt convins că m-a înţeles şi, pentru că nu mai erau şanse, am îmbrăcat în tăcere chiloţii jilavi. S-a îmbrăcat şi ea. Simţeam că mă priveşte cu vinovăţie şi îmi părea rău. Am plecat de acolo după ce ne-am mai îmbrăţişat şi sărutat puţin, să o conving că nu sunt supărat...
I-am spus că nu mai pot rămâne în Constanţa decât trei zile. Era dezamăgită, dar a înţeles că trebuie să merg acasă. Şi pentru că nici eu şi nici ea nu îndrăzneam să forţăm lucrurile şi să mergem în camera ei de hotel, mi-a propus să-mi iau bagajul şi să mergem la un hotel din Mamaia. Mi-a dat asigurări că nu se pune problema vreunei obligaţii de niciun fel. Singura condiţie era ca eu să simt cu adevărat că pot rămâne cu ea acceptând-o ca femeie.
Greu, destul de greu mi-a fost să iau o hotărâre, dar a fost un ceva anume care, în final, m-a determinat să accept. Era în culmea fericirii şi dimineaţa mă aştepta deja în holul căminului studenţesc. Ne-am urcat în primul troleu şi ne-am cazat la hotel "Tomis", separat, ca şi când nu ne cunoşteam, fiecare în camera sa de câte un pat. Aşa erau vremurile!
Întâmplător, camerele erau la acelaşi nivel, pe acelaşi culoar, faţă-n faţă. Să le fi cerut aşa la recepţie, nu am fi reuşit fără vreo contribuţie financiară consistentă...
Au fost trei zile cu program deosebit de lejer, fără ore obligatorii, în afara celor de masă la o pensiune cu preţuri acceptabile. Mergeam la plaja din apropierea hotelului, ne plimbam pe unde aveam în acel moment plăcerea, intram ori ieşeam din camere la ce ore ne doream şi dormeam ori nu, după cum ne simţeam. Cred că amândoi şi, mai ales, eu ori... poate chiar ea, încă din momentul cazării, aşteptam cu nerăbdare acel moment pe care l-am ratat acolo lângă plaja "Modern". De fapt, s-a ivit în prima zi, după ce ne-am luat camerele în primire şi aruncasem bagajele pe măsuţele din holurile mici de lângă baie. A intrat ea la mine în primele cinci minute. A fost mai repede de picior...
*
Nu ne vorbeam. Toate simţurile noastre intraseră în rezonanţă de parcă fuseseră programate către executarea aceloraşi acţiuni şi operaţiuni. Ne-am lăsat dirijaţi de ele şi am fost extrem de mulţumiţi de felul în care intervenţia lor a fost finalizată. Doar bătăile inimilor noastre se auzeau la un moment dat în cameră, chemându-se reciproc.
Eu am evitat acele zone pe care le-am depistat a fi sensibile la atingere, ea şi-a stăpânit manifestarea ce mă deconecta pe mine ori mă bloca şi totul a fost aproape de perfecţiune. Nu că eram eu un priceput ori ea o specialistă. Am lăsat ca totul să fie natural, în acea normalitate pe care nu trebuie nimeni să ţi-o povestească, să ţi-o explice ori s-o demonstreze. Când am devenit mai curios, noaptea ori a doua zi şi am dorit să aflu ce ştie ea deosebit, s-a întristat. Mi-a luat capul în mâini şi m-a privit în adâncul ochilor, vorbindu-mi şoptit:
- Rămâi aşa cum eşti. Curat! Şi să iubeşti tot aşa cum m-ai iubit pe mine. Sincer. Eu nu m-am născut femeie. Am fost născută copil. Fetiţă. Pură. Altul, om şi nu Dumnezeu, m-a făcut femeie. C-am fost oarbă şi proastă! Acum nu ar mai fi reuşit… Culcându-mă cu tine aş fi dorit enorm să fiu fată şi tu să mă faci femeie. Te-am simţit atât de sincer şi de curat...
- Nu am dorit să te jignesc, departe de mine gândul, iartă-mă! Doream doar să văd cum se face, cum se...
- Este simplu să afli şi să faci oricum, dar să ştii tu de la mine, că nu rezolvi nimic altfel decât ai făcut-o cu mine. Nici-o femeie umilită n-o să te iubească. Chiar dacă zice ea că-i place şi altfel. Nu poate simţi satisfacţia aia anume de femeie, decât iubită curat, cu suflet, cu sinceră dorinţă născută de iubire. Dacă e chinuită în toate poziţiile, tu crezi că e satisfăcută? Dacă foloseşte gura ori anusul, crezi tu că simte vreo plăcere?
- Logica îmi spune că nu, dar am auzit atâtea povestiri şi... am cunoscut nişte fete care...
- Care sunt proaste, nu ştiu ce înseamnă să te simţi femeie adevărată, să simţi căldura aia năucitoare, care produce erupţie la amândoi în acelaşi timp şi să-i auzi ecoul vârtejului în nori, unde ţi-a plecat mintea cu totul, cum mi-a plecat mie şi ţie. Nu ai simţit?... Să nu-mi spui, că te-am simţit eu destul şi pe tine. Nu mai ştiai cum te cheamă în clipele acelea! Aşa să faci mereu. Dacă nu te simţi în stare, mai bine n-o faci. Femeia aia neterminată suferă după o chestie de asta...
- Vorbeşti atât de convinsă, de parcă ai studiat psihologia cuplului ori ai făcut...
- M-am studiat pe mine, prostuţule! Pentru că tot regret de vreo trei ani încoace şi nu am avut parte de dragoste, să mă simt şi eu împlinită ca femeie decât acum, cu tine, încrezutule! Vezi, să te lauzi acuma...
- Nu, nu am de gând... De ce eu... Crezi tu că am reuşit...
- Pentru că mi s-a pus pata pe tine! Am văzut la bar, în noapte aia când te-am cunoscut, că eşti curat, că nu eşti scârbos ca alţii. Şi te-am dorit...
- Şi eşti convinsă vă m-am îndrăgostit de tine, precum ai prezis?
- Chiar îndrăgostit, n-oi fi tu, dar ţi-a plăcut să fii cu mine. Recunoşti că m-ai dorit?
- Chiar dacă nu aş recunoaşte... s-a observat?
- Ha, ha! De la o poştă, armăsarule! Hai, nu te supăra, am glumit...
- Bine, dar cum se împacă felul tău de a gândi cu... felul în care trăieşti în realitate?
- Destul de greu, dar... vei vedea cu ochii tăi. Curând, foarte curând...
Au mai fost şi alte subiecte în discuţiile noastre, unele chiar importante, tratate cu seriozitate, dar acest dialog a rămas întipărit până acum în mintea mea şi va mai rămâne încă. Pentru că anii care au trecut m-au convins că nu greşea prea mult ori deloc în ceea ce mi-a destăinuit.
Timpul s-a scurs cu mare repeziciune. Ziua şi noaptea erau scurte, prea scurte pentru a mă plictisi alături de ea. Era numai un zâmbet, era numai o joacă, numai o adiere. Era numai iubire în privirea şi în manifestările ei. Era o femeie îndrăgostită, precum afirma ea râzând.
Am plecat la Constanţa împreună. Direct la gară. A dorit să mă conducă. Ea a rămas cu bagajele pe peron în timp ce eu am mers să-mi cumpăr bilet. Când a dispărut şi încotro a mers, nu am reuşit să observ. Intrasem oarecum în panică şi regretam enorm. Nu din cauza unor lucruri aproape fără valoare, cât la gândul că am crezut în ea, că am investit încredere totală, sentimente, speranţă...
A apărut cu câteva minute înainte ca trenul să ajungă în gară, sosind dinspre Mangalia şi a refuzat să dea vreo explicaţie. Era foarte sobră, îngândurată, cu gândurile numai de ea ştiute, foarte departe de animaţia de pe peron. Nu m-a lăsat să-mi iau rămas bun. A urcat în tren. Şi trenul a plecat!
Nu ştiam ce să cred şi presupun că aveam o mutrişoară deosebit de caraghioasă, dacă ea a izbucnit în râs.
- Să scot o oglindă din geantă să te vezi şi tu, mi-a zis când s-a liniştit şi, adevărat, a scotocit prin geantă.
- Priveşte!
A întins mâna. În palmă ţinea un bilet de tren şi un tichet de accelerat. Am citit uimit. Braşov!
- Ale cui sunt? Ce înseamnă asta?
- Înseamnă că nu mă mai împac cu felul acela de a trăi... şi mă întorc acasă. O iau de la începuturi şi trebuie să reuşesc. Voi reuşi!
- Dumnezeu să te ajute, am bâiguit eu şi am luat-o în braţe ca să-mi ascund lacrimile ce mi-au înceţoşat privirile.
Ne-am despărţit în Gara de Nord, pe peron. Eu schimbam trenul. Mergeam spre Craiova. Ea mergea mai departe cu acelaşi tren. Nu a mai putut să spună decât atât: "Să fii fericit. Mulţumesc!" Plângea înfundat.
M-a sărutat şi s-a urcat grăbită. De la fereastra deschisă mi-a făcut semne largi cu mâna până nu am mai văzut-o...
Sfârşit
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de liviu miron la data de Dum Dec 04, 2011 8:13 am

ioi...da` frumos scrii domnule cand iti deschizi sufletul spre amintiri. Mi-a placut si va felicit pt ca am fost amandoi iarasi tineri pe durata lecturii
avatar
liviu miron

Mesaje : 129
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 50
Localizare : IASI

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 04, 2011 8:30 am

Hm! Şi mai ales eu, ce tânăr am fost, prietene!!
Mulţumesc pentru intervenţie, pentru apreciere şi felicitări, dragă Liviu!
Am zis că nu-i rău să mai oferim prietenilor şi pagini care să nu-i ducă cu gândul la grija zilei de mâine... Dacă am reuşit, mă bucur mult.
Toate cele bune, cu sănătate!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Te caut...

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 10, 2011 3:20 am

Te caut
pe-oglinda lacului
în care-ţi urmăream
privirea
şi-n care tu
lăsai sărut
când unda-i mângâiai
cu pletele-ţi
curgând…

Te caut
sub razele de lună
pierdute-n iarba deasă
în care trupu-ţi
fraged
mă-mbia
şi braţele-ţi liane
mă cuprindeau
plângând…

Te caut
în susur vesel de izvor
şi-n foşnet tainic
de pădure deasă
în care înserarea
ne chema
vremelnic
nebuni
să ne iubim…

Te caut
urmând a ta chemare
ce am primit-o-n vis
trecându-mi paşii
prin roua dimineţii
ce buze-ţi frăgezea
în aşteptarea
sărutului
sublim…

avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Să pot

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 11, 2011 9:58 pm

În ochii-ţi mai adânci ca marea
Mă pierd cu drag şi rătăcesc
Atâta cât cuprinde zarea.
Atâta simt că îi iubesc!

Eu trupul ţi-l dezmierd în taină
Necunosct, fermecător,
Descoperindu-l pur sub haină
Cum freamătă cuprins de dor.

Te simt şi te cunosc cu gândul,
Te recunosc cu ochii-nchişi.
Să pot, la Domnul vin, rugându-l,
Să te admir cu ei deschişi!


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Linu-i Lin

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Dec 13, 2011 10:21 am

Frumoasă poezia dv, dar am să fiu sincer şi am să vă spun că mi-a plăcut mai mult aceea la care m-am referit, "Himeră"
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Dec 14, 2011 12:08 pm

Sunt încântat, Ovidiu şi îţi mulţumesc pentru aprecieri!
Eu, deocamdată, cochetez doar cu poezia... sunt un diletant. Scriu din plăcere, când amintiri mă îmbrăţişează şi dorul mă cheamă... Mă simt bine aşa, mă eliberez ori mă încarc cu o anumită energie... Nu cunosc "teoriile", condiţiile ori tipicurile din acest domeniu...
Toate cele bune, cu dragoste, împliniri şi inspiraţie maximă!
Cu prietenie,
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Dec 14, 2011 12:16 pm

P.S.
Mulţumesc frumos pentru colindul lui Şt. Hruşcă, Raul!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DARUL DE CRĂCIUN (1)

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Dec 14, 2011 12:25 pm

- Din volumul Femeia, eterna iubire -
-ediţie revăzută -


21 decembrie 1989. Cine poate uita acel decembrie însângerat? Vă amintiţi fenomenul Piaţa Universităţii? Câte destine şi-au schimbat brusc cursul firesc!

S-au cunoscut, din întâmplare, în învălmăşagul acela groaznic de la Piaţa Universităţii. În ziua aceea, Alina a fost atât de aproape de şenilele ce-i puteau curma viaţa. Ea nu-şi aduce aminte cum a scăpat de scutierii care aruncau cu brutalitate în maşini pe cei pe care-i prindeau. Era înspăimântată…
Aproape de str. Eminescu, după ce a scăpat de mulţimea din apropierea hotelului Dorobanţi, s-a prăbuşit. Ajunsese la capătul puterilor. Respira greu şi avea senzaţia că se sufocă din lipsă de aer. Îşi aminteşte doar că soldatul acela a salvat-o şi nu-l poate uita nici acum, după atâţia ani. Nu-i poate uita perciunii albi, petliţele roşii şi faţa trecută de tinereţe, cu riduri, bătută de soare şi vânt, ca a unui marinar. Ca prin vis rememora crâmpeie din tot ce s-a întâmplat astfel că se văzu trasă cu forţa de o mână şi de gulerul paltonaşului mototolit şi murdar de mâzgă, târâtă prin mulţimea de soldaţi şi de civili ce-i împingeau şi îi loveau până pe trotuarul de dincolo de Inter. Când era convinsă că o va trânti la pământ cu aceeaşi forţă, îşi adună ultimele puteri să strige după ajutor, însă el a privit-o crunt o fracţiune de secundă şi i-a adresat un singur cuvânt printre dinţi : FUGI!
Şi a fugit. Mai mult s-a târât, rezemându-se de pereţi. Nu mai avea forţă să alerge. La doar câţiva paşi de ea de ea, un tânăr cu hainele sfâşiate şi cu sânge pe faţă încerca să se ridice în picioare după ce se târâse mult pe genunchi. S-au ajutat reciproc şi se priveau cu un amestec de nedumerire, de teamă şi de furie, adunate toate în ochii lor tineri în numai o oră...

Eugen era bătut rău. Un baston de cauciuc lăsase urme adânci pe faţa lui şi-i spărsese nasul. De acolo curgea sângele ce parcă nu se mai opreşte şi-i pătase hainele ce-i acopereau cu zgârcenie rănile de pe trup. Îşi trăgea un picior pe care aproape nu-l mai simţea şi durerea din şold îl răpunea. Nici el nu ştie cum a scăpat din încleştarea aceea nebună de la baricadă unde alţii erau târâţi şi aruncaţi în dube. Acolo îl cunoscuse pe Dan Iosif, plecat pe ultimul drum cu onoruri militare în urmă cu patru ani…
Strivit de scuturi, trântit şi călcat în picioare, lovit cu bastoane de cauciuc, s-a strecurat printre picioarele puternice ce tropăiau pe trupuri şi s-a târât, pas cu pas, cât a putut de repede. Cineva l-a ajutat şi l-a împins cu putere peste alţii înspre o zonă mai liberă şi de acolo a fugit cu greu, poticnindu-se şi sângerând, fără să ştie încotro se îndreaptă.
Alina a rupt din bluza ei o bucată caldă de pânză şi i-a şters cu grijă faţa, după ce l-a ajutat să se reazime de o poartă metalică mai ferită de lumină şi privirile înspăimântate şi pline de nedumerire ale oamenilor ce treceau prin apropiere. Observând că nu a fost suficientă, fără să stea pe gânduri, a mai rupt şi din partea cealaltă o bucată. Mânecile şi umerii i-au rămas pe trupul zgribulit mai mult de teamă decât de frig.
După ce a reuşit să-i oprească sângerarea, s-au întrebat ce este de făcut. Eugen ar fi dorit să se întoarcă. Spaima Alinei şi rugăminţile ei l-au oprit. In plus, şi-a dat seama că aproape nici nu putea merge fără puţin sprijin. L-a convins şi l-a sprijinit cu multă hotărâre. Se îndreptau spre Moşilor, evitând arterele importante, evitând mulţimile si maşinile cu militari sau miliţieni. Le era frică, deşi nu recunoşteau...

Alina locuia cu mama ei într-un apartament de două camere şi, pană la etajul doi, s-a chinuit să-l urce pe Eugen care gemea de durere. Îl durea tot trupul. A mai găsit câteva lucruri de la tatăl ei, care părăsise domiciliul conjugal în urma cu doi ani, după procesul lung de divorţ, le-a adunat pentru Eugen, pe care l-a împins cu forţa în baie şi l-a ajutat să se dezbrace şi să intre în cadă.
L-a spălat uşor pe spatele plin de vânătăi şi, cu toată durerea adunată în suflet, îşi oprea cu greu lacrimile ce o năpădeau. Dorea să-l mângâie, să-l sărute, să-l alinte, dar teama că el va înţelege altfel gestul ei, a oprit-o. L-a învelit în prosoape şi l-a uns cu ceva alifii găsite prin dulăpiorul în care mama ei mai aduna câte ceva de la spitalul în care lucra ca infirmieră.
I-a făcut un ceai dar, când i l-a dus, el adormise şi gemea uşor în somnul agitat. S-a spălat şi ea adunându-şi greu ultimele puteri, gânditoare şi plină de grijă faţă de vânătăile ce le descoperise şi pe trupul său. Nu avea răni, însă acum simţea dureri peste tot şi capul parcă-i intrase într-un vârtej tulburător de ameţitor.
A băut ceaiul fierbinte, a luat două aspirine şi s-a întins cu grijă lângă Eugen, acoperindu-l atent şi protejându-l apoi cu trupul ei ce tremura uşor de sperietura trasă şi de emoţiile ce o cuprinseseră când l-a îmbrăţişat cu grijă şi l-a sărutat pe frunte ca o mamă grijulie. Niciodată nu dormise lângă un bărbat în acelaşi pat şi gândul acesta şi o anume curiozitate îi alungau somnul. Încerca să-şi amintească momentele din baie, să-i vadă pieptul şi braţele şi trupul şi nu reuşea. Grija, spaima, vânătăile şi rănile de pe corpul şi braţele băiatului împiedicaseră sedimentarea acestor imagini. Parcă nici nu-l văzuse gol, parcă nici nu-l spălase si-l unsese cu alifii...

Când a intrat mama Alinei în dormitor, abia şi-a reţinut un strigăt de surpriză şi spaimă. Nu-şi văzuse fata cu un băiat pe stradă şi acum nu-i venea să-şi creadă ochilor că o vede în pat cu un bărbat. Cu mâna la gură şi ochii mari, nedumeriţi şi furioşi, închise uşa încet si trecu la bucătărie. Somnul de după tura de noapte pierise brusc. Cu gesturi nervoase îşi puse de cafea şi făcu "planul de bătaie", hotărâtă să-i de Alinei o lecţie pe care să nu o uite toată viaţa.
Cum a trecut Alina spre baie, a prins-o cu putere de mână, a ţintuit-o cu privirea şi cu mâna ridicată gata pentru o lovitură pe care nu o dăduse în viaţa ei copilului, a dat drumul vorbelor pline de mânie:
- Cum ai putut, fata mea, să faci tu...
- Mamă, te rog frumos, să ma laşi să-ţi explic, a întrerupt-o Alina cu hotărâre, intuind ce gândea mama sa.
- Nicio mamă, Alina, m-ai năucit si mi-ai distrus toată...
- Mamă, nu este ce crezi! Am fost la Inter...
- Cuuuum?! Fata mamii, tu?! Doamne, Dumnezeule, ce mi-ai făcut, Alina?
Ştia ce s-a întâmplat în Piaţa Universităţii. Tot spitalul vuia şi mulţi salariaţi de acolo plecaseră la faţa locului plini de o speranţă la care nici nu îndrăzniseră să viseze până în acea noapte. S-a cutremurat însă aflând atât de brutal că şi fata ei a fost acolo şi minute în şir nu a putut să vorbească şi să se oprească din plânsul nervos ce pusese stăpânire pe ea.
Încet, încet, şi-a revenit şi a ascultat povestea incredibilă pe care Alina i-o spunea cu lacrimi pe obraz. Plângeau amândouă, îmbrăţişate strâns, pătrunse de emoţie şi teamă. Tremurau cu gândul la urmările evenimentelor la care Alina participase direct şi care, în mintea lor, luau dimensiuni înfricoşătoare.
Nici nu au observat că, între timp, Eugen intrase încet în bucătărie, încă buimac dar, mai ales, năucit şi impresionat de tabloul înduioşător ce-l ofereau cele doua femei ce plângeau cu sughiţuri. Deosebit de palid, fără sânge în obraz, în afara celui adunat în jurul rănii vizibile de la distanţă, lipsit de forţă, se sprijinea de mobile pentru a se ţine pe picioare....



avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Dorina Ciocan Neculce la data de Mier Dec 14, 2011 3:13 pm

am citit cu tristețe. cine o dă răspundă vreodată la unele întrebări despre acele momente? doar manualele de istorie se vor lăsa manipulate de mâini neavenite sau neștiutoare. apar în manuale dezinformări sau informări gresite în privința momentelor petrecute. cine le mai rectifică sau urmârește. marii istorici se...duc, cei rămași nu prea sunt motivați în cercetare(lipse de fonduri) și uite așa vom dispărea, istoria va fi un obiect în care elevii fac glume, se distrează, pentru că nici profesorii nu mai au forta necesară de a lupta cu starea asta de apatie generală care pare să ne înghită.


Oooo, de fapt voiam să vă urez Sărbători frumoase, domnule Malciu. cu drag
avatar
Dorina Ciocan Neculce

Mesaje : 558
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 53
Localizare : Iaşi

Sus In jos

DARUL DE CRĂCIUN (2)

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Dec 15, 2011 7:39 am

... A reuşit să articuleze cu greu câteva cuvinte, mai mult pentru a-şi face cunoscută prezenţa în încăpere:
- Săru' mâna doamnă, eu nu vream ca să... ştiţi, am să plec...
- Bună dimineaţa, băiatule! Stai pe scaunul ăsta că o să cazi din picioare! Alina, pune repede de un ceai, fetiţo! Îi pregătesc eu ceva de mâncare. Să mănânci şi tu ceva şi om vedea pe urmă ce vom face. Ne-o lumina Dumnezeu minţile..., a concluzionat femeia, cu speranţă şi blândeţe în glas, examinându-l neîntrerupt pe băiat cu privirea. Te cheamă Eugen, aşa am înţeles, nu? i-a pus ea întrebarea mai mult să poată începe dialogul.
- Da, aşa mă cheamă si vream să vă rog...
- Lasă! Mă rogi mai încolo. Mergi şi spăla-te şi să te văd dacă pot sa te mai oblojesc puţin, că nu-mi place cum arăţi. Părinţii tăi ştiu pe unde ai fost şi ce ai păţit?
- Nu ştie nimeni şi tata o să se supere când i-oi spune.
- Aha! Că mama ta o să se bucure, sărmana de ea. Pe ea n-o pui la socoteală...
- Mama..., mama nu stă cu noi. E o poveste mai lungă...
- Lasă! Mi-i spune cândva. Hai, mergi la baie că acu e ceaiul gata! O să-ţi pun două ochiuri şi să văd ce mai am pe aci că ţi-o fi şi ţie foame. Si mie îmi e. Hai!
Au mâncat în tăcere şi parcă le era jenă să ridice capul şi să-şi ridice ochii din farfurii ca să se vadă. Alina ar fi dorit să-i arunce o privire de încurajare, dar simţea din privirea mamei că ar fi dojenit-o pe loc, de faţă cu el. Nu i-ar fi convenit.
După ce au băut cafeaua, slabă, fără gust şi aromă, Eugen le-a mulţumit şi a vrut să plece. S-a opus mama Alinei, destul de hotărâtă.
- Să te văd întâi, că m-oi pricepe şi eu la câte ceva! Să văd ce ai, băiatule, că nu-mi place cum arăţi. O fi ceva rupt în tine. O să te duc la spital să...
- Nu! În niciun caz, doamnă, vă rog! Trebuie să ajung acasă. Tata nici nu...
- O să ajungi şi la tac' tu ăsta care nu ştie pe unde umbli, băiatule, dar, până ajungi, să vedem dacă te ţin picioarele. Te-ai uitat în oglindă? Te-ai văzut în ce hal eşti? Nu mai fă pe viteazul cu mine că am mai văzut eu ca tine şi nu m-am speriat…

Când Lucica, mama Alinei, a intrat cu el în dormitor, fata s-a furişat în încăpere, a luat hainele băiatului, a căutat o perie de scânduri şi a intrat cu ele în baie. A avut ce freca! Spăla de zor, cu ochii înlăcrimaţi. Intuia prin ce trecuse purtătorul acestor haine pline de tină că doar şi ea fusese în miezul evenimentelor. Simţea şi acum larma îngrozitoare întreţinută de vuietul tancurilor ce acoperea pocnetul gloanţelor, păcănitul asurzitor al mitralierelor, ţipătul sfâşietor al tinerilor îngroziţi de impactul armatei asupra populaţiei şi parcă toate acestea n-ar fi fost de ajuns, totul era învăluit în praf şi fum înecăcios.
Văzuse cu ochii ei şi încă mai simţea pe trup forţa loviturilor şi îmbrâncelilor…
Încă nu se dezmeticise şi respira greu, ca atunci când alerga şi se târa pe străzi cu groaza întipărită în sufletul ei curat. Mai avea timp să se întrebe şi să hotărască ce va povesti şi ce va ascunde la şcoală, în faţa profesorilor curioşi şi a colegilor de clasă. Era elevă în ultimul an de liceu şi se temea că nu va putea termina şcoala din cauza evenimentelor la care participase cu sau fără voia ei. Nu era premiantă, dar nici codaşă. Se statornicise, în toţi anii de liceu, pe undeva în jurul mediei 8,40, deşi mulţi colegi şi chiar câţiva profesori afirmau că nota nu reflectă adevărata ei pregătire. O considerau superioară acestei valori. Poate că era prea emotivă şi nu se anunţa la toate dezbaterile. Se ruşina când ea cunoştea şi putea trata o problemă pe care întreaga clasă se chinuia să o înţeleagă...
A luat fierul de călcat, aţă si ac de cusut si s-a aşternut la treabă cu mintea învolburată de întrebări fără răspunsuri.
Alături se auzeau frânturi de vorbe. Mama ei se pricepea al naibii de bine să intre în sufletul oamenilor. Şi a intrat şi în sufletul lui Eugen, pe nesimţite, cu prietenie şi cu o bunătate ce erupea din ea prin vorbe şi gesturi, prin priviri şi înţelegere matură, ocrotitoare, de femeie-mamă.
S-a mulţumit să afle unde este situat Service-ul auto în care lucra tatăl băiatului şi cum îl cheamă. Altceva, cel puţin în acele momente, părea că nu o interesează şi Eugen nici nu şi-a dat seama cât şi ce anume a povestit despre familia sa....

Mama lui era învăţătoare. A fost educatoare la o grădiniţă, a făcut o serie de cursuri la fără frecvenţă, a susţinut mai multe examene şi a reuşit să avanseze. Din nefericire, acest salt profesional a născut marele necaz al familiei!
După vreo doi-trei ani, a devenit mai pretenţioasă. Se îmbrăca mai atent şi nu prea mai era mulţumită de faptul că soţul ei repara maşinile vecinilor de scară şi pe ale altora din cartier, unii dintre ei fiind părinţi ei elevilor săi. Sublinia şi reproşa, de la un timp, că ea este o doamnă şi el se milogeşte de ei pentru un ciubuc la întreţinerea ori repararea maşinilor deşi, între noi fie vorba, el era mai respectat. Lucra cu multă seriozitate şi nu se apuca niciodată de treabă dacă nu era convins că are condiţii să o facă de calitate. Era specialist în reglaje. La frâne, la ambreiaj, la carburator. Mai schimba ferodourile pe saboţi, mai regla o frână de mână ori schimba un cablu de ambreiaj sau rulmentul de presiune ori demonta carburatorul şi-l curăţa, punea iarna antigel în instalaţia de răcire si multe altele, de care unii proprietari habar nu aveau. "Dacia" era o maşină accesibilă pentru "Nea Petrică", uşor de întreţinut şi de exploatat, iar el avea mare drag de ea că era româneasca.
Dragostea lui de meserie l-a determinat pe Eugen să se încadreze legal la aceeaşi unitate de reparaţii, după absolvirea liceului industrial, chiar dacă profilul era cu totul altul. Lucra adeseori cu tatăl lui, pe trotuar ori la service, într-un loc de parcare ori pe vreun teren viran din apropiere, încă de pe vremea în care era elev şi începuse să-i placă. Se specializase în instalaţia electrică si lucrări de tinichigerie. Nu era maşină tamponată să nu-l atragă şi să nu pună mâna pe ea, să constate gravitatea urmărilor impactului şi posibilitatea îndepărtării urmelor fără să se schimbe componentele. Îndrepta tabla cu multă îndemânare, sufla cu grund si antifon, acoperea cu chit şi-l finisa până la lustru încât, după vopsire, nu se mai cunoştea nimic. Părea ca nouă.
Şi cât de mult îl apreciau proprietarii pentru asta! Era mult mai ieftină şi de calitate lucrarea la băiatul acesta grijuliu...

Nea Petrică nu era în apele lui şi nimic nu-i convenea. Ştirile veneau pe bandă rulantă şi nu ştia ce să mai creadă. Nu lucrase nimic, îngrijorat ca băiatul nu dormise acasă şi nu ştia unde este. Întotdeauna îl anunţa că întârzie ori că nu vine în vreo noapte. Se perpelea în salopetă cum se perpelise şi acasă după miezul nopţii.
Nici ceilalţi nu lucrau. Vorbeau în şoaptă, cu teamă. Îşi puneau întrebări şi nu găseau răspunsuri la toate. Unii plecaseră spre centru. Destul de departe. Service-ul era pe Voiniceni, aproape de intersecţia Bd.-ului Leontin Sălăjean cu Călăraşilor.
Era aproape de prânz şi nici-un şef nu intra prin secţii.
O femeie îl căuta pe nea Petrică...
- Dumneata eşti?
- Apăi, eu, dacă mă cauţi pe mine! Cine eşti mata?
- Nea Petrică... eu vin în numele băiatului dumitale, Eugen, ca să...
- Ce treabă ai mata cu băiatul meu, femeie, că-i poţi fi aproape mamă, după cum te văd?!
- Nea Petrică, aude lumea şi este ruşine şi, Doamne fereşte, că te gândeşti la prostii! Ai răbdare şi asculta-mă oleacă...
- A dormit cu mata şi acum vrei să...
- Omule, taci şi asculta-mă! Nu mai vorbi tâmpenii, că te bate Cel de sus! Ai băiat cuminte, dumneata văd că o iei razna şi…
- Unde e? Îl omor în bătaie! Eu l-am făcut, eu l-am crescut şi eu îl omor! Să-mi facă el mie una ca asta într-o noapte care a dat peste cap o ţară şi eu să nu ştiu de el? Ţi-a plăcut că e cuminte, hai?!
- E rănit, omule! şopti Lucica înghiţând în sec şi privind temătoare în jur.
- Ce? Cum? Unde, femeie? Spune odată!
- Spun tot, că trebuie să ştii, dar hai la un loc mai ferit că, Doamne fereşte! Cine aude ne poate face rău şi nouă şi băiatului dumitale şi n-o să ne fie bine, omul lui Dumnezeu.
Nea Petrică, fără sânge în obraz şi speriat de cuvintele femeii, o trase de cot spre un hol dinspre magazia de piese de schimb, pe unde numai vântul mai trecea pe sub uşi, îşi aprinse cu greu o ţigară care-i cădea printre degetele ce-i tremurau şi o îndemnă pe femeie să vorbească:
- Da spune odată, femeie, că fac explozie!
A ascultat toate cele povestite de femeie punându-şi răbdarea la grea încercare. Scrâşnea din dinţi cu fălcile strânse, îşi freca mâinile în neştire şi îşi fremăta picioarele pe loc, de parcă ar fi fost în alergare, să poată fi atent şi să nu întrerupă relatarea…



avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 17, 2011 2:35 am

Noş Crăciun e mai vioi
decât poţi să fii matale
şi aduce pentru voi
alte flori în trei... sepale!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DARUL DE CRĂCIUN (3)

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 17, 2011 2:42 am

Cu toate insistenţele Alinei, Eugen nu se putea odihni. Asculta atent ştirile la radio şi la televizor, atât cât se dădeau. Era neliniştit şi fierbea de furie că nu poate fi acolo. Hainele se uscaseră aproape de tot şi Alina le aranjase destul de bine cu acul şi fierul de călcat, dar băiatul începu să-şi dea seama că nu-l ajută puterile sa meargă la Piaţa Palatului.
Când se anunţa ştirea că ministrul Milea s-a sinucis, uşa apartamentului se deschise la perete şi Lucica îi făcut loc lui Nea Petrică să intre primul. El a auzit finalul acestei ştiri şi a strecurat printre dinţi:
- S-a sinucis, pe dracu! Nu-i lucru curat, oameni buni. Armata s-a retras, e cu noi, cu oamenii. De ce să se împuşte el?... Tu unde mama dracu' ai fost, mă?! Ti-am spus, mă, sa nu te bagi? Paştele mă-tii de neisprăvit...
- Tată, eu am...
- Să nu aud nimic! Vorbim noi, acasă... Hai! Îmbracă-te şi mulţumeşte acestor femei c-au avut milă de tine!
Cele două femei rămăseseră încremenite, tăcute şi dezaprobatoare în priviri, dar nu îndrăzneau să intervină. După câteva minute, timp în care nea Petrică ciulea urechea la televizor şi Eugen îşi luase lucrurile şi plecase la baie, Lucica îndrăzni să i se adreseze cu vocea ei blândă:
- Nu rămâi sa bei o cafea, până una alta, să vedem ce se mai întâmplă?
- Oi rămâne, ca vreau să-mi spună şi mie fătuca asta cum a fost...
La bucătărie era mai cald şi mirosea frumos. S-au aşternut la vorbă, după ce au dat televizorul mai tare să-l audă de acolo. Fata povestea încet, cu pauze în care i se înnoda vocea şi îşi ştergea lacrimile. Când povestea că a văzut cu ochii ei gloanţele şuierând şi ricoşând din caldarâmul plin de sânge, nea Petrică s-a ridicat în picioare şi, acuzând oboseala din cauza unei nopţi albe şi pline de griji, si-a scos batista şi, vădit jenat, şi-a şters lacrimile ce curgeau încet pe obraji în pofida voinţei lui de a nu se manifesta.
Bărbatul din el ceda tensiunii la care era supus tatăl copilului ce văzuse moartea cu ochii. A încercat să spună ceva, dar cuvintele s-au oprit într-un geamăt scurt ca un oftat prelung, venit din străfundul rărunchilor, mai grăitor decât cuvintele...

- Fuge! Fuge Ceauşescu, veniţi să vedeţi! Vocea lui Eugen, încărcată de emoţie şi bucurie, le întrerupse povestirea şi alergară în micuţa sufragerie, la televizor. Priveau şi ascultau în tăcere. Nea Petrică sparse liniştea cu vocea lui dură şi plină de obidă:
- Fuge pe dracu să-l pieptene! Unde să fugă, fraţilor? Asta e răpire, nu este fugă. Ascultaţi-mă pe mine! L-au înfricoşat si l-au îmbrobodit că-l salvează. Îl duc să-l judece ăştia, cine ştie pe unde, ca să nu-l omoare oamenii!
- Si ce se va alege de noi după aia?
Vocea femeii se frânse şi îşi trase fiica lângă ea, protejând-o de un pericol ce încă nu se vedea, nu se cunoştea, dar se simţea plutind în aer.
- Ce să se aleagă? Ne vedem de treburi că sunt planurile făcute, fraţilor. Ne facem capitalişti. Asta ne facem! izbucni cu voce puternică nea Petrică. Scăpăm de ăştia şi ne iau alţii în primire. Noi tot cu munca, ascultaţi la mine!
Au mai privit la televizor, au mai ascultat la radio şi după vreo oră s-au ridicat să plece. Şi-au luat rămas bun fără a-şi ascunde îngrijorarea ce li se citea în priviri şi au promis să se mai vadă. Lucica îşi dădu cu părerea că Eugen n-ar părea să aibă ceva rupt dar că, după atâtea lovituri primite, probabil durerea va persista încă vreo câteva zile şi din cauza aceasta ar trebui să nu facă efort în perioada următoare.
Cu toate rugăminţile băiatului de a trece prin Piaţa Palatului, tatăl s-a opus hotărât şi au mers acasă. I-a fost teama să-l ducă la policlinică să-i scoată un certificat medical pentru scutire la serviciu. Nu ştia ce întorsătură pot lua evenimentele. Nu mai avea încredere în nimeni. Ştia el multe. Să nu-i sperie, a motivat că medicii sunt ocupaţi cu răniţii. "Trebuie să se ocupe şi de ăştia cineva", gândea nea Petrică, intuind că sunt mult mai mulţi decât se anunţă la televizor. Adevărat, nu bănuia ca vor fi şi alţii în zilele următoare...

Au fost zile de groază până la Crăciun şi în zilele de Crăciun, după executarea dictatorilor Ceauşescu. Domnea încă haosul şi nu ştiai de unde vine un glonţ rătăcit şi cine-l scăpa cu precizie (!), după cum se vedea la televizor...
Eugen şi Alina s-au întâlnit a treia zi de Crăciun. Ziua. Noaptea nu aveau curaj să meargă pe stradă. Se priveau şi vorbeau ca doi prieteni vechi ce se cunoşteau de mulţi ani. Numai despre evenimente şi despre sănătate. Nu se priveau ca băiat si fată. Nici nu le trecea prin gând şi nu-şi puneau problema că între ei este o diferenţă de cinci ani. Întâmplările tragice prin care trecuseră i-a apropiat ca prieteni, ca oameni şi atât.
Alina nu avusese vreodată prieteni. Doar colegi. Au stabilit să se vadă pană la anul nou, dar şi după aceea. S-au ţinut de cuvânt amândoi. Niciodată nu întârzia vreunul şi se luminau la faţă când se vedeau.
După ce ajungeau acasă, fiecare se gândea la celălalt cu duioasă grijă, întrebându-se cum a ajuns, dacă a avut probleme, dacă se simte bine, dacă s-a odihnit. Apoi, fiecare îşi vedea de ale lui. Era prea mare tensiune în viaţa fiecăruia şi a celor din jur ca să mai aibă timp de alte gânduri.
Doar noaptea, înainte de a adormi, Alina îşi lua perna în braţe şi se întreba nelămurită ce este cu ea şi cu neliniştea pe care nu o înţelegea şi pe care o simţea cuprinzând-o tot mai mult. Nu i se mai întâmplase asta, şi se pomenea întrebându-se dacă Eugen o privea ca pe o fată sau numai ca pe un prieten. Nu că ar fi dorit neapărat, dar era în ea un ceva, o frământare lăuntrică, împletită cu o dorinţă la fel de nelămurită,amestecata cu o emoţie crescândă pe care nu o putea controla. Si, pentru că nu era sigură de nimic şi încă nu-si găsea răspunsuri, nu încerca să se destăinuie şi să ceara mamei sprijinul.
Îşi lua sânii micuţi în mâini, îi măsura cu privirea şi palmele făcute căuş si le urmărea linia sinuoasă, comparându-i cu ai unor colege care aveau prieteni şi povesteau cum erau mângâiate şi sărutate. De la sâni, cobora încet cu palmele în cercetarea mijlocului subţirel şi a coapselor frumos conturate şi integrate în linia generală a trupului ei delicat şi mlădios. Mulţumită, strângea perna cu putere în braţe si adormea cu gândul la el...

Pentru Eugen era mult mai uşor. Nu avea timp să se gândească la asemenea "copilării", cum le numea el mai în glumă ori mai în serios. Pleca obosit de la lucru, mai peticea şi prin cartier câte ceva şi noaptea îl găsea deja obosit în pat. Se mai întâlnea şi cu câţiva prieteni care trecuseră, ca şi el, prin momente de groază la baricada de la Inter.
Nu povestea nimănui despre "îngerul lui protector", cum o numea pe Alina doar în gândul său, chiar dacă era văzut cu ea pe stradă. Era un subiect tabu. Doar nea Petrică ştia că se întâlneşte cu ea şi mustăcea discret când îl anunţa băiatul că pleacă la întâlnire. O îndrăgea pe fata asta curajoasă care-l ajutase pe fiul său în momente şi împrejurări la care mulţi alţii ar fi dat bir cu fugiţii.
Eugen ştia ce înseamnă o femeie. Cunoştea femeia în intimitate. Chiar trecuse prin mari emoţii când o fostă clientă la Autoservice l-a anunţat că este gravidă. Era măritată cu un marinar şi cam zece luni pe an era fără bărbat. Nu-şi putea permite să păstreze copilul pentru că nu era conceput în vremea prezenţei soţului acasă.
- Stai liniştit că-l fac şi pe ăsta mic "marinar" până să vină "amiralul" acasă, i-a spus ea lui Eugen, distrându-se pe seama lui. Avea bani, nu-şi făcea probleme, dar Eugen, din clipa aceea, a hotărât să rupă relaţia cu ea, chiar dacă era convenabilă.

Pe Alina nu o sărutase niciodată şi părea că nici nu-şi propusese s-o facă. O încuraja să înveţe, să nu neglijeze şcoala şi discutau evenimentele politice şi transformările sociale ce le puteau sesiza ei ori le aflau la ştiri. Îşi dădeau mâna aproape ca între bărbaţi, chiar dacă uneori simţea plăcerea să i-o reţină mai mult. Era aşa de micuţă şi catifelată încât se temea s-o strângă prea tare şi păstra cu grijă căldura, mirosul şi forma ei în palma sa bătătorită, poate prea aspră, bărbătească.
Nu punea la socoteală câteva pupături pe obraz la despărţire, destul de reţinute şi nu vedea nici cum roşeşte Alina în acele momente. S-ar fi întrebat, poate, care era izvorul acestei reacţii pe care biata fată nu ştia cum s-o ascundă...
Se întâlneau cam de două ori pe săptămână până la sărbătorile de Paşte la care, nea Petrică si fiul, au fost invitaţi la masă de Alina, în numele mamei sale. Nea Petrică, în ciuda faptului că-l ştia lumea ca fiind puţin ursuz, s-a bucurat când Eugen i-a transmis invitaţia şi dimineaţa, în prima zi de Înviere a Domnului, a ajuns printre primii la biserică, bărbierit proaspăt, îmbrăcat în singurul lui costum bun, să-i mulţumească Domnului Isus Hristos pentru sănătatea fiului şi să aducă acasă pâine sfinţită. Nu a mâncat nimic la întoarcere. A pus câteva ouă roşii într-o pungă de plastic, un cozonac cumpărat de la brutăria din apropiere şi o sticlă de vin bun, la trei sferturi, pe care o păstra de la un client. Nerăbdător, dar aparent liniştit, îl întreba pe Eugen, din cinci în cinci minute, care este ora de plecare în vizită...
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DARUL DE CRĂCIUN (4)

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 17, 2011 2:46 am

Au fost primiţi cu multă prietenie şi, după salutul creştin, potrivit datinei, s-au îmbrăţişat călduros şi s-au sărutat pe obraji. Eugen nu ştia ce să creadă. De câţiva ani nu-l mai văzuse pe tatăl sau atât de prietenos cu cineva!
Mai apoi întâlnirile se succedau în nota obişnuită. Sosirea timpurie a verii le-a prilejuit câteva plimbări prin parcuri. Bucuria Alinei. Era fericită când se plimba pe alei şi când Eugen închiria o barcă pentru o oră în Cişmigiu ori la Herăstrău. Îl observa cum vâsleşte, cum trage cu putere la rame, fără să se observe vreun fel de încordare ori oboseală, dar mereu cu zâmbetul acela enigmatic, pe care nu-l putea interpreta uneori. Ea îşi lăsa copilăreşte o mână să alunece pe undele uşoare ale apei şi încerca să-si privească chipul în oglinda lacului. Se îmbujora pe dată când descoperea privirea atentă a băiatului asupra ei. Îşi verifica poziţia, îşi aranja decolteul bluzei şi trăgea cât putea de fustă ca să-i acopere picioarele până sub genunchi şi numai după aceea îndrăznea să-si ridice privirea către el. Îl redescoperea sobru, cu privire detaşată, aproape rece, aruncată peste lac, de parcă nu-l surprinsese mai înainte zâmbind atât de atrăgător. Înghiţea în sec şi se întreba în gând: "oare mi-a văzut picioarele? Nu am tras fusta suficient ori bluza mi-a dezgolit sânii şi l-a deranjat?! Nu-i plac fetele uşuratice, asta este clar, dar ce? Eu arăt ca ele...?"
Seara, fără să treacă de ora nouă, Eugen avea grijă să o conducă acasă, chiar dacă ea mai protesta uneori.
- Dar este devreme, de ce trebuie sa intru în casă, neapărat?
- Pentru că este târziu. Este ziua mai lungă, dar noaptea este mai scurtă! Mai ai de învăţat şi trebuie să te odihneşti. Eu mai am cale lungă până ajung acasă şi mâine merg la serviciu. Nu pot face lucrări de calitate dacă sunt obosit şi nu sunt bine plătit, ori risc să-mi pierd locul de muncă.
- Bine, bine, hai, nu te supăra! Am glumit, încheia Alina discuţia şi se grăbea să-l sărute pe obraz ca să primească fericită şi ea un sărut tot pe obraz.
- Şi când voi fi majoră, tot aşa mă vei săruta?
Întrebarea a căzut pe neaşteptate şi, în acel moment, Eugen nu a ştiut ce să răspundă. A mormăit ceva, înciudat că nu-şi găseşte cuvintele potrivite:
- Să vină ziua aceea şi vom vedea noi...

Şi a venit şi aceea zi mult aşteptată de Alina din mai multe motive. A venit exact între două probe ale examenului de bacalaureat. Împreună cu Lucica au stabilit ca o vor sărbători în prima sâmbătă de după examene.
- Dar, ai grijă ce faci la examen! Să nu plângi de ziua ta, că amarul acela nu-l pot înghiţi şi nici ţie nu o sa-ti fie bine..., a zis mama privind-o cu grijă şi dragoste fără de margini.
Eugen venea seara după fiecare examen, doar pentru zece minute, s-o întrebe cum a fost, ce subiecte a avut şi cum s-a descurcat. Nu zăbovea de teamă să nu o tulbure şi nu uita să–i amintească, de fiecare dată, că abia aşteaptă ziua când va deveni majoră, dar că, pentru asta trebuie să dea tot ce poate ca examenul de maturitate să fie o reuşită.
Alina alerga în casă, îşi lua cărţile, le răsfoia în grabă de la o copertă la alta şi le arunca înciudată pentru ca, după câteva minute, să le ridice cu grijă şi să înceapă a citi şi a face adnotări pe un caiet dedicat pregătirii examenelor. Reuşea să se concentreze repede, să lase de o parte evenimentele de orice fel, întâlnirile, vorbele, zâmbetele, iluziile. Hotărârea ei era mai puternică decât orice şi trebuia să dovedească tuturor că poate să-şi realizeze visul...
Eliberată de grija bacalaureatului şi mulţumită de felul în care se prezentase, dar cu gândul la alte examene pe care le gândea, Alina se pregătea de sărbătoare. Mai întâi a luat toate încăperile la rând să facă, într-o anumită ordine, curăţenie generală; a bătut covoare şi pături, a aerisit toate hainele, a spălat geamurile, a spălat rufe şi le-a călcat, a şters praful de prin toate ungherele şi de pe mobilă şi a avut timp să-şi facă prăjitura preferată.
Mama ei se ocupa de bucătărie, după ce venea de la serviciu, mulţumită de ajutorul fetei şi nu de puţine ori i se umezeau ochii privindu-şi copila cât de bine se descurca în gospodărie şi cât de hărnicuţă este.
Sâmbătă după amiază, exact la ora anunţată, a sunat Eugen la uşă. Curat îmbrăcat, cu nelipsitu-i zâmbet de zile mari, a strigat din pragul uşii: LA MULŢI ANI!
Luată prin surprindere s-a repezit direct în braţele lui, cum nu o făcuse niciodată, gata-gata să-l trântească, oferindu-se a fi îmbrăţişată şi sărutată. Puţin zăpăcit de avântul ei, Eugen a scăpat buchetul de garoafe proaspete din mână şi abia a făcut faţă năvalei, fără să scape sticla de şampanie din mâna cealaltă. A îmbrăţişat-o cu o plăcere pe care nu a reuşit să o ascundă, a strâns-o în braţe mai puternic ca niciodată şi a sărutat-o apăsat pe amândoi obrajii. Imediat, după o scurtă privire, sesizând dezamăgirea afişată pe chipul ei îmbujorat, a sărutat-o pe gură tocmai când ea o deschidea să spună ceva! Surprinsă de gestul băiatului, Alina se lăsă în voia simţămintelor şi, luându-i capul între palme, îl sărută la randu-i, atât cât se pricepu, fără nicio rânduială, pe obraji, pe nas, pe gură, pe frunte astfel încât Eugen, nu ştiu pe moment cum să reacţioneze.
La vederea acestei scene, Lucica s-a retras încetişor spre bucătărie zâmbind şi frecându-şi palmele mulţumită, după care si-a şters ochii cu colţurile şorţului, pe care nu apucase să-l dezbrace, ridicându-si apoi privirea a rugă câtre cer şi iconiţa agăţată pe un perete şi rostind în sinea sa "Mulţumesc Doamne, Dumnezeule mare! Ai grijă de ei, Maică, Născătoare de Dumnezeu!". Si nu s-a întors până nu a fost convinsă că spiritele s-au liniştit...
Timpul a zburat pe nesimţite aşa încât, după ce au savurat porţia de tort, Eugen s-a retras urându-i succes la învăţat pentru că şirul emoţiilor încă nu s-a terminat. Urma admiterea la facultate şi nu se punea problema relaxării…

Alina visa de mult timp să ajungă profesoară şi se pregătea cu seriozitate pentru admitere. Trebuia să intre cu bursă. Mama ei nu avea posibilitate în alte condiţii să o întreţină, cu toate promisiunile ei că va face economii. Între timp apăruseră şi se discuta mult despre primele ştiri privind privatizarea învăţământului. Se înfricoşau amândouă cu gândul la taxele ce trebuiau plătite anual. Avea şi un plan de rezervă. Dacă nu reuşeşte, să se înscrie la o şcoală postliceală de asistente medicale şi apoi, cu puţină şansă şi ambiţie, să facă şi facultatea...
Se întâlnea mai des cu Eugen. Aveau permisiunea mamei şi, mai în glumă ori mai în serios, permisiunea lui să întârzie după ora nouă seara. Începuse să-i placă si să dorească îmbrăţişările lui, destul de rare de altfel, iar sărutul de întâlnire şi de rămas bun erau aşteptate cu o nerăbdare greu de imaginat. Inventa tot felul de jocuri copilăreşti care să-i prilejuiască a-i fura câte un sărut în plus şi se amuza teribil când el, fără să intuiască despre ce era vorba (!), se lăsa prins în frumuseţea jocului şi chiar se ambiţiona să greşească, situaţie în care ea câştiga câteva săruturi în plus.
În ziua stabilită pentru afişarea rezultatelor la admitere, Eugen insista să o însoţească pe Alina la facultate.
Văzându-se printre cei admişi, cotropită de emoţii, Alina îşi citea cu voce tare numele, prenumele repetând într-una pentru a se asigura că despre ea este vorba până când, Eugen o scutură de braţ ca pentru a o scoate din transă, apoi după ce o sărută îndelung, plecară spre casă, îmbrăţişaţi.

Lucica era în tura de noapte şi Alina l-a rugat, dacă se poate, să cumpere ceva de băut.
- Am o pofta teribilă să mă îmbăt, Eugen!
- Facă-se voia ta, meriţi şi tu după atâtea emoţii şi efortul depus. În plus, eşti majoră, nu?
A cumpărat de la alimentară doua sticle de vin "Grasă de Cotnari" şi două de apă minerală, sărăţele, alune decojite şi două pacheţele de stixuri din care ştia că-i plac Alinei.
Pentru că mama lucra toată noaptea, Alina l-a rugat să stea cu ea "până târziu, târziu, târziu... cât poţi tu de târziu, chiar şi până dimineaţa"! Uimit, Eugen a privit-o atent şi a întrebat-o foarte serios:
- Eşti sigură? Chiar vrei să rămân cu tine toată noaptea? Vrei să dormim împreună?
- Da, vreau sa rămâi cu mine, Eugen! Dacă este posibil, aş dori să rămâi toată viaţa...
...Eugen a desfăcut o sticlă de vin şi a turnat în pahare. Au ciocnit în timp ce rosteau simultan "pentru noi, pentru fericire" şi au izbucnit în râs când au realizat că amândoi au gândit şi s-au exprimat în acelaşi fel. Alina a băut tot conţinutul cu ochii închişi şi a întins mâna cu paharul să-i mai pună. Convins că glumeşte, Eugen l-a umplut şi până să pună sticla jos, Alina l-a sorbit grăbită, tot cu ochii închişi, aproape înecându-se.
- Alina, draga mea, nu se bea în felul acesta! Ce-i cu tine?
- Nu am băut niciodată, dar vreau să mă ameţesc un pic. Suntem împreună şi sunt fericită!
După încă două fraze, Alinei deja parcă i se învârtea tavanul deasupra capului. Eugen a rugat-o să nu mai bea, dar să mănânce ceva. Drept răspuns, ea s-a ridicat de pe scaun, s-a aşezat pe genunchii lui, l-a înlănţuit cu braţele şi l-a sărutat cum credea ea că este mai dulce. Eugen i-a răspuns cu plăcere şi, ridicând-o elegant, a început să o conducă uşor, în ritmul unui dans lent ce-l fredona în gând. Fetei i-a plăcut, dar după câteva piruete nostime a simţit că se învârte încăperea cu ea şi s-a lăsat moale în braţele lui.

Eugen a înţeles imediat ce se întâmplă. A luat-o în braţe ca pe un copil şi a dus-o în dormitor. A aşezat-o cu multă grijă pe pat. Prinzându-l de mână, ea l-a rugat în şoaptă să-i pună şi perna, să scoată o pătură subţire şi să rămână cu ea, să nu plece. Cu gesturi atente, pline de tandreţe, Eugen a învelit-o după ce i-a desfăcut nasturii de la bluză şi s-a întins lângă ea, îmbrăţişând-o. S-au sărutat lung şi ea, ghemuită toată la pieptul lui, cu ochii închişi, şoptea ceva de genul "te iubesc", din ce în ce mai rar, până a adormit.
După ce s-a convins că respiră regulat în somn profund, Eugen a sărutat-o pe buze ca într-o suflare uşoară de vânt, şi-a plimbat cu plăcere şi curiozitate mâinile pe sânii desfăcuţi din strânsoare şi pe coapsele sinuoase şi lungi, pe care le-a dorit de multe ori să le atingă în intimitate. Ar fi dorit s-o strângă puternic în braţe, dar s-a temut să n-o trezească. A privit-o lung, cu mult dor şi, parcă atras ca de magnet, i-a mângâiat timid pulpele plinuţe, bine formate, cu dorinţă crescândă. Se înfiora la fiecare atingere şi se abţinea cu greu să nu o sărute cu patimă şi să se topească în trupul ei atât de fraged şi curat. Hotărât, s-a ridicat cu grijă şi s-a îndepărtat uşor. A privit-o din nou, preţ de câteva secunde lungi, s-a răsucit încet şi a plecat la bucătărie.
A rămas un timp pe gânduri. Şi-a pus vin în pahar şi l-a sorbit rar, cu înghiţituri mici. Imaginea Alinei, întinsă în pat, cu pieptu-i frumos ridicându-se în ritmul respiraţiei şi cu trupu-i întins şi acoperit de mâna lui cu pătura, nu i se dezlipea de retina ochilor. A oftat adânc, s-a ridicat şi a trecut încet, ca o umbră, în dormitor. A stins luminile. A lăsat aprinsă doar o lampă de veghe pe care a descoperit-o pe o noptieră şi s-a întins încetişor lângă fată, încercând să adoarmă...



avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DARUL DE CRĂCIUN (5)

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Sam Dec 17, 2011 2:53 am

După vreo trei ore Alina s-a trezit. Mai mult l-a simţit decât l-a văzut pe Eugen lângă ea, cu braţele sub cap şi cu privirea în tavan. S-a întors către el şi l-a îmbrăţişat în tăcere. Săruturile au venit de la sine de ambele părţi şi dorinţele, nelămurite în mare parte pentru ea, s-au născut cu repeziciune. S-au dezbrăcat încet, puţin câte puţin, acoperiţi de pătură şi de întunericul uşor destrămat de lampa de noapte, fără ca săruturile, împrăştiate cu generozitate peste tot, să înceteze. Palmele lor fierbinţi dezmierdau fără încetare trupul celuilalt într-o plăcută neorânduială şi îşi simţeau răsuflările din ce în ce mai adânci, mai zgomotoase, gâtuite de emoţie...
- Eugen, te doresc atât de mult! Nu-mi este teamă, dar… să mă ierţi că nu ştiu ce să fac şi...
- Să fii liniştită, iubito! Eu sunt fericit că te am în braţe… Sunt fericit că trupurile noastre s-au cunoscut, dar…, vezi tu? E bine să mergem mai departe?
- … Te doresc aşa de mult, Eugen! Recunosc, chiar dacă am zis că… Îmi este teamă, totuşi!
- Nu trebuie să-ţi fie… pentru că ne vom opri aici. Ne vom aparţine cândva, te asigur, Alina. Vorbesc foarte serios…
Alina şi-a retras temătoare braţele. L-a privit lung, oarecum dezamăgită. A deschis gura să vorbească, dar s-a răzgândit. El o privea atent. A simţit că ceva nu este în regulă.
- Te-am supărat cu ceva? Alina, eu nu te refuz. Te doresc la fel de mult… Îţi aminteşti ce ţi-am spus în noaptea aceea, după ce am fugit de la Ministerul de Interne în Cişmigiu?
- Da, dar nu vreau să mai discutăm despre noaptea aceea. Mi-e teamă şi acum…
- E mult de atunci şi noi am rupt relaţia cu prietenii aceia. Ai uitat?
- … Nu, nu am uitat… Ai zis atunci că…, ai zis că suntem sortiţi să fim împreună şi…
- Da! Aşa am zis şi aşa va fi…

Au tăcut amândoi. S-au întins pe spate, cu mâinile adunate sub perne, Privirile lor căutau tavanul fără să se fixeze pe nimic. Amintirile se derulau cu rapiditate. Fiecare rememora acele întâmplări prin care au trecut în zilele de 11-14 iunie. Nu se putea uita entuziasmul simţit, elanul acela inexplicabil de a fi utili, de a se sacrifica pentru o cauză pe care o considerau că este nobilă. În aceeaşi măsură, nu puteau uita marea dezamăgire ce a urmat imediat după evenimente, după ce au vorbit cu mai mulţi tineri şi oameni maturi informaţi. Au înţeles, atunci, că sacrificiul lor a fost inutil, că au fost folosiţi, manipulaţi de forţe din umbră ale căror scopuri erau departe de visul lor.

Eugen s-a tras încet de lângă Alina. A coborât şi s-a îmbrăcat, preocupat de câteva întrebări de care şi-a amintit că nu le pusese atunci când trebuia. Ea l-a privit liniştită. A simţit că e mai bine să tacă, să nu-l deranjeze. Ar fi dorit să se explice, dar se temea că dorinţa ei a fost înţeleasă greşit şi nu dorea aşa ceva. Nu avea, sub nicio formă, să creadă el că intimitatea l-ar obliga pe viitor. „Eu îl doresc pentru că-l iubesc mult. Îl iubesc ca o nebună! Îl vreau cu totul, dar… ce crede el? Că-i cad pe cap aşa, ca o fată uşoară? Doamne fereşte! E departe de mine gândul”. A tras pătura şi şi-a acoperit trupul gol, continuând să-l privească.
- Te superi dacă te întreb ceva despre… noaptea aceea din iunie?
- Nu, dragul meu! dacă simţi nevoia să vorbim, de ce nu? Să lămurim toate lucrurile. Vrei?
- Da, asta vreau! Să lămurim… Alina, am înţeles atunci că omul acela, colonelul, te cunoştea… Unde sau cum v-aţi cunoscut voi?
- … Of, Doamne! Asta era? Eugen, ţi-am mai spus câte ceva… Erai bulversat ori… poate n-am explicat bine…
- Da, ai dreptate… Bulversat este cuvântul. Eram şi speriat eram şi furios. Începusem să înţeleg câte ceva despre Piaţa Universităţii… Ştii, autobuzul acela al Poliţiei…
- Da, îmi aduc aminte… I-au dat ei foc. A fost o provocare, am înţeles mult mai târziu.
- Ei bine, aşa a fost. Colonelul acela ne putea împuşca atunci… Intrasem cu forţa în biroul lui… Ai văzut? Scotea dosare din dulapul metalic. Era înarmat şi…
- Nu-mi mai aminti, te rog! Mi se face părul pe mâini ca… Este un grad mare cel de colonel?
- Oho! Este mare…. Este ofiţer superior, cel mai mare în grad… De unde te cunoştea?
- Eugen, el a fost soldatul acela care m-a salvat la Universitate. Mă jur! Nu-l pot uita! Dar era soldat acolo şi aici tu spui că era colonel…
- Nu uita că am făcut armata şi cunosc gradele militare… Aşa cum l-ai descris tu, la Universitate era soldat în armată. Soldat de infanterie. Ai zis că avea petliţe roşii…
- Da, aşa am zis şi aşa erau…
- Te cred, stai liniştită… Aici era cu trei stele mari pe epoleţi. Colonel de securitate! Asta era culoarea uniformei…
- Bine, înţeleg, dar de ce nu ne-a făcut rău?
- Numai el ştie treaba asta, iubito… Poate că are şi el acasă o fată, un băiat… sau şi una şi alta… Dumnezeu să-i dea sănătate! Nu te mai cunoşteam dacă nu te scotea de la Universitate.
- Păi, vezi? Asta spuneam şi eu… În Cişmigiu ai zis că…
- Da, aşa am zis şi mă ţin de cuvânt. Eu ştiu că eşti virgină şi am mare încredere în tine. .. Ne vom căsători şi atunci…
- Ne vom iubiiiii! a izbucnit Alina şi a sărit din pat uitând că este dezbrăcată.
Eugen a prins-o în braţele-i vânjoase şi s-au îmbrăţişat strâns. I-a simţit lacrimile pe obraji. A mângâiat-o duios şi i le-a sărutat, ştergându-i faţa cu buzele lui. Ea plutea de fericire.
- Nu mai sunt ameţită de la şampanie…, acum mă ameţeşti tu, dragule! Hi! Sunt goală! Neruşinatule! De ce te uiţi la mine aşa…? a exclamat ea deodată, roşind.
A alergat în pat şi s-a acoperit, încercând să se îmbrace sub pătură. El s-a întors cu spatele, râzând cu poftă. A aşteptat-o şi au plecat în bucătărie liniştiţi. Li se făcuse foame…

… Se deschisese anul de învăţământ universitar şi Alina era din ce în ce mai aglomerată. Se întâlneau tot mai rar, dar timpul era mult mai intens folosit, fără acele reţineri de la începuturi dintre ei. Minutele se scurgeau cu repeziciune. Se doreau mult, dar nu aveau timp pentru asta. Se mulţumeau cu o întâlnire la două sau trei săptămâni, când Lucica era în tura de noapte. Cu toate astea ei erau foarte mulţumiţi, mai ales că şi Eugen lucra mai mult de când Service-ul se privatizase.
Patronul îi păstrase pe amândoi, tată şi fiu, apreciind că sunt meseriaşi buni şi serioşi. Era foarte mulţumit de ei, ca meseriaşi şi ca oameni. Nea Petrică a rămas în continuare şef de secţie.
Adevărat că seara Eugen avea şi alte preocupări, care nu-i permiteau întâlnirile pe care, poate, Alina le-ar fi dorit, dar despre asta nu vorbea nimănui, sub nici-o formă. Era student la o facultate de "transporturi auto", curs fără frecvenţă. Când l-a rugat pe tatăl său să nu-l dea de gol, mai ales Alinei, acesta a fost foarte contrariat si atunci l-a întrebat :
- Măi, băiatule! Până la urmă, ce ai tu de gând să faci cu fata asta?
- Numai bine, tată… De ce mă întrebi?
- Mă! Fata asta, Alina, e cuminte, măi băiatule! Tu n-ai voie să uiţi niciodată asta şi nici ce a făcut ea pentru tine. Dacă-ţi baţi joc de ea, îţi rup picioarele ca la un străin, auzi tu?
- Nu este cazul, tată! Ştii? Nu ştiu cum să-ţi spun… ce zici dacă... ştii eu aş vrea să....
- Păi, să vrei, măi, că-i si frumuşică tare, dacă de asta e vorba!
- Păi da, dar… dacă mama ei nu o să vrea?
- Da ce, mă? De ce să nu vrea mă-sa? Nu eşti întreg? Nu eşti arătos? N-ai salariu sau îţi lipseşte ceva?
- Nu, da zic şi eu...
- Ei, lasă! Vom vedea noi ce este de făcut... Să-mi spui când te hotărăşti. Neapărat!
- Păi, nu vreau să ne prindă anul care vine… tot aşa...
- Oho! E numai bine cum ai hotărât! Aşa mă gândeam şi eu, băiatule...

Cu două săptămâni înainte de Crăciun, nea Petrică a sunat seara la uşa Lucicăi. Când a deschis şi l-a văzut, biata femeie s-a speriat. Era îmbrăcat altfel ca de obicei şi părea mult mai sobru şi oficial. L-a invitat în apartament şi a aşteptat să-i vorbească, privindu-l cu teamă. „S-a întâmplat ceva cu Eugen? Ce vrea omul ăsta de a venit aici aşa de aranjat şi serios? Doamne fereşte-ne de tot necazul şi ne apără pe noi!”. Odată aşezat pe scaun, bărbatul a zâmbit şi ea s-a mai liniştit. La primele cuvinte l-a privit uimită neînţelegând de ce-i vorbeşte plin de importanţă, cum nu-l văzuse vreodată.
- Mă, doamnă Lucica! Uite de ce te deranjez eu la ora asta… Copiii ăştia ai noştri vor să facă împreună Crăciunul. Mata ştii ceva de treaba asta?
- … Da, nea Petrică. Mi-a spus Alina şi sunt de acord. Crezi dumneata că-i rău ceva în treaba asta? Pe mine nu mă...
- Aha! Ştiai şi eşti de acord. Bineeee! Apăi şi eu sunt, să ştii matale! Am adus un brad şi toate accesoriile, cu staţie electrică, cu tot.... Hai să-l urcăm! a revenit nea Petrică la tonul obişnuit şi a început să râdă, observând-o pe Lucica făcându-şi cruce pe ascuns.
… Era o frumuseţe de brad, înalt până la tavan şi bogat în ramuri tinere şi verzi. Copiii au stabilit să-l împodobească ei doi, chiar în seara de Crăciun, în timp ce părinţii, împreună, tot în baza planificării făcută de tineri, să se ocupe de toate cele trebuitoare mesei şi urătorilor.

În acea zi, către seară, când nea Petrică venea cu al doilea transport şi a sunat, treaba era în toi iar casa era invadată de mirosuri aromate ce intrau fără oprelişte din bucătărie. Nici nu ştia pe unde să găsească loc pacheţelelor pe care le scotea dintr-o geantă uriaşă. Noroc cu Lucica, femeie fâşneaţă, rapidă în mişcări şi pricepută în toate ale casei. Tot ea rezolva, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii pe ceas, colindătorii ce veneau din când în când şi cântau câte o colindă de Moş Crăciun.
Seara de ajun i se păru Alinei cea mai frumoasa din viata ei. Plutea în aer ceva nedefinit, dar care îi umplea sufletul de bucurie. Răzbăteau de pe hol glasuri cristaline ce murmurau vechi colinde şi avea senzaţia că din cer au coborât îngerii spre a-i împărtăşi fericirea ce pusese stăpânire pe fiinţa ei. In apartament era cald, bradul răspândea miresme de răşină ce se amestecau atât de plăcut cu aromele prăjiturilor de casă. Îi era dragă forfota aceea. Împodobitul bradului i-a cuprins deopotrivă, fiecare dorind să-l surprindă pe celălalt şi, ca din întâmplare, mâinile li se atingeau determinându-i să zăbovească un timp privindu-se intr-un fel anume.
Aşezând cu grijă ghirlandele, pentru o clipă gândurile Alinei fugiră spre Crăciunul copilăriei şi adolescenţei şi se revăzu, de cele mai multe ori singură pentru că, se întâmpla adesea, mama să fi fost de gardă în seara de ajun.
Şi acum, privind cu luare-aminte spre tânărul acesta, de care destinul o legase prin acele fire nevăzute, simţi că viaţa ei va căpăta o altă faţă. I se părea că trăieşte un vis din care îi era teamă să nu se trezească. Îi zâmbi cu atâta dragoste încât Eugen, surprinzând-i expresia, ridică din sprâncene, o trase lângă el şi o sărută îndelung de parcă ar fi fost prima oară când făcea gestul acesta dorit în aceeaşi măsură, uitând că nu sunt singuri în casă.
Nici nu-si dădură seama când bradul căpăta o înfăţişare de basm. Luminat feeric de o mulţime de becuri multicolore ascunse în tot felul de forme geometrice, împodobit generos cu steluţe, globuri şi globuleţe, panglici lucitoare, Moşi Crăciuni în miniatură, părea coborât din poveste. Îl priveau cu încântare şi Eugen stinse lumina pentru a pune în funcţiune instalaţia de pom care, nu numai că răspândea o lumină de intensităţi şi nuanţe diferite dar inunda camera cu o muzică divină... Se bucurau ca nişte copii şi nu pregetau să-i prezinte Lucicăi şi lui nea Petrică contribuţia fiecăruia ..
După ce au admirat îndelung frumuseţea bradului ce se răsfrângea în întreaga casă, schimbându-i întreaga înfăţişare, dar şi în sufletele lor, au trecut la despachetarea cadourilor aduse de „Moş Crăciun” la poalele bradului. Exclamaţiile de surpriză şi mulţumire au fost necontenite dacă nu ar fi sfârşit în îmbrăţişări şi sărutări…

Într-un târziu, Lucica i-a invitat la masă uitându-se, a câta oară pe ascuns şi îngrijorată, la ceasul din perete şi a oftat. După ce s-au aşezat cu toţii, nea Petrică a luat paharul cu vin în mâna dreaptă, s-a ridicat cu încetineală, i-a privit lung, pe rând, a înghiţit în sec şi a rostit, împreună cu ei, "Tatăl nostru". Apoi l-a invocat pe Cel născut în noaptea de Crăciun, Iisus - Fiul Domnului, să le binecuvânteze masa şi li s-a adresat cu vocea gâtuită de emoţie:
- Noi, adică eu şi fiul meu, aici de faţă, am venit, doamnă Lucica, să petrecem împreună această sfântă sărbătoare, dar vrem, cu această ocazie, să vă facem...
Sunetul strident şi lung al soneriei l-a întrerupt. Toate privirile s-au îndreptat spre uşă. Lucica, oftând scurt a uşurare, s-a repezit să o deschidă, făcând loc unui grup de vreo şapte copii de nouă-zece ani să intre unul câte unul, în timp ce colindau, împreună cu o doamnă ce-i însoţea şi-i dirija.
Cei doi bărbaţi au rămas înmărmuriţi, Alina îşi ştergea ochii pe ascuns şi Lucica arunca priviri complice de la unul la altul, urmărindu-le cu oarecare teamă reacţiile.
După colinde şi urări, copiii au plecat fericiţi, cu mâinile pline de covrigi, mere şi dulciuri împărţite de Lucica şi Ioana, învăţătoarea care-i însoţise şi care intrase cu sacoşele pline…
- Haideţi toţi la masă! Uite, Ioana! Tu ai scaunul lângă mine şi...
- Da, de unde până unde, întâmplarea asta cu...?! a întrerupt-o, supărat şi destul de lipsit de maniere, nea Petrică, privind încruntat la Lucica şi arătând cu bărbia în direcţia Ioanei, soţia lui, care părăsise domiciliul conjugal cu aproape un an în urmă.
- Nu! Nu este chiar o simplă întâmplare, domnul meu! îl întrerupse Ioana, ridicându-se hotărâtă de pe scaun, ţintuindu-l cu privirea pe bărbatul ce părea că lasă degrabă garda jos. Am venit aici, în această binecuvântată zi, la ceas de început a sfintei sărbători, să fiu lângă fiul meu şi să îţi cer şi ţie şi lui iertare...
- Măi femeie, să nu începi..., a încercat nea Petrică să spună ceva, dar Ioana, cu mâna ridicată şi cu vocea mult mai hotărâtă, l-a întrerupt curajoasă:
- Să vă cer iertare şi să te rog..., dacă vrei...dacă poţi, Petrică, să..., să…, să mă primeşti acasă...

Într-o tăcere profundă, nea Petrică a ridicat paharul, l-a privit lung şi, în liniştea instaurată pentru câteva secunde, l-a băut fără să respire. Eugen s-a repezit la mama sa şi a îmbrăţişat-o, după care l-a implorat din priviri pe tatăl său, care rămăsese în picioare, fără sânge în obraji şi cu privirile fixate pe chipul Ioanei. Încet, grav, a întors capul spre Lucica şi, cu vocea sugrumată, puternic marcat de prezenţa şi cuvintele Ioanei, i-a vorbit:
- Noi am venit să o cerem pe fata asta, Alina, să-i fie lui Eugen nevastă, doamnă Lucica! Mata ce zici? Eşti de acord? Că fata… ştiu că vrea şi ea!
- Şi eu vreau, nea Petrică şi sunt fericită că ai venit..., dar cuuuu...., ştii matale, ce zici?... Eşti de acord?
Toate privirile au trecut pe chipul omului care înghiţea în sec, încordat şi încruntat. Părea că nu şi-a revenit din surpriză. Emoţiile îl învăluiseră vizibil. A mai înghiţit în sec de două ori, şi-a dres vocea şi a vorbit aproape şoptit.
- Eu ştiu ce e mai bine să fac?! Mi-e greu să hotărăsc acum... Apăi..., să vină acasă şi om vedea noi ce-om face, dar... tu, Alina tată, ai ceva de zis?
- Eu... mulţumesc Domnului şi vă mulţumesc la toţi. Eu..., eu îl iubesc pe Eugen şi... şi accept, desigur! a reuşit fata să-şi spună dorinţa înainte ca lacrimile-i de fericire să curgă pe obrajii ei îmbujoraţi.
O linişte totală s-a lăsat în încăpere preţ de trei-patru secunde, după care strigăte de "Dumnezeu să vă ajute", "mulţumim Domnului", "să fie sănătoşi" şi altele au făcut să răsune tot apartamentul.
În timp ce se îmbrăţişau şi se sărutau cu toţii într-un avânt de mare mulţumire şi fericire sub luminiţele vesele ale bradului, Lucica s-a strecurat încetişor la bucătărie şi, în faţa iconiţei, s-a închinat cu evlavie şi a şoptit lăcrimând:
- Îţi mulţumesc Maică, Născătoare de Dumnezeu şi îţi mulţumesc, Doamne Iisuse Hristoase, pentru minunatul dar de Crăciun!
Şi-a şters cu grijă lacrimile, a luat un pahar la întâmplare în mână şi a revenit, veselă, încercând să-şi facă loc lângă Ioana, care o privea complice şi fericită…


SFÂRŞIT


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Dec 18, 2011 4:19 am

................................................................
La un text, ca cel de sus şi la oricare altul, indiferent de autor, cititorul îşi exprimă opinia cu privire la acurateţea acestuia, la la modul de elaborare, la stilul adoptat, la capacitatea de a creiona ori de a introduce personaje cu anumite trăsături caracteriale şi de temperament, la maniera în care a reuşit să dezvolte acţiuni ori inacţiuni prin care să dezvăluie trăiri, sentimente ori resentimente şi cauza manifestării acestora şi multe alte o mie de aspecte, TOATE raportate la scrierea aflată în discuţie.
În cazul de faţă nu ai făct nimic din toate astea!
Ai dorit, poate, doar să subliniezi faptul că cele două personaje sunt reale şi că tu cunoşti mai multe amănunte pe care autorul le-a ignorat ori a fost străin de existenţa lor...
Aşa fiind, era simplu să spui că intuieşti despre cine ar fi vorba ori, mai elegant, să întrebi dacă lucrarea de faţă este inspirată sau nu din viaţa celor doi tineri la care faci trimitere.
Mă bucuram să constaţi că am dorit - reuşind sau nu - să scot în evidenţă momente ori acţiuni ce au marcat ULTIMILE zile ale comunismului în România şi preţul acestui sfârşit, raportate la PRIMELE semne de dragoste, la PRIMA iubire născută în societatea eliberată de comunism. Te aplaudam şi te admiram! Mă aştepta, să faci compăaraţie între "darul de Crăciun" din 1989 - moartea dictatorilor - şi "darul de Crăciun" din 1990 - iubirea, materializată prin cererea în căsătorie...
Aluzia la aparteneţa mea sub aspect literar, în locul şi forma în care ai făcut-o, este absolut jignitoare! Am folosit această "titulatură" doar la un singur material, fiind vorba de cronică la carte, adică acolo unde era necesar, unde se impune oficial. În rest, nu cred că m-ai văszut semnând vreodată cu această calitate!
Un "amărât de fost inginer" este expresia care-ţi aparţine! NU EU am folosit-o vreodată. Te jigneşti în nume propriu. Diploma ori pregătirea de inginer nu ţi-o contestă şi nu ţi-o împrumută ori răpeşte nimeni. Îţi aparţin şi ar trebui să te mândreşti cu ele...
În fine, ar trebui să înţelegi, până la urmă, că literatura este, prin definiţie, ficţiune!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Dum Dec 18, 2011 8:56 pm

Foaie verde şi-un castron usturoi
Să ne dăm domnilor lângă butoi
Şi dacă vinu miroase puţin a doagă
El ne face clămpăneala şi mai dragă
Că după cum ştim, de când pământu a încetat să mai fie gol
Neînţelegerile sunt drese cu alcool
Şi sărbătoreasca afumare mai tot timpu
Ne scoate din inimioară ghimpu
Deci foaie verde de bostan tehui
Să ne luăm domnilor pofta din cui
Şi dă-i cu alb şi dă-i cu roşu vorba aia
Că vine Moş Crăciun cu Baba Veseloaia
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

DRAGII MEI, CU TOT REGRETUL, VĂ ANUNŢ CĂ MĂ VOI RETRAGE...

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Dec 22, 2011 7:45 pm

Dragi prieteni,
Dragi cititori
,

Suntem în ajunul marii sărbători a Naşterii Fiului Domnului, Iisus Hristos,
Suntem în ajunul sărbătorii tradiţionale de Crăciun,
Suntem în prag de an nou...

Este momentul ideal să mă adresez tuturor şi să vă adresez, din suflet şi cu dragă prietenie, urarea moştenită de la străbuni, CRĂCIUN FERICIT şi LA MULŢI ANI!
În acelaşi timp, consider că este momentul să-mi cer scuze pentru întârzieri în răspunsuri la comentariile ori mesajele voastre, indiferent pe ce cale le-am primit!
Ştiţi, la fel de bine ca mine, timpul s-a comprimat. Nu ne mai ajunge să realizăm tot ce ne-am propus. Pe de altă parte, sunt multe obligaţii de natură socială, profesională, familială, personală, care ne ţin departe de computer şi, uneori, chiar de telefon. Sunt cauze reale pe care nu le putem ignora, dar pe care trebuie să le luăm în calcul fără sa ne facem obicei din a le invoca drept scuză!
Eu am trecut cu vederea astfel de situaţii şi nu învinovăţesc pe nimeni. Am iertat tot omul care a uitat ori a întârziat să-mi răspundă.
Am iertat şi acele puţine persoane care, din motive numai de ele cunoscute, m-au tratat ca pe un inamic şi au folosit expresii jignitoare la adresa mea. Au trecut la ceea ce numim "atac la persoană", folosind cuvinte şi expresii jignitoare, injurii etc. Poate că nu s-au priceput să critice - pertinent, obiectiv, argumentat - şi, din neputinţă ori rea intenţie, au folosit această metodă care, în nicio situaţie, nu le face cinste...
Nu sunt supărat pe nimeni, nu urăsc pe nimeni. Mă întristează asemenea situaţii...

Mulţumesc tuturor care au citit postările mele şi au găsit de cuviinţă să-şi expună opinia ori să-şi exprime aprecierea, încurajându-mă în acest fel, la fel de mult cum mulţumesc acelora care au exprimat sugestii de îmbunătăţire a textului ori de revizuire a acestuia!
Mulţumesc prietenilor şi cititorilor necunoscuţi care au accesat titlurile mele şi au lecturat textele, chiar dacă nu au comentat ori nu au lăsat semnul aprecierii lor!
Nu în ultimul rând, MULŢUMESC fondatorilor spaţiilor virtuale şi administratorilor acestora, în mod special doamnei Rodica Rodean, pentru îngăduinţa de a posta scrierile mele în paginile puse la dispoziţie cu generozitate şi prietenie! Le mulţumesc pentru sprijinul acordat în descifrarea tainei folosirii acestor spaţii, sub aspect tehnic, ce ne fac legătura şi ne permit comunicarea cu toţi prietenii şi cititorii din ţară şi din afara ei!
Mulţumesc tuturor şi vă asigur că vă sunt acelaşi prieten sincer şi îndatorat!
Mulţumesc acelor oameni necunoscuţi care şi-au jertfit viaţa pentru ca eu şi prietenii mei să ne putem exprima în LIBERTATE! Dumnezeu să-i odihnească în lumea Sa cea veşnică!

Dragii mei, cu tot regretul, vă anunţ că mă voi retrage!
Nu voi mai veni cu materiale aici şi nici în alte spaţii virtuale. Nu-mi voi face cunoscută prezenţa prin comentarii ori mesaje private. NU mă aşteptaţi!
Voi reveni... după sărbători! Nu-mi şterg contul, dar iau vacanţă...
Voi petrece toate aceste zile alături de copiii mei şi voi da pauză lungă computerului. Trebuie!
Întâmplător, voi veni în vizită, pe ici-pe colo, dar vă anunţ să nu mă aşteptaţi cu materiale noi! Timpul, bată-l vina, nu-mi permite în această perioadă.

De aceea, acum, aici, vă urez să aveţi parte de toate bucuriile pe care sărbătorile de iarnă le aduc din belşug de când eram copii!
Vă urez să aveţi masa-mbelşugată şi urători la poarta casei!
Fie ca bucuria Naşterii Domnului Iisus Hristos să vă bucure sufletul, să vă aducă linişte şi lumină!
Distracţie plăcuta, daruri multe si frumoase, sănătate, dragoste şi pace!


SARBATORI FERICITE SI LA MULTI ANI!
Merry Christmas & Happy New Year!
Joyeux Noël et Bonne Année!
Buon Natale e Felice Anno Nuovo!
Fröhliche Weihnachten und ein glückliches Neues Jahr!
Boas Festas e um feliz Ano Novo!
Kellemes karácsonyi ünnepeket és Boldog újévet!

Cu deosebită consideraţie şi dragă prietenie,
Marian MALCIU
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marioara Visan la data de Joi Dec 22, 2011 7:54 pm

Frumos adevarat si emotionant textul tau, ar trebui ca fiecare sa aiba un asemenea text pe pagina personala. Craciun fericit tie si frumoasei tale, un An Nou cu vise implinite, iubire si lumina divina in suflet si in viata alaturi de cei dragi. La multi Ani pentru ziua ta. Cu dor si drag pentru voi amandoi, Mara.

_________________

avatar
Marioara Visan

Mesaje : 551
Data de inscriere : 17/03/2011
Varsta : 61
Localizare : Iaşi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Dec 23, 2011 4:22 am

Mulţumesc mult, dragă Mara! Mulţumesc pentru gândul tău frumos şi pentru toate urările!
Să te audă bunul Dumnezeu şi să le împlinească, întorcându-se şi spre tine cu înzecită împlinire!
Cu tot dragul,
Marian
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Vin Dec 23, 2011 10:02 am

Să aveţi un Crăciun binecuvântat şi dv, cu sănătate şi bucurii, şi un An Nou mai bun! Cu mulţumiri pentru urări şi cu prietenie!
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Dec 23, 2011 11:50 am

santa rendeer
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Vin Dec 23, 2011 1:40 pm




Din lumina sărbătoririi naşterii Domnului şi din speranţa ce însoţeste Noul An, gânduri bune şi urări de sănătate, împliniri şi bucurii tuturor!

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Lun Dec 26, 2011 12:36 am

LA MULTZI ANI!TRIMITE PENTRU MARIAN
CU DRAG SI CU PRIETENIE, MARITUL BAN



avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

La mulţi ani!

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Mar Dec 27, 2011 9:05 am

La mulţi de ziua dv! Sănătate, voie bună şi ani de viaţă!


avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Dec 28, 2011 10:15 am

Mulţumesc din suflet, dragă Rodica Rodean, pentru urările făcute, mulţumesc domnilor Dan Petrescu şi Raul Vasiliu pentru atenţie şi gesturi de prietenie!
Să întâmpinăm noul an cu multă bucurie, să fim mai buni, mai drepţi şi inspiraţi!
La mulţi ani cu sănătate, dragii mei!
Să vă ningă iarna aceasta cu bucurii, împliniri, dragoste, pace şi lumină!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Joi Dec 29, 2011 3:29 am

Multumim Marian!...Cred ca Dumnezeu te va asculta din atare motive:
Domnul tare te-a iubit si binecuvantat
Ca dupa Fiul Sau pe pamant te-a aratat
Sa-ti fie viata senina, cu multa implinire
Iar celor dragi si la prieteni multa iubire
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Ian 03, 2012 1:09 am

Ruga pentru prieteni
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Vin Ian 06, 2012 10:42 pm

Felicitari Marian pentru apartenenta ta in Colectivul de redactie al revistei " Regatul cuvântului " si pentru aparitia in aceasta revista

Doresc viata lunga revistei !....si tuturor celor care contribuie intr-un fel sau altul la aparitia sa

http://ligascriitorilorromani.files.wordpress.com/2011/12/regat.pdf

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Vin Ian 13, 2012 7:49 am

Bună seara! Ce mai faceţi? Vă aşteptăm pe forum să mai comentăm, să mai glumim.. Ce mai e nou la Slatina? Dar la Scorniceşti? Chiar mă gândeam la o variantă de poem "Umbra lui "Ceaşcă". La Scorniceşti".. dar nu ştiu cum ar reacţiona critica Very Happy
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Vin Ian 13, 2012 8:56 am

Am auzit din ceva soapte
Maestrul e ocupat sa scrie
din zori pana in noapte
Linistit cand va fi, cu el boem
Lui Ceasca ii vom face un poem
Si foaie verde de-o sipica
Critica ce vrea poate sa zica
Ca umbrele sunt fara de glas
Unde s-au dus,acolo au ramas
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Ovidiu Raul Vasiliu la data de Vin Ian 13, 2012 9:10 am

Frunzuliţă verde nuieluţă
Bine mai zici şefu mătăluţă
Cu domnu colonel alături în căruţă
O să-i scriem un poem bun lui nea Ceşcuţă
avatar
Ovidiu Raul Vasiliu

Mesaje : 956
Data de inscriere : 06/04/2011
Varsta : 42
Localizare : Iasi

Sus In jos

VALOAREA FIECĂREI CLIPE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Joi Feb 02, 2012 10:03 pm

Timpul este infinit, se spune, adică nu are început şi nici sfârşit, nu are o dată a naşterii, oficială, dar nu are nici o dată a sfârşitului, în ciuda faptului că el este un ceva creat şi, drept urmare, spre deosebire de ceea ce este necreat, ar trebui să aibă nişte limite, care să însemne momentul începerii existenţei sale şi sfârşitul acesteia…
Timpul nu aparţine nimănui, pentru că nu l-a creat nimeni şi, în consecinţă, nu este, sub nicio formă, în proprietatea cuiva, cu precizarea că în această ecuaţie facem referire numai la oameni şi nu la entităţi, fie ele văzute ori nevăzute, cunoscute sau necunoscute, superioare lor…
Totuşi se spune, din ce în ce mai des, că timpul "costă bani" . Cum adică ? Cine-l vinde? Numai în atare situaţie i se poate stabili un preţ. A se înţelege că numai cel ce l-ar avea în proprietate l-ar putea vinde, solicitând preţul stabilit, adică echivalentul valorii sale, dar timpul nu are proprietar, precum precizam cu puţin timp (!) mai devreme... Pe de altă parte, cine ar fi amator să cumpere timp?! Ce să facă cu un surplus de timp dacă acesta este, oricum, infinit?! Adică dispune de el, fără să-l posede, fără să-i fie stăpân, fără să-l poată vinde ori cumpăra. Îl are oricine, deci…
Da, dar depinde ce face cu el atunci când îl are!
Depinde cum îl foloseşte şi cum îl economiseşte pentru a-l avea întotdeauna... (sic), în ideea că timpul nu este infinit şi, cândva, se termină înainte de sfârşitul vieţii persoanei în cauză.
Şi astă discuţie se poartă numai pentru că se plâng mulţi că nu le ajunge timpul deşi, zic tot ei, nu-l irosesc...
Da! Prin adâncă judecată şi prin experienţa de viaţă a multor generaţii s-a ajuns la concluzia, de importanţă capitală, că timpul trebuie preţuit mai mult decât orice valoare băneasca, bunăoară. Mai mult decât orice valoare mobiliara ori imobiliară. Mai mult decât orice poate face omul cu mâna lui ori cu ajutorul uneltelor create de el, mai mult decât orice ar inventa omenirea...
Se spune că timpul este o categorie filosofică apărută ori creată pentru a defini o dimensiune a Universului, alături de spaţiu…
Cât de importantă a fost această noţiune este lesne de înţeles dacă ne amintim că omul, în evoluţia sa milenară pe această planetă, a născocit tot felul de instrumente care să măsoare… timpul şi, pentru că era şi este o dimensiune cu implicaţii majore în desfăşurarea vieţii, a creat şi unităţi de măsură a acestuia. În fapt, sunt unităţi din acest timp universal, pe care oamenii le-au folosit în fixarea ori măsurarea momentului apariţiei sau a duratei de desfăşurare a unor fenomene ireversibile, de parcă cele reversibile nu s-ar desfăşura în timp! Iar pentru om, superioara fiinţă creată de Divinitate, atât cât are viaţă pe planeta pe care habitează, au fost suficiente doar câteva unităţi de măsură: an, lună, săptămână, zi, oră, minut, secundă…
Nu mergem spre mileniu. Ne vom opri la oră! Nedumerirea creşte şi semne multe de-ntrebare se nasc într-o secundă. Ei, da! V-aţi revenit şi aţi gândit ca mine: ora este cea mai importantă unitate de măsură. Tot timpul nostru, acela personal pe care l-am luat din cel universal, fără ca prin vreo metodă să putem măcar încetini nemiloasa-i trecere, e măsurat pe ore. Din aceste ore, într-o anumită cantitate, facem zi sau noapte. Cuvântul ”oră” poate fi reper, aparent stabil, fără scurgere… în timp! Iată, spre exemplu: „La ce oră te-ai trezit? La ce oră pleci acasă? La ce oră începe meciul? La ce oră te culci azi? La ce oră îţi bei cafeaua?" etc. Ei bine, la ore fixe, acelea ce aparent stabile sunt în timpul pe care nu-l vedem, nu-l auzim, nu-l pipăim şi nu-l simţim, dar îl măsurăm (!), fixăm ceasul să ne atenţioneze cu privire la ce avem de făcut ori să ne trezească din somnul ce s-a consumat în timpul nostru personal şi, totodată, în timpul universal din care facem parte, că vrem ori că nu vrem. Pentru a fi mai ordonaţi ori mai exacţi în acţiunile noastre desfăşurate în timp, s-a împărţit ora în unităţi de măsură mai mici: minutul şi secunda. În felul acesta ne ordonăm foarte multe activităţi pe un anumit număr de minute şi chiar secunde. Cu toate acestea, n-am fost mulţumiţi şi folosim „momentul” ori „clipa”, adică alte două noţiuni care măsoară cele mai scurte porţiuni de timp cu putinţă. Se spune că o clipă, bunăoară, durează cât o clipire, adică o mişcare a pleoapelor, de unde se pare că şi-a căpătat numele.
Ei bine, fiecare clipă, adică o subdiviziune neoficială a secundei, are valoarea ei, pe care nu o apreciem întotdeauna aşa cum se cuvine. Da, fiecare clipă este preţioasă în o mie şi una de împrejurări...
Într-o clipă se poate naşte o legătură afectivă ce ţine şi are valoare o viaţă întreagă. Doar într-o clipă se poate naşte o dragoste curată, se poate hotărî sau realiza o căsătorie sau o despărţire.
Într-o singură clipă se poate hotărî soarta unui om, a unei comunităţi, a unui popor sau, dacă acceptaţi, decimarea acestora. Ar fi necesară doar o clipă de inteligenţă diavolească în care să se nască ideea unei arme care poate nimici milioane de oameni...
O clipă este suficientă pentru a schimba sensul vieţii, pentru a da naştere unui copil, pentru a face fericit omul de lângă tine... Ar fi suficient un gest sau o privire de o clipă ce poate părea o veşnicie în inima celuilalt.
O clipă poate salva viaţa unui rănit, a unui bolnav ori a unui accidentat în sute de feluri în tot atâtea împrejurări în care el nu are vină... Poate fi o clipă ce ţine de operativitatea deplasării la un punct de prim ajutor ori poate depinde de actul voluntar al unui donator de sânge necunoscut până în acea clipă...
Într-o clipă poţi deveni bogat sau sărac. În acea clipă în care sclipirea de inteligenţă a hotărât semnarea unui contract avantajos ori demararea unei investiţii la care, până în acel moment, nimeni nu gândise. O clipă de sclipire-n joc şi piciorul unui atacant de fotbal urcă echipa sa pe podium, în timp ce o altă clipă, de rătăcire însă, o poate retrograda...
O clipă la care alţii nu se uită, nu o apreciază, pentru că… nu au timp! Nu au timp de gesturi tandre sau de priviri duioase, de strângeri de mână ori de săruturi furişe cu iz de idilă... Sunt ocupaţi cu afaceri care să-i facă „fericiţi”, cu tot felul de combinaţii care să le creeze o anume fericire efemeră, ce uneori durează o clipă şi nici nu se mai înscrie în vreo evidenţă...
Dar şi mai grav, într-o clipă doar, se poate pierde viaţa. Tocmai în acea clipă pe care ai ignorat-o, acea clipă „fără valoare” în care nu ai crezut. Acea clipă a cărei valoare nu ai ştiut s-o apreciezi... deşi era atât de simplu, atât de uşor, de făcut un anume ceva ori a renunţa la a face acel ceva...
Cât de important este să simţi, să apreciezi şi să trăieşti clipa!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Rodica Rodean la data de Mar Feb 07, 2012 9:48 am

Este foarte important sa traiesti clipa.....toti stim asta....dar oare toti traim cu adevarat clipa....???



Videoclip Corina Chiriac - Opriti timpul in sectiunea videclipuri pe Bestmusic.ro

_________________
"Cel care este însotit de gânduri nobile nu este niciodatã singur"(Fletcher)
avatar
Rodica Rodean

Mesaje : 1506
Data de inscriere : 16/03/2011
Varsta : 64
Localizare : Iasi

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de POPA INES VANDA la data de Mier Feb 08, 2012 4:41 am

"Fiecare clipă care vine spre noi poate să vindece o rană trecută, să producă una nouă sau să scăpăm cu ea, clipa, fericită. Trebuie să fim atenţi ce clipe vin peste noi!"Viorel Muha
avatar
POPA INES VANDA

Mesaje : 32
Data de inscriere : 31/01/2012
Varsta : 49

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Feb 08, 2012 9:21 am

Intervenţia ta mi-a creat o stare de bine, cu toată nota de nostalgie conţinută în ea, Rodica...
Noi am trăit clipe minunate şi le mai putem trăi, dacă vom fi împreună şi îmi place să cred că ne vom reîntâlni cu acei prieteni minunaţi SĂ TRĂIM CLIPA! În ce lună va fi organizată tabăra?! Trebuie să am o carte gata pentru lansare acolo.... Nici la jumătate n-am ajuns cu atâtea preocupări, evenimente, griji şi vântoase...
Toate cele bune, dragă prietenă, cu sănătate şi dragoste în familie!
Cu drag,
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Mier Feb 08, 2012 9:26 am

Vai, Ines! Ce citat ai ales...! Mare filosof, domnul Muha...
Hm! Trebuie să fim atenţi ce clipe vin peste noi! (Curioasă exprimare...!)
Parcă ar veni din neant, nu le-am crea tot noi vieţuind, gândind, acţionând într-un anumit fel etc....
Dar, am gustat clipa în care te-am regăsit!
Pa-pa, noapte bună!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de POPA INES VANDA la data de Vin Feb 10, 2012 12:15 am

Te imbratisez Marian,nu numai pe tine ,dar pe toti cei cu care am interactionat sau nu pe paginile acestui forum.Si stii de ce,pentru ca imi place sa cred ca nimanui nu-i poate dauna o imbratisare,chiar si unui necunoscut.Cu aprecieri sincere si consideratie,Ines.
avatar
POPA INES VANDA

Mesaje : 32
Data de inscriere : 31/01/2012
Varsta : 49

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Feb 10, 2012 1:29 pm

Nu, Ines, nu dăunează nimănui, evident!
Oricine se simte bine şi chiar se încarcă cu energie pozitivă. Chiar nu înţeleg de ce se fereşte atât de multă lume să zâmbească, să privească frumos când place ceva ori pe cineva, să îmbrăţişeze în multe situaţii în care este permis, fără obligaţii şi chiar să sărute atunci când prietenia şi relaţia în sine permite... Oricum, râia nu se ia prin sărut!!
Aşa că, te sărut de noapte bună, pa-pa!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Statuie

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Vin Feb 10, 2012 1:30 pm

Ai trup de graţie bogat
Şi-l porţi în taine-nvăluit
Uşor în mersu-ţi legănat
Ştiind cât e de jinduit...

Precum un lan de grâu în vânt
Ţi-l legeni ademenitor
Plimbând ispita pe pământ
Sub ochi pios de muritor...

Ai mâini de fină gingăşie
Ce par a fi menite doar
A scrie versuri pe hârtie
Ori trup a mângâia-n budoar...

În ochii tăi de jad aprins
Se pierde iarba primăverii
Se-ascund păduri şi câmp întins
Şi triluri de prin crângul verii...

Ai chip frumos, atrăgător
Ce-n dragoste-ar fi dornic
Ai buze pline de amor
Care surâd giocondic...

Ai păr frumos purtat în plete
Curgând pe umerii-ţi golaşi
Ce pot aşa uşor să-mbete
Priviri şi gând de-namoraţi...

Tu ai picior de căprioară
Vioi şi fraged, tineresc
Ai umblet suplu de fecioară
În mers ce pare îngeresc...

Ai tot ce datu-ţi-a natura
Ai tot ce poate fi frumos
Ai vorba dulce, dulce gura,
Dar ai un suflet nemilos...

Ai inimă ce bate rece
La adieri ce calde o ating
Şi peste care nu pot trece
Fierbinţi dorinţe ce se sting...

avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de POPA INES VANDA la data de Sam Feb 11, 2012 9:41 pm

‎"Sau ai doar lacrimi in privire/Ai sufletul ranit de dor/Nu stiu, ce crezi , ca-n nemurire/As mai putea visa la noi?" Felicitari! (chiar si pentru o statuie)
avatar
POPA INES VANDA

Mesaje : 32
Data de inscriere : 31/01/2012
Varsta : 49

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Dum Feb 12, 2012 3:37 am

Eu cred, Ines...!
Cred în oameni, în primul rând...
De fapt, mai înainte de toate, cred în Dumnezeu!
Mulţumesc frumos pentru atenţia acordată şi pentru intervenţie!
Să fii iubită, scumpă prietenă!
avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

DESPRE VICIILE VIEŢII MELE

Mesaj Scris de Marian Malciu la data de Lun Feb 20, 2012 12:17 pm

E lucru mare taxa asta pe viciu introdusă de guvernanţi după lungi dezbateri… viciate de concepţiile, de interesele ori de atitudinile diferitelor culori politice aflate permanent într-o „luptă” oarbă pentru putere ori doar pentru a orbi populaţia majoritară în faţa căreia ei, aleşii, sunt, toţi, o apă şi-un pământ…
Mă cutremur numai la gândul de a enumera viciile pe care le ştiu pe lumea asta. Şi nici nu cred că le cunosc pe toate. Că dacă ar fi să mi se aplice taxă pentru ele, ori sunt insolvabil ori sunt falimentar! Nu ştiu cum mă va declara vreun organ de justiţie, mai ales că, ştiţi prea bine, toate organele au câte un viciu ori chiar mai multe, fie ele de angajare, de funcţionare, de deliberare ori de fidelitate, ca să ieşim dintr-o comună terminaţie sâcâitoare!
Personal, am scăpat de plata multor taxe pe viciu...
… Prima oară, am scăpat de taxa "viciului de singurătate". Destul de curând, pentru că nu-mi convenea să dau bani statului doar pentru vina de a fi celibatar... M-am însurat! Dar, din păcate, am dat peste "viciul de consimţământ". Am zis DA în faţa ofiţerului de stare civilă deşi, în sinea mea, în gândul şi în sufletul meu, ţineam morţiş de NU! Nici acum nu am terminat de plătit. Mă costă toată viaţa că nu am zis tare, NU!
...Mi-am luat maşină nouă. Bună, silenţioasă şi destul de scumpă la pretenţiile şi la potenţele mele financiare, deşi sora ei mai mare, Dacia 1100, era cu puţin mai ieftină. M-a lăsat cutia de viteze la câteva luni. Am dus-o târâş printre roţile din faţă, până am dat de un şanţ în care maşina s-a proţăpit, fără să mai aibă nevoie de mine să schimb viteza de deplasare! Nici-o despăgubire, pentru că era lucrată cu respectarea normelor tehnice (sic!) şi, chiar dacă a crăpat, de vină era doar..."viciul de material"! Dar nu am plătit taxă pe viciul ăsta. M-a costat şi am crăpat şi eu de ciudă când am cumpărat altă cutie de viteze…
...Am vrut să divorţez! Din cauza unor mici vicii ale soţiei mele. Nu mai suportam să-mi dea peste nas cu fumul de ţigară ieftină, care mirosea îngrozitor când se amesteca puţin (!) cu vaporii de votcă şi de cafea "E-litra". Avea şi ea viciile ei mărunte şi îmi mai dădea peste nas şi cu strigături despre soacra ei, adică mama mea, cum că nu mi-a dat prea mare pricopseală la căsătorie... Nu, nu am plătit şi pentru viciile astea. Chiar dacă , în final, am plătit tot eu degeaba avocatul! Mi s-a respins acţiunea pe motiv de "viciu de procedură"...
… Pe alcool şi pe ţigări nu sunt supărat, pentru că nu consider să fie vreo formă de viciu consumul acestor produse, chiar dacă în zilele noastre, ambele te ameţesc. Nu, nu cu tăria lor. Te ameţesc cu preţul lor! Că doar din cauza asta s-a aplicat taxa pe „viciu de vamă” la atât de mulţi pălmaşi de la punctele de trecere a frontierei. Potrivit gândirii mele creatoare, lipsită de vicii, fumatul şi consumul de alcool, sub orice formă şi din orice fel de recipiente, sunt obişnuinţe. Sunt ticuri de nobleţe, dacă vreţi! Eu am fumat ţigări de foi pe vremuri. Ca nobilii ori marii politicieni ai timpurilor apuse ori prezente, după cum se vede, pe ici-pe colo, câte un aşa zis „boier de viţă veche”, chiar dacă cel numit ori ales, cum se spune în democraţie, în mare funcţie nobiliar-parlamentar-europeană, tăia oile în hala din Ploieşti şi le vindea carnea la preţ de speculă comuniştilor de rând. Adevărat că altul, probabil mai de soi, tot numit ori ales cu cântec, cum se zice în democraţie, fără a fi taxat pentru „viciu de fraudă”, făcea bişniţă cu blugi aduşi pe rachiu adăpat şi vândut în străinătate, în timp ce vasul-şcoală era ancorat în porturile europene...
Da! De foi de salcâm sau de mătase de porumb fumam eu, dar nimeni n-a îndrăznit să zică ceva la adresa mea ori să mă pună la plată că este vorba despre un viciu! Era plăcerea mea. Mă simţeam mare. Eram un cineva… şi se uitau ţâncii la mine numai de jos în sus iar eu îi priveam, superior, numai de sus…
Iar la alcool, sincer şi încântat să vă povestesc, a fost cu totul altfel. Extrem de original mi s-a părut... Mergeam cu tata la cazan şi gustam din prima cantitate de ţuică, degustam primele picături de lichid, încă destul de cald, izvorâte din prunele brumării pe care le turnasem acolo să fiarbă. Se numea "frunte" şi era o mare cinste să guşti din ea şi să-ţi spui părerea despre calitatea băuturii aburindă. Obişnuinţă nobilă, de mare preţ, că mă rugau şi alţii să gust din a lor. Eram specializat. Cu alte cuvinte, eram un profesionist. Degustător, se spune azi. Aprecierea mea ajunsese să stabilească preţul băuturii, funcţie de calitatea pe care o declamam eu plin de importanţă. Şi nimeni nu vorbea de viciu chiar dacă mergeam pe-o cale deosebit de sinuoasă pe şoseaua perfect dreaptă până acasă, după atât de multe şi de plăcute degustări! Nu a fost o problemă pentru mine ori pentru familia mea, pentru că intram în schimbul unu şi ieşeam abia din timpul schimbului trei, când era întuneric şi trecut de miezul nopţii…
...Eu nu agreez marsupialii şi nu ştiu ce pot face să fiu mai uman cu ei. Nici nu vreau să-i mai văd pe sticlă şi nici să-ia aud la radio. Ăştia au un obicei care pe mine mă depăşeşte. Ca înţelegere şi ca aplicaţie practică. Dar…, numai pe mine? Îşi iau odrasla în marsupiu şi o plimbă peste mări şi ţări, de la o plajă la alta, o duc şi la colegii ori universităţi prin Anglia ori prin SUA ori prin Franţa, că e mai aproape şi pot face chiar naveta, cu automobile proprietate personală ori cu avioane sau elicoptere particulare, dacă nu le ajung banii pentru camera de cămin sau pentru gazdă ori, aşa cum se descurcă unele odrasle, pentru achiziţionarea unor vile cu trecut istoric în ţara respectivă ori chiar pe Coasta de Azur, pe bani peşin...
Şi nimeni nu spune ca ar fi un „viciu de naţionalism”! Adevărat că ei reclamă lipsa în ţară a unei embleme „Harvard”, a unei etichete „Cambridge” ori a unei familii „Pierre şi Marie Curie” şi nu reclamă lipsa resurselor financiare necesare pentru că au declarat, aşa cum se cuvine, legal, averea obţinută prin muncă cinstită la instituţiile statului ori primită ca moştenire de la mătuşi, de la bunici şi străbunici ori prin inspiraţii uluitoare de moment la bursă sau chiar prin darurile de la nuntă şi botez, atâta timp cât cumetriile la „nivel înalt” au devenit ceva obişnuit…

Nu-i agreez şi nici nu-mi plac parlamentarii ăştia (pardon, scuzaţi”), marsupialii care dorm la datorie, se joacă pe laptopuri sau chiulesc masiv, aducându-şi nepoatele-n marsupiu să vadă obiceiul votului cum se desfăşoară în democraţie... Şi nimeni nu spune că şi asta este un viciu! Ce? Cum? Da, este foarte adevărat, mai târziu s-a dorit să se înfiinţeze taxa pe „viciu de numărătoare” a voturilor? Presupun că vă amintiţi. Chiar dacă aritmetica n-a fost însuşită la nivel de clasa a doua, când se învaţă tabla adunării, marsupiala-şefă, a numărat prin înmulţire ori prin aplicarea schemei de ridicare la pătrat, adică printr-o operaţie „aritmetică” superioară tablei adunării numai pentru motivul că se poate numi artificiu de calcul… Pentru că nu s-a reuşit instituirea taxei amintite, s-a cerut exmatricularea marsupialei-problemă, dar… te pui cu serviciile speciale? Nu! Asta nu se poate, bre! N-a reuşit nimeni să pună la punct un biet informator de pe băncile şcolii de marină, dar un şef în exerciţiu al serviciului extern de informaţii! Apăi, de! Când bietul informator de ieri este şeful de azi al şefilor de la „speciale”, nu e cazul să aşteptaţi varianta dorită, că doar nu este un „viciu de nomenclatură” în discuţia de faţă…
Ei bine, iată că nu are cine să-i oblige la plata viciilor ce şi le manifestă adesea, public, în limbaj...! Da, ei! Marsupialii, aleşii naţiunii. Da’, ce! Să-njuri, nu este viciu? Să-nşeli, nu este viciu? Să promiţi şi cioara de pe gard ori luna de pe cer până când...ajungi să votezi „taxa pe viciu”… nu este un viciu?!
Ehei! Păi să urmăriţi viciile de procedură în introducerea pe listă a numelor viitorilor marsupiali europeni (parlamentari, vream să zic, pentru cine nu iubeşte cangurul!)... Nu vechimea, nu experienţa politică şi, mai ales, europeană, nu studiile, nu competenţa ori probitatea profesională sau vârsta, ci... obârşia este elementul valoros de natură a te catapulta în fruntea naţiei (să ne ierte Măria Sa, Kogălniceanu, realizatorul în mare parte a acestei „naţiuni de sine stătătoare”!), fraţi români sancţionaţi pentru viciile vieţii voastre. Obârşia, mişcarea trupului goluţ în public pe podiumul de prezentare şi puţină oratorie ieftină, cu greşeli gramaticale numite „licenţe politice europene” sau „vicii de limbă”, sunt criteriile definitorii ale viitorului parlamentar marsupial european...
Bine, asta nu înseamnă că trebuie să privim mereu prea sus. Ne doare gâtul, rămâne înţepenit şi, în criza asta de medicamente, de medici, de asistente şi chiar de spitale, nu avem şansa să ne tratăm pentru a reveni la normal şi cădem în păcat înjurând şi blestemând. Nu de alta, dar ni se poate aplica taxa pentru „viciu de sănătate”. Ori, în condiţii vitrege, ţinând seama că Dumnezeu s-a plictisit ori chiar a obosit să ne arate drumul cel bun (nu pe cel care se asfaltează de două-trei ori pe an ori pe autostrăzile la care se taie panglica la fiecare doi-trei kilometri), e cazul să coborâm privirea la nivele inferioare, adică mai apropiate nouă. Adevărat că se poate întâmpla să ne poticnim şi pe aici de oarece vicii: viciu de viscol, viciu de parazăpezi, viciu de defrişare anapoda, viciu de comunicare ori, pur şi simplu, viciu de europenizare! Că, uite aşa, au ajuns bieţii oameni să se ascundă, să se izoleze, să se baricadeze, numai să scape de plata unor taxe de viciu la a căror naştere nu au contribuit nici cu gândul. Şi, pentru că nu au avut la îndemână suficiente mijloace financiare ori materiale, au folosit darurile naturii-mamă: s-au izolat folosind cu pricepere nămeţii de zăpadă! Da, dar de aici au apărut viciile enumerate mai sus, mai ales „viciul de comunicare” sau „viciul de omenie”, care nu este chiar nou, la unii marsupiali mai micuţi, la nivel de judeţ ori de municipiu, iar din cauza unor asemenea vicii, mor oameni şi animale…
Cine va plăti pentru apariţia, manifestarea şi extinderea unor asemenea vicii de toate felurile? Mulţimea, ca de obicei! Adică acea mulţime de mică importanţă, acea mulţime care a ajuns pe hârtiile mai marilor ţării, ai Europei şi ai lumii doar nişte.. cifre. Nu nume! Cifre seci care, din nesimţirea de a avea prea multe zerouri, ar trebui să se subţieze, să nu ocupe prea mult spaţiu pe hârtie ori pe desktop…
Păi da! N-aş fi vrut să folosesc din nou această exclamaţie bogată-n sensuri, dar mi-am amintit că mulţimea asta eterogenă, necunoscută, dar numărată cu atenţie diabolică de responsabili anume ai unor instituţii ale statului, poate că doar pentru a verifica numărătoarea oamenilor de presă şi televiziune, este plină de vicii. Cel mai periculos viciu, acela care are darul de mări mulţimea şi de a cutremura guverne, se pare că este „viciul universităţii”! Ei, nu în sensul că merge mulţimea la facultate. Nu are ea bani pentru aşa ceva. Nu ajunge toată mulţimea să se transforme în intelectuali, că nu sunt nici aceştia agreaţi oriunde şi de oricine dacă nu se vopsesc într-o anume culoare politică. Este un viciu groaznic de periculos. El ascunde mai marele tuturor mulţimilor de români tocmai de ochii acesteia. Îl izolează. Bietul om, marsupialul-şef, nici la televiziune nu mai vine, dar să mai calce prin locul în care a promis întâlniri periodice cu oameni din mulţime! Universitatea a devenit un coşmar pentru el de când a pierdut, din cauza „viciului universităţii” cel mai bun executant de ordine, micuţul profesor de drept constituţional care, de când a fost bătut cu oul în capul său prea plecat, a călcat legea fundamentală în picioare de atâtea ori încât nici specialista în numărare a locurilor goale din sala de şedinţă nu mai poate ţine evidenţa…
Dar, ca să evit a realiza încă un viciu de nu ştiu ce natură istorică, politică ori de ignorare a rolului sau forţei serviciilor speciale, îmi iau creionul cu mina ruptă (viciu de material!) şi plec să scriu pe balconul plin de apă de ploaie (viciu de construcţie!) ori de zăpadă despre "viaţa la ţară" de Tănase Scatiu... Pardon, viciu de „cultură beletristică”!
Scuzaţi, vă rog! Vă mulţumesc!

P:S:
Materialul prezentat a fost publicat, redus în conţinut, la 5 mai 2009. În această formă şi conţinut este revăzut şi ACTUALIZAT.


avatar
Marian Malciu

Mesaje : 262
Data de inscriere : 12/05/2011
Varsta : 71
Localizare : Slatina

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Feb 21, 2012 5:49 am













Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Mar Feb 21, 2012 9:10 am, editata de 8 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de PETRESCU DAN la data de Mar Feb 21, 2012 6:02 am

Imagini din varianta prelucrata a materialului de catre domnul Mihai Mircea Totpal...TOTAL!!
http://www.totpal.ro/marian-malciu-despre-viciile-vietii-mele/



Ultima editare efectuata de catre PETRESCU DAN in Mar Feb 21, 2012 9:30 am, editata de 4 ori
avatar
PETRESCU DAN

Mesaje : 583
Data de inscriere : 10/04/2011
Varsta : 70
Localizare : Craiova

Sus In jos

Re: Marian Malciu

Mesaj Scris de Continut sponsorizat


Continut sponsorizat


Sus In jos

Pagina 3 din 6 Înapoi  1, 2, 3, 4, 5, 6  Urmatorul

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus


 
Permisiunile acestui forum:
Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum